„PULOVĂRUL” – o povestire de Bedros Horasangian

Posted on Ianuarie 10, 2017

6



BEDROS  HORASANGIAN

bedros

PULOVĂRUL

Doi tineri în stația de troleibuz de la Kogălniceanu. În direcția de mers spre universitate. În spate e o șaormagerie, unde mereu e lume multă. Lumea s-a obișnuit cu chestiile astea de fast food. Fetele mele ar mînca toată ziua hamburgeri și cola. Nu spun ce necazuri are soția mea din cauza asta. Eu țip la ele uneori, consoarta mea tot timpul. Se plînge uneori, “Nu mai pot, crede-mă…”, dar nici nu avem de ales. Îi remarcasem pe cei doi din întîmplare. Pur și simplu mă dădusem mai într-o parte ca să nu-i încurc pe cei care veneau sau plecau de la șaormagerie. E acolo un mic magazin cu produse de birotică, dacă nu cunoașteți zona. Eu o știu bine, stau doar în blocul de vizavi. Cînd nu merg cu mașina, merc cu ce apuc. Cei doi stăteau cam botoși. Se întuneca. Ea se sprijinea de zid, cu un picior ridicat, talpa ghetei era lipită de zid. Tot trăgea de marginile pulovărului. Nu știu de unde a apărut și moda asta, dacă modă o fi sau nu știu ce. Să tragi de marginiele pulovărului și să-ți ascunzi palmele în pulovăr. Pe vremea mea suflecam marginile puloverelor, nu știu de ce acum e invers. O fi vreo explicație psihologică, dar eu n-o cunosc. Pur și simplu însă am observat chestia asta. Și fetele mele procedează la fel. Să-ți ascunzi palmele. În jur de vreo douăzeci de ani amîndoi. El purta niște teniși cu șiretul desfăcut. Nu mai spun că fetele mele tot așa umblă. Degeaba le face observație mereu soția, ți-ai găsit, nu o ascultă nimeni. Cum să nu țipi și tu, măcar din cînd în cînd. El avea în mînă o pungă de plastic. Cum am și eu. Plină. La fel și eu, mereu se găsește ceva de cărat. Într-o direcție sau alta a orașului. De cînd am mai mulți bolnavi de îngrijit, mereu mă duc de colo colo. Ea purta niște ciorapi negri și pulovărul ținea loc și de pardesiu. Sau ceva echivalent, o jacă, scurtă, balonseid, deja frig, nu mai era vreme de umblat doar în pulovăr. Știu ce spun, și acasă pățesc la fel. Inutil să mai spun toate coincidențele. Păr lung ea, brunetă, blonzuriu, spălăcit, el. Drăguță, spre frumușică ea, urîțel, nesărat el. Neglijenți cu ei amîndoi, indiferenți la ce e în jur, amîndoi. Se întîmplă. Se întîmplă orice. Nici că le păsa că era frig și nu venea nici un troleibuz. Măcar autobuz, e stație comună la Kogălniceanu. La Universitate nu. Nu mă întrebați de ce.Toamnă din plin deja. Apoi ea s-a desprins de peretele casei, un bloc dinainte de război, la un cutremur nou ar putea să cadă printre primele, sunt destule astfel de clădiri prin București. Am uitat să spun că povestea asta se consumă în București. Ea s-a desprins de zid și și-a pus capul pe umărul lui. Nu știu dacă și fetele mele procedează la fel, nu le-am văzut, dar e posibil. Delicată chestia, ideea e că am rugămintea să nu vină acasă mai tîrziu de zece. Cerem mult ca părinți. Tac. El se uita peste umărul ei. Nu era nimic de văzut, treceau doar niște mașini.

Eu mă făceam că plouă. Magazinul de birotică se închidea. Cineva a aruncat de sus un muc de țigară. M-am uitat, nu era nimeni.

Sus.

Am stat așa. Troleibuz nu se zărea. Eu ca un ofițer SRI sub ocoperire și în civil aflat în misiune să urmăresc cetățenii. Nu era frumos ce făceam. Nu făceam nimic, totul mi se livra fără voia mea. Doar nu era să stau cu ochii închiși. De ce nu, ar fi o altă idee. Te odihnești. Nu e nici o secundă de pierdut în viața asta. Și așa la serviciu nu prea sunt mulțumit de ce fac. Fata a început să plîngă. Nu știu dacă își vorbeau cei doi. Eu nu am auzit nici un cuvînt. Ea plîngea, eu mi-am schimbat poziția, nu aș fi vrut să mă desconspir, sau cum să spun altfel, că mă uitam la ei pe furiș. M-am uitat iar să văd dacă nu vine vreun troleibuz. Sau autobuz.

Nu apărea nimic. Apoi ea și-a împletit brațele în jurul gâtului băiatului. L-a sărutat pe gît. El stătea nemișcat. Ea stătea nemișcată. Mirosea a carne friptă. Păreau frumoși cei doi. Nu știu dacă și erau. Poate erau. Poate nu erau. El stătea nemișcat. Ea stătea nemișcată.

Ea a început să plîngă.

El nu zicea nimic. Ea nu zicea nimic. Sau nu știu dacă ziceau ceva. Nu se vedea, auzea, nimic. S-a auzit ceva spus de un tip care vorbea la telefon în timp ce trecea printre noi. Dar nu pot să reproduc ce zicea.

În lumea asta trăim. Și eu vorbesc mult la telefonul mobil. Brațele ei erau acum încolăcite pe spatele lui. Se lipise toată de el. Nu-mi aduc aminte ca să fi făcut și eu așa ceva cînd eram de vîrsta lor. S-au schimbat timpurile. Mereu se spune așa. Degeaba se schimbă timpurile. Oamenii sunt aceeiași. Așa cred eu.

Ea  se lipise toată de el. Nu știu cum îi chema, nici nu mă interesa. Doi necunoscuți. Ca și mine.Palmele ei ieșeau din pulovăr și se proiectau pe roșul intens al scurtei băiatului. Purta niște pantaloni din catifea reiată. Am și eu din ăștia, țin bine la tăvăleală. Mai puțin la spălat. Într-o viață de om înveți multe.

Cei doi au stat așa lipiți cîteva secunde. Zeci de secunde. Nu știu cît au stat. Timpul se comprimă uneori, alteori se dilată. Nu venea nici un troleibuz. De obicei vin repede. De obicei nu știi bine cum vin, vin cînd au ele chef să vină. Eu îi urmăream pe cei doi, curios, recunosc, rușinat de ce fac, nu aș fi vrut să se observe că eu îi spionez pe cei doi ca un prost. Era o emoție crescîndă, mi se părea mie. Și din partea lor. Și din partea. Cei doi erau frumoși. Așa mi se părea mie. Mi-am schimabt locul. Troleibuzul tot nu venea. Nici vreun autobuz. 336 sau 601. Parcă mai vine un autobuz în stația aia. Cînd mergi doar două stații nu contează ce vine. Ea s-a desprins de el, și acum urmează scena care m-a emoționat cel mai mult, și am zîmbit ca un prost ce sunt deseori. Ea și șters lacrimile cu marginea de la pulovăr și apoi nasul cu partea de pe antebraț a pulovărului. Orice părinte ar fi țipat și făcut scandal. Nu era cazul, fata nu era a mea, putea face ce vrea personajul inventat de mine și care și are libertatea lui de a face ce vrea și nu ce decid eu în capul meu cînd scriu toate astea. Și eu țip la fetele mele cînd fac vreo boacănă. Și fac destule. Și eu fac, recunosc. Băiatul nu spunea nimic. Băiatul părea indiferent la tot ce făcea fata. Pentru o secundă, am avut intenția să mă duc să-i dau fetei o batistă de hîrtie. Mereu am în buzunar din astea. Bunica nici nu mă lăsa să plec de acasă fără batistă. A apărut în sfîrșit un troleibuz. Era bun pentru mine, care merg doar pînă la la Rosetti.

M-am urcat. S-au urcat și cei doi tineri.

El și ea. Nu le-am văzut bine fețele, mi-a fost rușine să mă uit la ei după ce-i spionasem atîta vreme. Poate nu era nici frumoși, cum mi se păruse mie, dar gestul fetii de a-și șterge lacrimile și nasul cu pulovărul mi s-a părut și frumos și caraghios în același timp. Tineresc, cum să spun? Altfel, o oroare, nu? El și ea au trecut pe lîngă mine, eu deja mă așezasem pe un scaun lîngă ușă și s-au dus în spatele troleibuzului. Nu-i mai vedeam, dar am avut senzația că ea il iubește pe băiat, se vedea din toate gesturile ei, și el, parcă, mai puțin.

Sau deloc.

Nu știu.

Eu am coborît la Rosetti și am aruncat o privire furișe către ei.

Amîndoi butonau cîte un telefon mobil. Eu urma să mă duc să iau bilete la Teatrul Foarte Mic și apoi să fac niște cumpăraturi la Mega Image.

De unde plec totdeauna nervos.

*

Anunțuri