Magda Ursache: o… „acoladă” la „ANAMTEME” (din revista „Acolada”, nr.1/2017)

Posted on Ianuarie 25, 2017

4



logo

*

Magda URSACHE:

magda_ursache_04

 Anamtemele lui Vasile Gogea

Urmez, ca de atâtea ori, ideea lui Gheorghe Grigurcu din Litota morală („România literară”, nr. 45, 2006) şi anume că „Vasile Gogea e, indiscutabil, una dintre cele mai frumoase conştiinţe civice pe care le avem la ora de faţă”. În faptă (revolta anticomunistă a Braşovului din 1987) şi-n scrisul-terapie.

„Să-ţi aminteşti, spunea Umberto Eco, e o muncă, nu un lux”. Şi Vasile Gogea munceşte, dând save după save pe memorie. Doar se trage dintr-un bunic mărşăluind în Siberia („un amiral al iluziilor/ într-un port scufundat”) şi a copilărit în „umbra închisorii Sighet” (Din gramaTEMAtica). Sighetul este, cum altfel, „un perimetru al memoriei”, de aceea îl apără de uitare, aflată, ca Hanibal, ante portas. Gogea este prezent pe frontiera de nord, „nordul memoriei”, s-a înţeles, ca să citez iarăşi Din gramaTEMAticasupracoperta-gogea-gramatematica.

Cel născut în Sighet scrie, într-un Adagiu:

„În umbra podului de lemn

din Sighet

îmi număr mâinile:

una dreaptă,

una stângă

una tăiată”, ceea ce îmi aduce în minte icoana Maicii Domnului cu trei mâini şi mă rog să-l ocrotească. „Astfel, Sighetul va fi mereu pe malul stâng al Tisei, adică acela al inimii” (Din gramaTEMAtica).

Gogea poate fi în fel şi chip: covârşit de tristeţe, înaintează încet, pe o cochilie de melc, melopeea devenind mel(c)opee; retractiv, ca acest alt Adeodatus ursachian; resemnat sub presiunea timpului, se simte înfrânt şi poate scrie un Tratat despre înfrânt, meditaţii (Charmides-Eikon, 2004); însă n-ar părăsi baricada luptei cu „barbarii”: „O, voi, barbari/ din toate zările/ deghizaţi în ahei/ nu-mi veţi putea cuceri Troia din inima mea”.

Marea defrişare e poemul meu preferat, pe care o să vi-l „povestesc”: mai întâi, moşii/ strămoşii au tăiat din pădure exact cât trebuia pentru Bisericuţa din Deal (dintr-un lemn?). Alegeau un singur arbore când li se năştea primul fecior: drept meşter-grindă, pentru căminul ce avea să se clădească. Cei veniţi de aiurea au tăiat păduri, întâi „cu metodă occidentală”; apoi, „barbarii din est” au intrat peste noi cu drujbele şi cu cotele. Aşa cum, premonitoriu, versuia Goga: „Ce s-a ales din casa asta, vecine Neculai al popii?” Azi, „silvicultori universali” (citiţi: globalizanţi) vor să ne reteze tot, până şi arborele genealogic.

Poetul speră că or să apară, cumva, cândva, „noii plugari ai memoriei”. Numai că, atunci, scoarţa creierului ar putea fi „un deşert al uitării”. E una intre marile poezii sociale, alături de Doina, Noi vrem pământ, Latinitatea strigă din tranşee, La noi… Consider Marea defrişare cea mai bună poezie socială, din câte ştiu, scrisă în postsocialism. Greu de scris, greu de citit.

„Cel mai bine vândut scriitor român”, cum l-a socotit presa, Lucian Boia, ne spune şi-n ediţia a patra (Humanitas, 2005) a operei sale Istorie şi mit în conştiinţa românească, la pag. 51: „Nu avem ce învăţa de la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice”. O fi devenit spiritul naţional un concept perdant în zilele noastre, dar măcar cei omorâţi în puşcăriile comuniste ar trebui scutiţi de astfel de comentarii. Mai ales Iuliu Maniu, unul dintre reperele morale indestructibile.

Lipsa de empatie pentru eroi şi martiri a istoricului en vogue e nesmintită. Din păcate, a contribuit la „imunitatea istorică a tinerei generaţii”, cum o numeşte Radu Preda. Nu le pasă studenţilor de la Istorie de provinciile unite la 1918; urăsc elevii orele de Istorie sau sunt educaţi să nu le pese? În opinia mea, se cultivă programatic indiferenţa (colectivă), cea mai cumplită maladie a memoriei. Chiar dacă speranţele noastre din acel Decembrie al revoluţiei „în direct”, la televizor, s-au preschimbat în exasperanţe, chiar dacă ironizăm la necaz cuvinte ca „libertate, egalitate, fraternitate”, în felul lui nenea Iancu, uitarea trecutului este lipsită de etică, de-a dreptul imorală.

vasilegogea_anamteme_coperta_1

Publicist de categorie grea, ca în Exerciţii de tragere cu puşca de soc, ed. Paralela 45, 1998, şi-n altele, şi-n altele, Vasile Gogea tipăreşte (la Eikon, Bucureşti, 2015) Anamteme, cu subtitlul Exerciţii de anamneză şi cu o postfață de Andrei Zanca.

Diagnosticul constatat de autor este: „distrofie” civică severă. Cartea se deschide cu un cuvânt lămuritor, intitulat Teroarea libertăţii, apărut întâi în „Dreptatea”, 24 mai 1991. „Cred că rămâne valabil”, notează la subsol Gogea şi aşa şi este: „Astfel, sfâşiată între riscul politic şi eroarea morală, libertatea se transformă tot mai mult într-un complicat exerciţiu rezervat doar «atleţilor»”. Insubordonabililor.

Memoria aproape că a fost ucisă, dar n-a murit. A supravieţuit cu chiu, cu vai. Iată de ce Vasile Gogea salută, în primul rând, o carte scrisă în lumina amintirii „Sfinxului” din Bădăcin, cartea părintelui Cristian Borz, care pare că ne spune: „Să nu lăsăm uitarea să «scrie» un al doilea «act de moarte», infinit mai vinovat ca primul. Nu va «consemna» decât moartea noastră morală”. Campania pentru salvarea Casei Memoriale Iuliu Maniu de degradare  e condusă de un simplu „preot de ţară” care „ştie că are Ţară şi ştie cui  datorează acest dar!”, în timp ce forurile (Academia, Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia) rămân indiferente. Taxare de plată fără T.V.A., neachitată.

Alt om politic pentru istorie se află în continuare sub condamnarea „criminal de război”, aşa cum a decis Tribunalul stalinist al poporului. Or, „viaţa şi jertfa lui Mircea Vulcănescu”, scrie Dora Mezdrea, este „cea mai înaltă lecţie de etică a omului de stat”. Vulcănescu a rulat miliarde fără să se atingă de un franc. Acuzat, în ’47, că a dus ţara la dezastru economic, deşi leul a fost cel mai greu, mai greu decât marca, a murit martiric.

Nu trăim în statul poliţienesc Coreea de Nord ca să camuflăm răul, să-l relativizăm. Comuniştii i-au băgat pe toţi în puşcării, de-a valma: liberali, ţărănişti, legionari, social-democraţi. Mâncau aceeaşi bătaie, erau chinuiţi şi insultaţi ca „bandiţi” chiar cei de stânga: ca socialistul cu lavalieră Titel Petrescu. Ucişi au fost şi unionistul Ion Mihalache, şi ministrul stalinist al justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, executat cu un picior amputat din tortură. Lui Emil Calmanovici, ilegalist (când Gheorghiu-Dej a fost închis la Doftana, i-a trimis, după Lavinia Betea, un cojoc), „amicul” Ghiţă i-a ordonat arestarea. Îi găsise numele într-o declaraţie, ca mijlocitor între Pătrăşcanu şi inginerul Alexandru Ştefănescu. Calmanovici a murit nevinovat după o grevă a foamei, în penitenciarul Aiud.

Români, aromâni, greci, saşi, unguri, câţiva evrei au fost aruncaţi în temniţe. Oamenii de onoare au fost dez-onoraţi, ca generalii luptători în Basarabia, pentru eliberarea teritoriului răpit. Anton Marin, întrebat de ce a fost închis, a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român. Chiar numai pentru asta!”. Martor: Lena Constante (Evadarea tăcută: 3000 de zile singură în închisorile din România, Humanitas, 1992).

Doi preşedinţi ai Academiei au închis ochii la Sighet. Au fost îngropaţi goi, fără lumânare şi fără cruce. Mama Monicăi Lovinescu a luat, pentru „discuţii duşmănoase asupra R.P.R.”, 18 ani de închisoare. A murit întemniţată, la 6 iunie, 1960.

Minimalizăm imoral martiriul sfinţilor închisorilor. Când Iuliu Maniu a fost ucis la Sighet, în 5 februarie 1953, comandantul temniţei a anunţat la Bucureşti: „S-a stins lumina în celula 3!”. Dar lumina se stinsese în celula numită România. Aţi auzit de dosarele cu panglică neagră, trimise la închisoarea din Râmnicu Sărat? Panglica însemna: ordin de exterminare.

Deşi arestările politice nu-i mai afectează decât pe câţiva, Vasile Gogea rămâne convins, ca şi mine, că picătura de istorie reală, adevărată poate sparge piatra tombală a uitării. Anamteme constituie o lecţie a neuitării pe care au predat-o şi rudele sale de condei: Octavian Paler, Dorin Tudoran, Flori Bălănescu, Cassian Maria Spiridon, Sorin Ilieşiu, Luca Piţu, Mircea Platon, Petru Ursache. Cu reverenţă pentru includerea lui Petru în cuprins (v. Petru Ursache sau câteva gânduri despre Omul Bun al Culturii Româneşti).

Am găsit, pe blogul său curat şi luminat, cum o tot repet, o evocare făcută de preotul Vasile Pop, din Nepos – Năsăud, moroşanului Gheorghe Paşcu, din Sălişte. Titlul evocării (din 12 sept. 2016): Cocoana, haiducul şi «hoaţele» de cătane. Paşcu a rezistat cu o puşcă, singur, vreme de 10 ani. La poalele munţilor Ţibleş, unde a murit, în 6 februarie 1956, se zice că a luptat cu patru companii ale Securităţii. Au tras în el 3000 de cartuşe.

O dată, a fost salvat de o copilă, o „cocoană” de 12 ani, care păştea vitele. Văzând 3 ostaşi şi un caporal, a strigat: „Bade Gheorghe, bade Gheorghe, au venit cătanele”. „Cocoana” trăieşte, are 73 de ani: Tavifta Feti. Le povesteşte tot, la fântâna lui Paşca, tuturor celor care vor să audă. Dar câţi au „urechea dextră”, spre a spune ca Luca Piţu, supranumit de el însuşi Obiectiv Obiectivovici?

Se recomandă (corect politic?) să se evite descrierea atrocităţilor. Să ai un tată cu mormânt necunoscut, ca istoricul Şerban Alexianu, o mamă moartă sub tortură ca Ion Zubaşcu, poţi urma sfatul consilierei preşedintelui Iohannis, Sandra Pralong, care cere milă, iubire, iertare, empatie pentru torţionari? Din punctul meu de vedere, îngăduinţa e complice, presupune complicitate la crimă.

Profesorul Constantin Berevoianu (citesc pe internet) predă elevilor de-a opta un curs despre rezistenţa anticomunistă. Numai acolo, la Nucşoara? Toţi elevii ar trebui duşi pe „Drumul Partizanilor” (proiect al profesorului Berevoianu, nerealizat). I s-a argumentat că avem nevoie de şosele şi de ce ar fi necesar „Drumul Partizanilor”? Eugen Chirca (86 de ani), supravieţuitor al Jilavei şi experimentului Piteşti, trăieşte în Nucşoara. A făcut parte din grupul Arnăuţoiu, Petre şi Toma. Mă mir că nu cere Alexandru Florian blocarea drumului în comună; că n-a interzis ca şcoala comunei să se numească „Toma Arnăuţoiu”.

Vasile Gogea ştie foarte bine că tineretul înclină spre amnezie şi anerie, de unde necesitatea imperioasă de a fi sensibilizat prin document şi argument. Negăm crimele comunismului? De ce nu s-ar da o lege contra celor care le neagă, ca şi contra celor care neagă Holocaustul? Doar Gulagul şi Holocaustul fac parte din acelaşi binom sângeros. Şi nu-i bolnavă o societate civilă care permite lui Pleşiţă să iasă pe un canal (OTV, ian. 2004) să-şi exprime regretul? Şi ce regretă generalul de Securitate? „Îmi pare rău că nu am reuşit să-i omorâm pe toţi”. Nu glumea. Goma primise, în 3 febr. 1981, unul dintre cele trei colete-bombă. Ceilalţi doi destinatari fiind Penescu, fost ministru de Interne al generalului Sănătescu şi Şerban Orescu, de la Radio Europa liberă, care a scăpat rănit. Pentru Pleşiţă n-au venit nici rechiziţiile, nici verdictele. A trăit liniştit într-o clinică de lux, alintat Moş Nicolae ca şi cum ar fi fost vreun monah Nicolae de Rohia, în timp ce Paul Goma, martor sigur al ororii terorii comuniste, necruţător şi demn, adună atacuri la persoană dintre cele mai josnice (ca „Goma-Gomora”, joc de cuvinte CTP). Guma memoricidă vrea să-l şteargă din librării şi din biblioteci.

Spunea Silviu Curticeanu, în memorii, că Nicolae Ceauşescu i-ar fi împuşcat pe toţi rebelii. Dar morţii de după moartea lui cui se datorează? Şi dacă istoria n-ar fi considerată poveste de adormit adulţii, am şti de ce au fost împuşcaţi şi arşi atâţia oameni, laolaltă cu opere de artă şi cu manuscrise ale marilor valori… N-am rămâne la „ipote(nu)ze”.

Din perspectivă etică sau est-etică, Vasile Gogea inventariază fricile noastre: „de câini, domestică, de trădare politică şi erotică; rasială, patologică”.  De ghinion, adaug eu o vorbă de preşedinte.

Întreţinem această paranoia – teama de persecuţii –, ideea că te sinucizi social dacă eşti ne-cuminte, nebun întru adevăr, incorect politic. Motiv pentru care trebuie repetat ca într-un exorcism ce scrie Vasile Gogea la p. 107: „Fără memorie nu există adevăr, fără adevăr nu există libertate, fără libertate nu se poate clădi o morală”. Dramatic? Ba tragic.

Citiţi (şi vă veţi convinge) că Anamteme e o carte frumoasă ca un om frumos. Şi vie. Îngreţoşat de tot ce ni se întâmplă, în aşteptarea unui An Nou, Vasile Gogea, cu autoironia sa fină, se vede „mortul nedeclarat”. Numai că mortul e foarte viu. De aceea trebuie să-i spun, când îl simt resemnat, deziluzionat: „Nu te retrage, soldat!” E valabil ce-ai scris, infanteristule. Mai ai multe propoziţii („propoeziţii”) de spus până la cea din urmă”.

În ce mă priveşte, mă străduiesc să-mi merit locul în sumarul Anamteme-lor.

___________________

         Articol preluat, cu amabilul acord al autoarei, căreia – și aici – îi exprim profunda mea gratitudine, din nr. 1/2017 al revistei ACOLADA. Citiți revista, în format pdf, cu un click mai jos:

acolada-01

*

Anunțuri
Posted in: Ex libris