In Honorem Dr. Mihai Dăncuș. La 75 de ani. Pro Maramureș

Posted on Ianuarie 29, 2017

5



În 10 februarie 2017, Mihai Dăncuș, „primarul satului arhaic maramureșan” va împlini 75 de ani.       Adică 15 lustri dedicați culturii și civilizației rurale din Maramureșul istoric. Identificării, arhivării, conservării și valorificării nucleului material originar al expansiunii unui cosmos spiritual unic. Nobilitatea sa moștenită în illo tempore, a dublat-0 cu noblețea dobîndită într-o viață dedicată memoriei.

Nu găsesc acum mai potrivit mod de a-l aniversa decît prin a-i prelua una dintre intervențiile  publice în care pledează, utilizînd toate argumentele etnografului, istoricului dar și ale locuitorului angajat, pentru identitatea specifică și națională, acompaniată de o indestructibilă vocație universală și cosmică. Atribute identitare inalienabile ale spiritului prezent în toate expresiile materiale ale Maramureșului.

Spunîndu-i La Mulți Ani!  lui Mihai-Țuțu Dăncuș, am sentimentul că spunem la mulți ani chiar Maramureșului, cel care și cît mai este viu și nu doar „expus” în „rezervațiile” turistice.

Să-i „ascultăm”, așadar, „lecția”:

            Dr. MIHAI  DĂNCUȘ:

mihai-dancus-omul-care-si-a-luat-in-serios-rolul-de-om-dar-si-de-om-de-cultura

Zonele etnografice ale României în contextul începutului de mileniu: conceptele de terra, ţară, voievodat, comitat, judeţ, regiune

(Cu referire la Maramureş)*

„Maramureşul – situat în cursul superior al râului Tisa – formează în privinţa topo-hidrografică un teritoriu închis din toate laturile, de dealuri mari şi munţi înalţi, ca o cetate, având ca poartă locul îngust lângă Hust, unde Tisa părăseşte locul său natal. Apele pătrund acest teritoriu, cum e pătrunsă frunza arborelui de nervele sale: râuri curg din toate marginile până la mijlocul ţinutului, unde Tisa toate le adună, primind de-a stânga râurile Mara, Iza şi Vişeul, de-a dreapta Apşa, Tarasul, Talaborul şi râul Neagova, toate aceste râuri se ramifică în văi şi vâlcele de o rară frumuseţe naturală, cum le are pământul clasic al Eladei şi al Italiei. Teritoriul Maramureşului având marginile sale naturale, numai puţine schimbări a suferit în decursul secolelor…”. Este cea mai frumoasă descriere a Maramureşului făcută într-o notă de subsol în celebra lucrare „Diplome maramureşene din sec. XIV-XV” a savantului Ioan Mihalyi de Apşa.[1]

Un demers practic la care am purces cu mai multe zeci de ani în urmă, când ne-am propus să cercetăm zona şi care s-a finalizat cu adunarea unui volum mare de informaţii, care odată prelucrate au dus la publicarea unei cărţi în seria cunoscută „zone etnografice”, respectiv „Zona etnografică Maramureş”.[2] Dacă o privim astăzi, întreaga carte este o pledoarie pentru păstrarea identităţii culturale, a ceea ce numim şi cunoaştem sub genericul Maramureş. La aceasta se adaugă o altă lucrare a noastră şi anume Tematica de organizare a Muzeului Satului Maramureşean care astăzi este o realitate evidentă, în sensul că muzeul în mare este finalizat.[3] Încă de atunci (1972-1974) sesizam pericolul care prefigura modificări substanţiale în ceea ce priveşte identitatea Maramureşului. În acest sens amintim că, de–a lungul istoriei cunoscute cu trimitere la contextul geopolitic, disputele diferitelor puteri pentru a stăpâni Maramureşul au fost multiple. Numai pe parcursul ultimelor şase secole, începând cu sec. al XIV-lea când Regatul Apostolic Ungar face prima anexare, până după cel de al doilea război mondial, Maramureşul şi-a schimbat apartenenţa politică de cincisprezece ori, în medie de aproape trei ori pe secol.[4] Semnificative în acest sens sunt cuvintele unui ţăran octogenar din comuna Bârsana care, cu ocazia cercetărilor în zonă, îmi relata că: „pe vremea ungurilor a fost aşa… pe vremea austriecilor a fost aşa… pe vremea românilor a fost aşa… din nou pe vremea ungurilor a fost aşa… pe vremea românilor a fost aşa… pe vremea ruşilor (ocupaţia sovietică) a fost aşa… pe vremea comuniştilor a fost aşa…” De aici putem concluziona că ţăranul maramureşean întotdeauna a simţit şi suportat cu stoicism „asupritorul” indiferent că acesta a fost străin, ungur, austriac, rus sau român – s-a simţit stăpânit în Ţara sa, Maramureşul, dar a rămas demn şi drept, puternic ancorat în acest pământ românesc păstrându-şi tradiţiile. Un rol esenţial în păstrarea integrităţii zonei, a specificului zonal l-a avut instituţia neamului care aici este foarte puternică şi chiar dacă astăzi este considerată ca un relict medieval, iată reverberează în forme noi şi surprinzătoare acum, la începutul mileniului al III-lea. Sunt de notorietate zicerile foarte semnificative: „Am fo’ ş-oi si’”[5], „Cine-o fo’ de când îi lumea /Tăt a si cât a si lumea!” „Să cunoaşte neamu bun/Pă cărare şi pă drum/Să cunoaşte neamu mare/ Şî pă drum şî pă cărare/” etc. etc.

d591b1a79ae52ab40df309d54e991dd9-4527014-1000_1000

Revenind la titlu ne amintim că etnografii noştri, pe baza unor criterii ştiinţific elaborate au stabilit circa 62 de zone etnografice pe teritoriul actual al României. Ne vom ocupa, aşa cum v-am obişnuit, de zona etnografică Maramureş despre care îmi pot permite câteva consideraţii cu privire la tema pusă în discuţie. Dar prin extensie, putem spune că multe din consideraţiunile pe care le vom face pentru Maramureş sunt valabile şi pentru alte zone etnografice, foste „ţări” ale spaţiului românesc.

Cuvântul Maramureş apare în documente la anul 1199[6] şi continuă şi să fie folosit şi în epocile următoare, frecvent în sintagma Ţara Maramureşului. Istoricul Radu Popa dedică o carte zonei, cu titlul Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea şi nu întâmplător o intitulează aşa.

Termenul latin terra, în conformitate cu dicţionarul Latin Român[7] are mai multe semnificaţii: a) Pământul ca planetă, b) pământ ca materie – terra filius – fiul pământului; aquam terramque petere – a cere pământ şi apă; c) pământ cu sensul de uscat – opus mării, cerului, aerului – et mari et terra – pe mare şi pe uscat; d) pământ – suprafaţă a pământului – terram intueri – a privi în pământ – accidere ad teram – a cădea la pământ; e) ţinut – ţară – in hac terra – în această ţară a noastră f) Terra – zeiţa Pământului.

Micul Dicţionar Enciclopedic[8] pentru termenul de „ţară” consemnează: a) teritoriul unui stat; b) locuitorii unei ţări; c) determinat printr-un nume de popor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state – ţara leşească, d) intră în denumirea unor state – Ţările de Jos, Ţara Românească; e) regiune, ţinut (în evul mediu la români) – Denumirea generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social politică dezvoltată din instituţia obştii săteşti: ex: Ţara Amlaşului, Ţara Făgăraşului, Ţara Loviştei, Ţara Vrancei etc. Se mai foloseşte şi în opoziţie cu oraş, în locuţiuni sau expresii: la ţară, de la ţară (de la sat); a dat şi dansul Ţarina de la Abrud.

În Maramureş, oamenii, în vorbirea curentă, când se referă la faptul că pleacă sau este/sunt plecaţi undeva zic: „îi dus la oraş” – termenul oraş semnifică Sighetul; sau „mă duc în ţară”, „i dus la lucru în Ţară” ştiut fiind faptul că încă devreme (sec. al XIV-lea) au ieşit din matcă. Pe de altă parte orăşenii merg „la ţară” la odihnă sau la lucrul pământului pe care l-au moştenit. Desigur este şi expresia „este de la ţară” (peiorativ).

Descălecatul lui Bogdan de Cuhea, dar şi emigrările în Ardeal, Banat, Bărăgan (mulţi rămânând definitiv acolo sau temporar la lucru), vezi articolul lui Florea Bobu Florescu, „Cetele de secerători din Cuhea – Maramureş” în revista „Sociologie Românească”.[9]

Există şi multe derivate foarte semnificative: ţarină în sensul de câmp cultivat, teritoriul unei comune cu pământ arabil; poarta ţarinii – poarta de la drumul de intrare în sat; ţârănă – pământ mărunţit, dar şi cel ce se aruncă peste sicriu în groapă: „fie-i țărâna uşoară”; ţăran, ţărancă, ţărăncuţă, ţărănesc, ţărăneşti, ţărănime, ţărănoi, ţârc, ţărcuri, ţărm, ţăruş etc. Poate că nici o limbă nu defineşte mai frumos legătura între ţară şi locuitorii ei, ca limba română: România a fost o ţară de ţărani. Ţăran vine de la ţară, ţară vine de la latinescul terra care înseamnă pământ deci ţăranii sunt oamenii pământului pe care-l locuiesc (şi nu mujici, nu porost etc.).

Noţiunile de terra cu sensul de ţară, voievodat şi cnezate, comitat şi ieraşe, judeţ şi plase sunt cele consacrate istoric şi apoi, accidentul istoric ca să-l numim aşa – care s-a produs în anul 1950 când României i s-a impus sistemul administrativ teritorial sovietic al regiunilor şi raioanelor (iată suntem aici în Braşov, în fosta regiune Stalin) fapt care a produs una din marile aberaţii ale istoriei care a afectat profund negativ întreaga Românie. Acest ultim sistem administrativ-teritorial al „regiunilor şi raioanelor” impus de ocupantul sovietic începând din anul 1950 a generat o stare de confuzie totală. Reşedinţa regiunii s-a stabilit în orăşelul de mineri Baia Mare. Regiunea s-a numit Baia Mare şi a inclus fostele judeţe Maramureş, Satu Mare şi o parte din Sălaj. S-a bulversat totul prin mass-media creându-se o confuzie generală, Maramureşul cu Oaşul, cu Lăpuşul şi Chioarul şi Sălajul.

De ce ne-am propus să luăm în discuţie aceşti termeni ca expresie a unor forme administrativ teritoriale care s-au succedat de-a lungul ultimelor şapte secole?! O facem acum, deoarece, iată, cu toate avatarurile istoriei, niciodată zona etnografică Maramureş, Ţara Maramureşului, sau regiunea, ca să ne încadrăm în termenii colocviului nostru, nu a fost în aşa mare pericol de a se dizolva în alte structuri politico-administrative. Prin presiuni de neimaginat, unele presiuni mediatice, altele politice, administrative etc. se încearcă deturnarea şi schimbarea a ceea ce, iată de-a lungul a peste şapte sute de ani s-a statornicit aici în nord-vestul României, în această zonă central europeană – Maramureşul sau Ţara Maramureşului.

Formele administrativ teritoriale care s-au perpetuat până în anul 1950, în general coincideau cu zona etnografică a Maramureşului şi cu siguranţă că durata în timp a acestora a consolidat specificul local respectiv zonal care caracterizează Maramureşul.

Făcând un recurs la istorie constatăm că în perioada medievală un rol esenţial în această perioadă l-au avut voievodatele şi cnezatele, respectiv cnezatele „de vale” sau chiar cele „de sat” şi care s-au impus atât de puternic încât reminiscențele lor sub raport teritorial şi comunitar sunt ceea ce am numit noi subzonele etnografice ale Maramureşului contemporan şi care se suprapun unele peste altele.[10] Iar dacă ne referim la faptul că despre cnezii locali s-a vehiculat ideea că ar proveni „din nobilimea gentilică a popoarelor migratoare care s-a suprapus obştilor săteşti locale”, teorie susţinută şi de H. H. Stahl[11], istoricul Radu Popa susţine că „legăturile dintre stăpânii satelor maramureşene şi membri obştilor săteşti asuprite, frecvente în veacurile XIV- XV, pledează în favoarea originii cnezilor maramureşeni în comunităţile săteşti pe care le stăpâneau”[12] şi în continuare „…reconstituirea edificiului logic şi unitar pe care-l reprezintă sistemul stăpânirii satelor de către diferitele familii feudale româneşti din Maramureş”.[13] Susţinerea acestui adevăr este logică şi demonstrată şi prin „instituţia neamului” care este atât de puternică în Maramureş încât o găsim, cum am spus, prezentă şi astăzi. Stau mărturie nenumărate documente scrise care au fost puse în valoare prin publicarea de către Ioan Mihalyi de Apşa a celebrei lucrări „Diplome maramureşene din sec. XIV- XV” şi alţi autori.[14]

La finele sec. al XIV-lea şi începutul sec. al XV-lea Maramureşul era împărţit administrativ în patru „ieraşe” ca unităţi administrativ teritoriale specifice astfel: Ieraşul de Sus, Ieraşul Cosău, Ieraşul Sighet şi Ieraşul de Jos. Notăm că Ieraşul de Jos astăzi este în teritoriul Ucrainei. Fiecare ieraş era condus de către un pretor.

Egalitatea în drepturi a pretorilor era justificată şi de dreptul de a purta fiecare câte o parte din sigiliul oficial al Maramureşului. Orice document devenea valid doar dacă cumula cele patru părţi de sigiliu, care alăturate să formeze şi sigiliul întreg cu textul

CO

MI TA

TUS

MA

RA MO RUS

În anul 1385 apar consemnaţi primii patru pretori: Cândea de Virişmort, Petru din Crăciuneşti, Dragomir din Giuleşti şi Vasile din Bedeu. Toţi erau români din familii nobile

Semnificativă în această privinţă este o inscripţie dăltuită pe o „meştergrindă” recuperată de la o casă din localitatea Ieud[15] care consemnează cu caractere chirilice în limba română noţiunea de Ieraşul de Sus, iar numele atât ale demnitarilor cât şi ale meşterilor vorbesc despre vechile familii nobile maramureşene: Săpânţan, Mihalyi, Chindriş, Pleş, având textul: „CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU S-AU LUCRAT ACEASTĂ CASĂ A CLEJII DIN ÎNDEMNUL DOMNULUI PAVEL SĂPÂNŢAN JUDELE IERAŞULUI DE SUS PRIN OSTENEALA LUI CHINDRIŞ MIHAI FIIND PAROHUSII SATULUI IOAN ŞI MIHAIL MIHALYI IARĂ MAISTRU KINDRIŞ DAN CU PLEŞ IONAŞ ÎN ANUL DOMULUI 1810”.[16]

Mai notăm că în secolul al XIV-lea regalitatea maghiară în încercările de anexare a Maramureşului, după ce reuşeşte să se înfiltreze în zonă şi să creeze primele patru aşezări de oaspeți regali „nostris hospites saxonum et hungarorum” (1329) (Hust, Visk, Teceu, Câmpulung, Sighet) încearcă să introducă şi sistemul administrativ specific Europei Centrale, respectiv instituţia comitatului care încă un secol şi jumătate va funcţiona în paralel cu instituţia voievodatului. „Seria comiţilor din aceşti ani (secolul al XIV-lea) este practic continuă. Nici seria voievozilor maramureşeni nu s-a întrerupt, chiar dacă menţiunile sunt mai rare. În 1360 era voievod Ştefan, fiul lui Iuga, iar în 1365 Balc fiul lui Sas”.[17] Astfel este dovedită coexistenţa autorităţii voievodale cu cea comitală. În 1368 pentru prima dată este menţionat Comitatul Maramureşului.[18] Instituţia neamului în această perioadă joacă un rol important şi va continua să persiste şi pe parcursul secolelor următoare.

arhitectura-vernaculara-alte-valori-culturii-populare

Lucrări fundamentale publicate recent susţin acest lucru. Ne referim la Studiile Profesorului Mihai Pop despre instituţia neamului[19], lucrările istoricului Maramureşean Alexandru Filipaşcu[20], apărute postum: „Patronime maramureşene – genealogia familiei de Dolha şi Petrova” şi „Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română”[21]. La acestea putem adăuga şi modestele noastre contribuţii care aduc şi argumentul culturii materiale, dar şi spirituale[22] în sensul că Maramureşul a conservat până în zilele noastre case, mori, dar şi ctitorii de biserici care toate sunt mărturii palpabile de necontestat. Casa familiei nobile Codrea din Berbeşti poartă inscripţia în limba latină „AEDITICAVIT 1596 (F.L.G.M) A: 1704 M.K. FILIUS VOLFHANSI”, moara DUNCA BOBOIOG din Ieud, datată dendrocronologic (de către Prof. Klaus Freckmann şi Burghart Schmidt în anul 1570 – 1571)[23], nenumăratele alte case datate dendrocronologic şi/sau prin inscripţie în limba latină sau limba română cu caractere cirilice pe parcursul sec. XVI-XVII-XVIII şi care toate au aparţinut familiilor nobile cneziale maramureşene[24] stau mărturie. Din cercetările noastre bazate pe documente medievale dar şi pe registrele matricole şi informaţiile de teren am constatat că dacă un candidat la căsătorie nu-şi găsea parteneră sau partener de rangul lui în cadrul comunităţii, trecea în comunitatea vecină şi/sau în alte cnezate/subzone/văi şi astfel se explică înrudirea între ele a marilor familii nobile cneziale ale Maramureşului. Spre exemplificare un Dunca de Şieu în sec. XVII-lea trece prin căsătorie în localitatea Sârbi, iar în sec. XVI-lea în Ieud, Giuleşti etc. Acest fenomen a avut un mare rol în păstrarea unităţii culturale a zonei, a păstrării şi transmiterii acestor valori. De altfel sub raportul unităţii Maramureşului nu există dubii. Zona este „unitară sub aspect etnografic şi folcloric cu o experienţă istorică unică, unitară şi sub aspect lingvistic – fiind documentată ştiinţific existenţa unui subdialect maramureşean – ca să nu mai vorbim de cadrul geografic atât de bine definit de depresiunea intracarpatică a Maramureşului. Zona etnografică Maramureş dovedeşte, pune în evidenţă existența mai multor subzone la o analiză mai aprofundată”. Acestea au fost identificate şi definite de prof. Paul Petrescu în ce priveşte arhitectura[25], iar de către noi având la bază şi alte criterii: tipul de aşezare şi gospodăria, ocupaţiile, portul popular şi arta populară în general, obiceiurile şi folclorul, particularităţile lingvistice, condiţionarea geografică şi istorică.[26]

Constatarea este edificatoare – subzonele se suprapun pe marile cnezate ale Maramureşului medieval cu continuitate până astăzi.

Un experiment interesant ne-a permis să ne întărim convingerile, astfel: am suprapus pe harta de geografie fizică harta cu cnezatele de vale, deci o hartă istorică şi harta cu stabilirea subzonelor etnografice pe criteriile amintite. Rezultatul a fost că toate, în cea mai mare măsură coincideau, se suprapuneau.

Am insistat pe problema condiţionării istorice a zonei etnografice Maramureş tocmai pentru a dovedi vechimea acesteia, stabilitatea în timp şi în spaţiu a românilor aici, în ciuda multor încercări prin care a trecut această regiune.

Dacă până nu demult puteam vorbi despre Maramureş nu numai ca o regiune unitară din punct de vedere etnografic, folcloric, lingvist etc. dar identificam şi subzone şi existau elemente de continuitate care identificau şi un specific local, comunal, iată că astăzi se dizolvă totul în forme generalizatoare, unificatoare.

La „târgurile de ţară” care aveau loc la Sighet, capitala Maramureşului (după unii cercetători denumirea veche a Sighetului, „sihot”, care înseamnă târg, târguri) ce se ţineau în prima zi de luni din lună, indiferent de dată – veneau ţăranii de pe toate văile la Sighet cu căruţele, călare, pe jos – aici ei se identificau ca „mărăni” „dişeuani” „izani”, pe vechile structuri ale cnezatelor de vale sau săteşti, deoarece identificarea mergea până la localizări exacte: bărseneşti, ieudeni, rozovleni, budeştenii, borşeni, săpânţeni, cuheni etc. etc. Elementele de identificare erau cele etnografice. Pentru femei culorile şi dispunerea lor în zadii/catrințe, a lecricului, sumanului, a gubei, lungimea sumanului şi intensitatea culorii de la albul imaculat la Vad şi croi pe talie la negrul profund, vopsit la Săcel, Moisei, Borşa – cojoacele etc. etc. Pe marile şantiere ale socialismului şi la muncile agricole se identificau ca maramureşeni. Astăzi cei care lucrează în Spania, Italia, Irlanda etc. – acolo se identifică ca români. Românii între ei, în străinătate (la biserici, la restaurant) se identifică ca moldoveni, olteni, oşeni, maramureşeni. Maramureşenii între ei se identifică ca Izeni, Borşeni, Mărăni, Dişăuani, iar aceştia fiecare după caracteristicile lor devin: bărsăneşti, ieudeni, sălişteni, rozovleni, botizani etc. Pe un şantier de construcţii de la Timişoara, în apărarea studenţilor români intraţi într-un conflict cu un grup de studenţi negri care le furau fetele, românilor le-a venit în ajutor „tribul pălărioarelor mici”, cum au fost denumiţi de negri.

Când se referă la zonele noastre etnografice antropologul american Joel Marrant[27], îl citează pe etnograful Valer Butură, care vorbeşte de zone etnografice ca „formele locale… ale căror trăsături aparte se desprind din ansamblul fenomenelor de cultură. Dar pe lângă aceste zone etnografice se disting zone cărora formele specifice din anumite fenomene de cultură le imprimă trăsături aparte, cum sunt: zone de port, zone cu aşezări risipite, zone de aşezări răsfirate etc.” Şi constată în continuare Joel Marrant că „Această orientare către construirea unităţilor culturale, pornind de la identificarea şi compararea îngrijită a trăsăturilor obiective stă la baza realizării lăudabile a Atlasului Etnografic Român”. Pornind de la aceasta constată că există un anumit grad de ambiguitate în legătură cu unitățile culturale astfel identificate… se întreabă: „Sunt zone etnografice reale sau sunt ele numai nişte ficţiuni folositoare? Sunt zona Maramureşului şi zona Calatei într-adevăr comparabile dintr-un punct de vedere ştiinţific, ca unităţi culturale?” Şi constată: „Atâta vreme cât datele consistă în mod strict numai din elemente obiective extrase dintr-o încremenită perioadă de timp, ceea ce se poate face în cel mai bun caz este să trasezi şi să retrasezi nişte linii pe o hartă.” … Şi exemplifică: „… se ştie că varietatea culturală în România are o bază psihologică mai adâncă. Există regiuni geografice şi Maramureşul este un exemplu excelent unde se poate vorbi de o unitate culturală naturală, genuină, asociată cu o experienţă istorică particulară şi o împărtăşire a unor simboluri culturale importante şi unice”… „numărul şi limitele istorice ale zonelor etnografice au rămas aproape neschimbate secole în şir fiind adânc înrădăcinate în tradiţiile populare”. Şi conclude: „De fapt poporul le-a intuit înaintea etnografilor”.[28]

Deci, o identificare făcută numai pe descrierea unităţilor culturale, a elementelor obiective nu este suficientă. Trebuie avută în vedere şi baza psihologică adâncă a locuitorilor fiecărei regiuni şi astfel şi identificarea celei mai proeminente mărci simbolice, identitare. (familia, neamul, etnicitatea, religia, starea şcolară, sexualitatea, vârsta etc.)

O idee asemănătoare găsim şi la Gabriela Ilieş, care analizează „modelele europene de regiuni tip «ţară»” şi printre altele conchide:

„«Ţările» în general sunt construite în jurul conştiinţei unui destin comun, foarte adânc înrădăcinat, astfel încât de multe ori forma bază de constituire s-a şi uitat iar altele sunt efecte ale reorganizărilor administrative. Întotdeauna există un teritoriu cu identitate bine marcată, perceput de conştiinţa colectivă, iar oamenii ce provin din aceste regiuni au trăsături comune. Sentimentul de apartenenţă la regiune se perpetuează din generaţie în generaţie, iar unitatea geografică este o construcţie mentală.”[29]

Iar în privinţa situării geografice a cestor „ţări”, G. Ilieş îl citează pe profesorul P. Cocean care are o constatare foarte interesantă.

„Dacă majoritatea «ţărilor» despre care vorbim sunt situate la marginea marilor provincii istorice (cu o excepţie): Crişana (Oaş, Chioar, Silvania, Beiuş şi Ţara Zarandului), Banat (Ţara Almajului); Transilvania (Lăpuş, Năsăud; Moţilor, Haţegului, Amlaşului, Făgăraşului, Bârsei); Oltenia – Ţara Severinului; Muntenia (Ţara Loviştei); Moldova (Ţara Vrancei), Bucovina (Ţara Dornelor), Ţara Maramureşului se suprapune peste „provincia istorică omonimă, iar în Dobrogea nu există «ţări».”[30]

Să revenim şi să concluzionăm:

– Prima mare pierdere s-a petrecut în perioada medievală, când o bună parte din români au emigrat în Moldova odată cu Dragoş şi Bogdan, locul lor fiind luat de ruteni şi alte seminţii slave care s-au stabilit aici.

– O pierdere uriaşă a suferit Maramureşul după primul război mondial când din suprafaţa totală de 10. 345 km2 au rămas la sud de Tisa doar 3381 km2, deci în teritoriul naţional de astăzi.

– O lovitură puternică cu consecinţe grave în privinţa identităţii culturale a zonei a venit după al doilea război mondial, în anul 1950, când România a adoptat forţat sistemul sovietic administrativ-teritorial al regiunilor şi raioanelor. S-a creat o regiune hibridă cu reşedinţa la Baia Mare, la acea vreme un mic târg de mineri. Regiunea a cuprins fostele judeţe Maramureş, Satu Mare şi o parte a ţinutului Someş.

– În anul 1968 când s-a revenit la sistemul nostru tradiţional administrativ-teritorial al „judeţelor”, Maramureşul, alături de alte 21 de judeţe nu s-a regăsit în forma lui istorică, a fost arondat la Baia Mare (câştigând tot Moscova, unde tovarăşul Uglar, fostul prim secretar PCR la Baia Mare a fost coleg cu tovarăşul Ceauşescu la şcoală). Actualul judeţ administrativ Maramureş cuprinde Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Bazinul Baia Mare şi o parte din zona Codrului (care este împărţită în trei judeţe: Sălaj, Satu Mare, Maramureş).

– Politicienii şi administratorii judeţului, mass media scrisă şi TV.- Radio etc. când transmit mesaje sau se referă la populaţia judeţului se adresează cu formula „maramureşeni” cuprinzându-i şi pe cei din Lăpuş, Chioar, Codru – iată o formulă care a creat o confuzie generală, cu siguranţă programată – acelaşi lucru s-a întâmplat şi după 1950 cu regiunea. Pentru evitarea confuziei, etnografii, istoricii dar şi în limbajul curent s-a încetăţenit sintagma „Maramureşul istoric” cu referire la această parte a judeţului, dar Maramureşul istoric este fosta Ţară a Maramureşului, voievodatul, comitatul din care 2/3 astăzi sunt în graniţele Ucrainei.

Toate acestea, la care se adaugă degringolada ce a cuprins Ţara şi deci şi „ţările” după Revoluţia din decembrie 1989 produc efecte negative, dureroase ce duc la pierderea identităţii culturale locale, zonale cu repercusiuni grave în plan naţional.

Plecările tinerilor de la sate (între vârstele 16-35-45 de ani), a familiilor (soţ, soţie, copii). Majoritatea acestora din banii câştigaţi investesc „aici”, acasă, construindu-şi case foarte mari într-o arhitectură îndoielnică care a mutilat fizionomia satelor noastre. Ce este grav e faptul că îşi cumpără case şi „acolo” (Spania, Italia, Franţa, SUA etc.) ca o soluţie temporară, zic ei. Investigaţiile făcute de noi (prin sondaj) pun în evidenţă la majoritatea celor intervievaţi speranţa şi dorinţa de a reveni în ţară. Concluziile noastre sunt altele: vor rămâne acolo!! Copiii şi-i dau la şcoală acolo, mulţi dintre ei fac performanţă faţă de autohtoni. Îşi văd şansele de progres şi afirmare. Peste tot au biserici şi aceasta în primul rând datorită generozităţii Bisericii latine romano-catolice, dar şi reformate în zonele respective (ţările scandinave, Germania ş.a.), care peste tot le-au oferit lăcaşuri de cult spre a-şi putea practica religia. Nu putem nega sau omite eforturile făcute de statul român, guvernele ce s-au succedat, care subvenţionează construcţia de biserici, mănăstiri, complexe ecleziale ortodoxe. Este lăudabil efortul Conducerii bisericii ortodoxe române că a reuşit organizarea unor structuri bisericeşti în toată Europa: arhiepiscopii, episcopii, vicariate, parohii care, desigur sunt importante pentru comunităţile de români din diaspora, în special pentru a nu-şi pierde identitatea religioasă ortodoxă, dar şi cea naţională, dar aici întrezărim şi pericolul ca slujitorii bisericii, indiferent de grad, cultivă rămânerea şi consolidarea acestor comunităţi acolo şi aceasta din varii motive…

download

Pericolul de pierdere a identităţii culturale zonale şi ne referim la Maramureş (cel din dreapta şi cel din stânga Tisei) este iminent. Disoluţia valorilor culturale populare, tradiţionale este un fenomen extrem de grav şi a cuprins toate categoriile şi toate aşezările. Peste tot proliferează prostul gust, kitsch-ul, se preiau din alte zone ale ţării şi Europei modele culturale care alterează specificul maramureşean. Aceasta se întâmplă în Maramureş, dar fenomenul a cuprins Ţara şi pericolul este mare. Dăm aici răbufnirea dureroasă a Acad. Camil Mureşan:

„Nici sentimentul naţional nu va rezista în formele cu care ne–am obişnuit. Exodul nepăsător peste frontiere şi o publicistică provocatoare reprezintă deja un semnal de alarmă. Fenomenul nu e luat în seamă cu seriozitate, în sensul de a fi analizat obiectiv şi în profunzime, căutându-i-se soluţii, iar nu paliative sau chiar surse de satisfacţie faţă de schimbarea de mentalitate în acest domeniu de tradiţie al sensibilității colective. Redresarea economică sau absenţa ei nu este o chestiune de bilanţ contabil, ci una de existenţă sau de prăbuşire naţională «à la longue».

Glasurile ce strigă în pustiu sunt tot mai rare şi mai ignorate. Câte rămân, nu vor putea nicidecum să mai salveze acestui popor, ca într-un trecut nu chiar aşa îndepărtat, o nouă «întâlnire cu destinul».”[31]

Considerăm că suntem în al doisprezecelea ceas şi trebuie să conjugăm toţi factorii (de la cei culturali, ştiinţifici la cei politici, administrativi, economici etc.) pentru salvarea Maramureşului şi a Ţării.

Maramureşul, această importantă provincie istorică a României trebuie să se impună, trebuie impus acolo unde mai întrezărim o speranţă, la UNESCO, pe lista ce statuează marile moşteniri culturale ale umanităţii. Este aceasta o datorie sfântă a noastră, a tuturor. Politicienii şi guvernanţii administrativi ai Ţării şi judeţului, reprezentanţi ai instituţiilor academice şi ai universităţilor, ai presei de orice fel, ştim cu toţii ce înseamnă Maramureşul – să-l susţinem şi să-l punem sub protecţie spre a dăinui în cauza interesului naţional.

BIBLOGRAFIE

  • *** D.I.R. Transilvania
  • *** Mic Dicţionar Enciclopedic
  • Cristea, George, Dăncuş, Mihai, Maramureş – un muzeu viu în centrul European, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000
  • Dăncuş, Mihai, „Casele familiei nobile Dunca în contextul arhitecturii vernaculare a Maramureşului”. DUNCA NOBLE FAMILY HOMES INTHE CONTEXT OF VERNACULAR ARCHITECTURE OF MARAMUREŞ, în vol. Interferenţe intelectuale, STUDIA IN HONOREM, Aurel Chiriac, Sexagenarii, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2012
  • Dăncuş, Mihai, „Valori ale arhitecturii populare maramureşene cu referire specială la casele familiilor Dunca de Şieu şi Codrea din Berbeşti”, în vol. METODE şi INSTRUMENTE DE CERCETARE ETNOLOGICĂ – Stadiul actual şi perspectivele de valorificare. Studii închinate memoriei savanţilor Ion Muşlei şi Ovidiu Bârlea, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2011
  • Dăncuş, Mihai, Arhitectura vernaculară şi alte valori ale culturii populare în colecţiile muzeului etnografic al Maramureşului , Editura Dacia XXI Cluj-Napoca 2010
  • Dăncuş, Mihai, Obiceiuri din viaţa omului în Maramureş I, Naşterea şi copilăria, Editura Dacia, Cluj Napoca;
  • Dăncuş, Mihai, Tematica Muzeului Arhitecturii Populare Maramureşene – proiect (1972 – 1974), manuscris dactilografiat, cota 4/411/1974 Biblioteca Centrului de specializare a cadrelor din Ministerul Culturii, Bucureşti, 1974, publicată în Acta Musei Maramorosiensis VII, Sighetu – Marmaţiei, 2008
  • Dăncuş, Mihai, Zona etnografică Maramureş, Bucureşti; 1986
  • Filipaşcu, Alexandru, Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română, Editura Dacia, 2006
  • Filipaşcu, Alexandru, Patronime maramureşene – genealogia familiei de Dolha şi Petrova, Editura Albatros, Bucureşti 2000
  • Freckmann, Klaus, Schmidt, Burghart, Auß Jean Cuisiniers Spuren in Rumänien – architektonische Eindrücke in Banat, in Transsilvanien und in den Maramureş, în vol. Jean Cuisinier, Das Gedächtnis der Karpaten – Rumänien und sein kulturelles Erbe: Innen – und Außenarsichten – übersetyt aus dem Franzöischen von Klaus Freckmann – mit Beiträgen von: Klaus Freckmann, Bärbel Kerkhoff-Hader, Martin Rill, Burghart Schmidt, Jonas Verlag
  • Guţu,G., Dicţionar
  • Ilieş, Gabriela, Modele europene de regiuni de tip „ţară”, Presa Universitară Clujeană, 2005
  • Mihalyi de Apşa, Ioan, Diplome Maramureşene din sec. XIV – XV, Sighet, 1900
  • Mureşeanu, Camil, Mileniul al Treilea – Acest necunoscut , în vol. Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae Edroiu la 70 de ani, coordonatori Susana Andea, Ioan Aurel Pop, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj – Napoca
  • Petrescu, Paul, Aşezări, arhitectură, porţi; în vol. T. Bănăţeanu, Arta populară din nord-vestul Transilvaniei, 1969
  • Pop, Mihai, Cuvânt introductiv la Antologia de folclor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980
  • Popa, Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1976
  • Dr. Marrant, Jocl, (Oregon, USA), Identitate culturală în Maramureş: observaţii asupra conceptelor de „Cultură” şi zonă folclorică în Acta Musei Maramorosiensis, I, 2002
  • Stahl, H., Contribuţii la studiul satelor Transilvane româneşti, vol. I- II, Bucureşti 1958- 1965

NOTE

[1] Mihalyi de Apşa, Ioan, Diplome Maramureşene din sec. XIV – XV, Sighet, 1900, p. 4-5

[2] Dăncuş, Mihai, Zona etnografică Maramureş, Bucureşti, 1986

[3] Dăncuş, Mihai, Tematica Muzeului Arhitecturii Populare Maramureşene – proiect (1972 – 1974), manuscris dactilografiat, cota 4/411/1974 Biblioteca Centrului de specializare a cadrelor din Ministerul Culturii, Bucureşti, 1974, publicată în Acta Musei Maramorosiensis VII, Sighetu – Marmaţiei, 2008, p. 354-428

[4]Cristea, George, Dăncuş, Mihai, Maramureş – un muzeu viu în centrul European, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 200, p. 10

[5] Este de notorietate grafica şi apoi reluarea ei în tehnica frescei realizată de pictorul Traian Bilţiu Dăncuş având ca subiect drama care a cuprins Maramureşul după dictatul de la Viena când zona a fost încorporată Ungariei hortyste. Subiectul este un ţăran maramureşean cu un chip dârz, cu picioarele bine înfipte în pământ, cu o bardă în mână privind scrutător şi cu speranţă viitorul. Deasupra tabloului este inserată inscripţia „Am fo’ ş-oi si’”. Din fericire, după patru ani Maramureşul a revenit în frontierele României.

[6] x x x, D. I. R. Transilvania sec. XIX, vol. I, p. 416, vezi şi Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei R. S. R. , Bucureşti 1976, p. 63.

[7]Guţu, G., Dicţionar LATIN- ROMÂN, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983 p. 1217.

[8] x x x, MIC DICŢIONAR ENCICLOPEDIC, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti 1972, p. 967.

[9] ***, Sociologie Românească, 1942, n. 7-12, p. 497-502. Din lucrările campaniei 1935 a Echipei Regale Studenţeşti din Cuhea

[10] Petrescu, Paul, cap. Aşezări, arhitectură, porţi, în lucrarea lui Tancred Bănăţeanu, Arta populară din nord-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1969, p. 51; vezi şi Mihai Dăncuş, Zona etnografică Maramureş, Bucureşti, 1986, p. 34-35

[11] Stahl, H. H., Contribuţii la studiul satelor Transilvane româneşti, vol. I- II, Bucureşti 1958- 1965

[12] Popa, Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1976, p. 63

[13] Ibidem, p. 147

[14] Mihalyi de Apşa, Ioan, Diplome maramureşene din sec. XIV- XV, Sighet, 1900; vezi şi Alexandru Filipaşcu, Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006 şi Ioan-Aurel Pop (coordonator), Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2012

[15] Am propus reconstruirea acestei case „a clejii”, deci casă parohială pe baza acestei grinzi importante şi a altor elemente în cadrul Muzeului Satului din Sighetul Marmaţiei.

[16] Dăncuş, Mihai, Zona etnografică Maramureş, Bucureşti; 1986, p. 122.

[17] Popa, Radu, op. cit., p. 211.

[18] Mihalyi de Apşa, Ioan, Diplome Maramureşene din sec. XIV-XV, p. 62.

[19] Pop, Mihai, Cuvânt introductiv la Antologia de folclor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980

[20] Filipaşcu, Alexandru, Patronime maramureşene – genealogia familiei de Dolha şi Petrova, Editura Albatros, Bucureşti 2003

[21] Filipaşcu, Alexandru, Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română, Editura Dacia, 2006

  • [22] Dăncuş, Mihai, Obiceiuri din viaţa omului în Maramureş I, Naşterea şi copilăria, Editura Dacia, Cluj Napoca; Zona etnografică Maramureş, Bucureşti, 1986; Casele familiei nobile Dunca în contextul arhitecturii vernaculare a Maramureşului. Dunca noble family homes in the context of vernacular architecture of Maramureş, în vol. Interferenţe intelectuale, Studia in Honorem, Aurel Chiriac, Sexagenarii, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2012, p. 299-306 Valori ale arhitecturii populare maramureşene cu referire specială la casele familiilor Dunca de Şieu şi Codrea de Berbeşti, în vol. Metode şi instrumente de cercetare etnologică. Stadiul actual şi perspectivele de valorificare. Studii închinate savanţilor Ion Muşlea şi Ovidiu Bârlea, Cluj Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2011, p. 599-612

[23] Freckmann, Klaus, Schmidt, Burghart, Auß Jean Cuisiniers Spuren in Rumänien – architektonische Eindrücke in Banat, in Transsilvanien und in den Maramureş, în vol. Jean Cuisinier, Das Gedächtnis der Karpaten – Rumänien und sein kulturelles Erbe: Innen – und Außenarsichten – übersetyt aus dem Franzöischen von Klaus Freckmann – mit Beiträgen von: Klaus Freckmann, Bärbel Kerkhoff-Hader, Martin Rill, Burghart Schmidt, Jonas Verlag

  • [24] Dăncuş, Mihai, Arhitectura vernaculară şi alte valori ale culturii populare în colecţiile muzeului etnografic al Maramureşului , Editura Dacia XXI Cluj-Napoca 2010; Casele familiei nobile Dunca în contextul arhitecturii vernaculare a Maramureşului. DUNCA NOBLE FAMILY HOMES INTHE CONTEXT OF VERNACULAR ARCHITECTURE OF MARAMUREŞ, în vol. Interferenţe intelectuale, STUDIA IN HONOREM, Aurel Chiriac, Sexagenarii, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2012, p. 299 – 306; Valori ale arhitecturii populare maramureşene cu referire specială la casele familiilor Dunca de Şieu şi Codrea din Berbeşti, în vol. METODE şi INSTRUMENTE DE CERCETARE ETNOLOGICĂ – Stadiul actual şi perspectivele de valorificare. Studii închinate memoriei savanţilor Ion Muşlei şi Ovidiu Bârlea, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2011, p. 599 – 612. Articolul lui C. Eretescu din vol. Studii şi comunicări, Sighet, Baia Mare, 1972-1973

[25] Petrescu, Paul, cap. Aşezări, arhitectură, porţi; în vol. T. Bănăţeanu, Arta populară din nord-vestul Transilvaniei, 1969, p. 51 şi urm.

[26] Dăncuş, Mihai, Zona etnografică Maramureş, Bucureşti, 1986, p. 34 şi urm. Vezi şi lucrarea „Cu privire la subzonarea etnografică a Maramureşului”, Sesiunea ştiinţifică „Marmaţia”, 28 decembrie 1972.

[27] Prof. Dr. Marrant, Jocl, (Oregon, USA), Identitate culturală în Maramureş: observaţii asupra conceptelor de „Cultură” şi zonă folclorică în Acta Musei Maramorosiensis, I, 2002, p. 30.

[28] Ibidem p. 31.

[29] Ilieş, Gabriela, Modele europene de regiuni tip „ţară”, Presa Universitară Clujeană, 2005, p. 5.

[30] Ilieş, Gabriela, op. cit., p. 45.

[31] Mureşanu, Camil, Mileniul al treilea – Acest necunoscut, în volumul „Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae Edroiu la 70 de ani”, coordonatori Susana Andea, Ion Aurel Pop, Academia Română, Ventrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, p. 724.

________

* Comunicare prezentată la Muzeul Etnografic din Brașov cu ocazia sesiunii jubiliare a acestuia.

______________________________

Preluare din revista online

header1

http://www.ecreator.ro/traditii/2247-zonele-etnografice-ale-romaniei-in-contextul-inceputului-de-mileniu-conceptele-de-terra-tara-voievodat-comitat-judet-regiune-cu-referire-la-maramures.html

*

Anunțuri