De aproape un an, sociologul (profesor la Universitatea „Transilvania” din Brașov) Ștefan Ungurean, descifrează, printr-o procedură hermeneutic-confesiv sociologică „România reală pe deplin deleuziană, cu ameninţarea suferinţei la tot pasul”. Declick-ul acestui demers narativ-explicativ și evaluator este descris de autor în debutul primului episod: „Există la Foucault o afirmaţie care m-a pus pe gânduri:,,în timp ce rolul ştiinţei este de ne face să cunoaştem ceea ce nu se vede, rolul filosofiei este de a ne face să vedem tocmai ceea ce vedem”. Ce facem cu evenimentul care schimbă radical mersul lucrurilor? În spiritul lui Foucault, îndrăznesc să afirm că nu este sociolog acela care nu are simţ filosofic, care nu este capabil să semnifice ceea ce vede, mai ales atunci când se ocupă cu fapte unice, aşa cum se întâmplă în cercetările de diagnoză organizaţională ce solicită din plin observaţia sau când foloseşte interacţionismul simbolic în studii calitative.” Mărturisesc că le-am citit cu o încîntare intelectuală și îngrijorare solidară pe toate cele douăsprezece de pînă acum. Am schimbat cîteva mail-uri, în marginea lor, cu autorul și am înțeles că se articulează un volum. Nu mă îndoiesc că va fi unul excepțional.
Cum îmi propusesem încă după apariția primelor episoade să semnalez această work in progress a sociologului brașovean, episodul al XII-lea îmi oferă acum acest prilej cu o motivație în plus: el este dedicat lui I. L. Caragiale, de la a cărui naștere tocmai se împlinesc 155 de ani. Primindu-l în „Pavilionul de oaspeți” al Gogea’s Blog, reproduc, așadar (cu acordul autorului și cu mulțumirile meritate), un fragment din acest episod odată cu recomandarea de a citi continuarea, precum și întreg serialul (pentru mai multă operativitate, e suficient să dați un click pe numele autorului) pe platforma on-line a ICCV / Academia Română:
*
România deleuziană: fragmentul XII, despre comediile lui Caragiale. Lumea lui ,,ca şi cum”.
Stefan Ungurean 11 februarie, 2017
Motto:
,,Dar cum poate merge un aşa teatru?
Cu decor! Cu mult decor!
Cu strălucit decor şi tobă mare!”
Caragiale ,,Păreri libere” (1900)
Comediile lui Caragiale pot fi luate drept mărturii-document ale societăţii de la finele secolului al XIX-lea. Analizate, ele pot furniza un model explicativ. Acesta este capabil în a decripta şi prezentul. De aici şi problema: cum se citeşte Caragiale?
În esenţă, lumea din comedii este una închisă, comunitară (preiau aici ideea lui Tönnies: ,, în ciuda tuturor diferenţelor suntem asemănători”) care este supusă procesului de modernizare indusă de lumea sistemului, deci în conformitate cu un model societal, construit pe ideea: ,,în ciuda tuturor asemănărilor, suntem diferiţi”.
Cele două vieţi, cea comunitară şi cea societală au o substanţă comună şi aceasta este politizarea, care înseamnă marcarea relaţiilor sociale de elemente de forţă, de dependenţă şi de limbajele aferente, în care nu ,,adevărul” reprezintă elementul definitoriu, ci impunerea, seducţia (,, Ei, cum le spui dumneata, să tot stai să asculţi, ca dumneata bobocule, mai rar cineva” ), pretenţia legată de deţinerea cuvintelor ,,magice” ale succesului politic:,, Vorbeşte abitir, domnule. Ăsta e bun de dipotat”), iluzia că discursul performativ este acelaşi lucru cu realitatea.
Spaţiul economic este dominat de sistemul clientelar ce se naşte în jurul statului, mijlocit de partidul de guvernământ, existând însă şi o zonă relativ autonomă, cea în care activează burghezia comercială.
Un exemplu al modului de producere a sistemului clientelar este oferta făcută de Tipătescu de a i se da lui Caţavencu, printre altele şi moşia Zăvoiu. Aşa cum domnitorul distribuie ,,bunuri” către supuşi, la fel ,,partidul” distribuie bogăţia publică membrilor lui. Societatea capitalistă nu este anterioară statului, transformarea statului în stat capitalist ar fi o precondiţie a producerii societăţii capitaliste. Partidul reprezintă principiul de regularizare a raţiunii guvernamentale şi acest lucru face posibil, aşa cum se întâmplă într-,,O scrisoare pierdută”, ca în jocul politic al alegerilor să se regăsească unui interes strict privat ,,central”.
De altfel centralizarea puterii reprezintă o caracteristică a sfârşitului secolului al XIX-lea. Absenţa pieţii ca reglator în distribuţia de bunuri indică felul în care ,,adevărul”, fie el economic sau social, este un produs politic, al partidului aflat la guvernare: ,, Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru…” spune Trahanache.
Cealaltă realitate a vieţii economice este reprezentată de jupân Dumitrache ca exponent al mercantilismului ce deţine puterea economică, are o resursă mediatică (,,Vocea patriotului naţionale”) şi care doreşte să obţină şi puterea politică, moment care ar consfinţi crearea oligarhiei.
Democraţia de la finele secolului al XIX-lea nu are nici o legătură cu dreptul constituţional care pleacă de la principiul suveranităţii poporului. Democraţia nu întruneşte condiţiile impuse de acest drept şi care sunt deduse din principiul autonomiei persoanei (Kant) şi din cel al libertăţii. Orice absență a autonomiei persoanei ( optzeci și cinci la sută din populația rurală a țării nu avea din ce trăi, susține Zeletin în ,,Burghezia română”) face ca libertatea să însemne, cum spune Tocqueville: ,, un fel de libertate coruptă, a cărei practică este comună atât animalelor cât şi oamenilor şi care constă să faci ceea ce doreşti. Această libertate este duşmana oricărei autorităţi; suportă cu iritare orice fel de reguli; cu ea, devenim inferiori nouă înşine; este inamica adevărului şi a păcii.” .
Citind o apreciere făcută de același Tocqueville la adresa democraţiei occidentale de la începutul secolului al XIX-lea, anume că: ,, revoluţia democratică s-a produs în sfera materială a societăţii, fără ca în legi, deprinderi şi moravuri să intervină acea schimbare care ar fi fost necesară pentru a o face utilă”, realizezi că, la noi, ea nu a atins nici măcar sfera materială a lucrurilor, darmite să purifice moravurile, cum găsea de cuviinţă gânditorul francez că ar trebui să se întâmple lucrurile.
Încă de la începuturile sale democraţia a tulburat moravurile prin corupţie şi aşa a funcţionat ea până în prima parte a secolului al XXI-lea. Ea s-a ilustrat nu doar în forma vulgară, aceea a cumpărării alegătorilor sau a mistificării rezultatelor de la secţiile de votare, ea s-a manifestat prin încălcarea a ceea ce Max Weber numeşte ,,autonomia ariilor jurisdicţionale”. Culmea ironiei este că uneori această încălcare s-a făcut în numele luptei împotriva corupţiei. Şi apoi, nici vorbă ca democraţia să fie asociată ,,ştiinţei treburilor publice”, aşa cum vedea Tocqueville că se întâmpla în America.
În istoria secolului al XX-lea vedem că reacţia la corupţie nu a fost însoţită de o cunoaştere managerială. De la bun început s-a considerat că etica este înlocuitoarea totală a ştiinţei administrării, iar când acestei viziuni i s-au adăugat concepte religioase rupte de context, gen destin, mântuire, ei bine, atunci au fost îndeplinite toate condiţiile extremismului politic pentru care oamenii, grupurile, organizaţiile, legile şi contextele reprezintă obstacole ce ameninţă puritatea ideii, moralitatea, ordinea şi dreptatea socială. Nae Ipingescu, seriosul, informatul, incoruptibilul, capabil să tragă cu pistolul va fi salvatorul patriei, aşteptat de toţi să facă ordine.
Extremismul politic românesc din secolul al XX-lea îşi are originea în profilul democraţiei secolului al XIX-lea. Credinţa absolută a fost aceea că etica convingerilor este suficientă în transformarea socială, neglijându-se în totalitate etica responsabilităţii, și folosim aici o distincţie weberiană. Şi tot de la Weber citire ,, eticianul convingerilor nu suportă iraţionalitatea etică a lumii”. Cauza? Dominaţia spaţiului public de intelectuali umanişti care nu dispuneau de cunoştinte manageriale şi nici de competenţe administrative, dar al căror discurs strălucit dădea iluzia că realitatea se poate schimba doar prin simplă voinţă.
(fragment din http://romaniasociala.ro/2017/02/11/romania-deleuziana-fragmentul-xii-despre-comediile-lui-caragiale-lumea-lui-ca-si-cum/)
*
Gogea's Blog 
stefan ungurean
februarie 12, 2017
Merg in oras. Trebuie sa trec strada, ma indrept catre un semafor. Tocmai s-a facut rosu. Ma uit la ceas si apas pe buton. Astept 4 minute pana la schimbare. Descopar apoi ca timpul de asteptare se modifica in functie de ora. Totul este calculat pentru o fluidizare cat mai buna. Eu astept, masina are prioritate. Functia bate omul, urbanismul are intaietate asupra cetateanului. Daca insa se intampla sa sosesti cu 15 secunde inainte de prevazuta schimbare si apesi pe buton, atunci ai satisfactia sa vezi cum apare verdele. Cam asa este si cu democratia, ea face parte din mecanismul care asigura legitimitatea celui care trebuie sa ia decizia, dand iluzia cetateanului, proaspatului venit ,ca totul se produce ca urmare a vointei lui. ,,*diavolul este batran*, se spune. Si fraza aceasta nu se refera la anii lui, la varsta lui, ci spune *imbatraniti, ca sa-l intelegeti*” (Max Weber). De aceea eu nu prea am incredere in exaltatii care se joaca cu butoanele si sar in sus de bucurie cand se schimba culoarea!
vasilegogea
februarie 12, 2017
@stefan ungurean
… la fel și la o barieră la trecerea peste o cale ferată: „indignarea” ta depinde de momentul în care ajungi în fața ei (cu deosebirea că în acest caz nu ai nici un „buton” la îndemînă)…
vasilegogea
februarie 12, 2017
…hai, să-ți „ridic o minge la fileu”: e ca în schi: dacă vrei adrenalină și nu vrei să ai de respectat prea multe „porți”, te faci „coborîtor”; dacă nu, alegi „slalomul”…
stefan ungurean
februarie 12, 2017
Vasile, stii cum e la ski,
totul este real, mi s-a intamplat ieri…
*vine cate un exaltat care nu le are cu slalomul, are doar picioare si vointa si trufie, trebuie sa-si demonstreze cat de barbat este el si sa aiba ce povesti seara, la crasma, si apoi, intors in Capitala, unde le va proiecta prietenelor si preietenilor si filmuletul pe care l-a facut cu camera care este postata pe casca…
nu este atent la nimic, isi da drumul si oricat ai fi tu de experimentat, eu am patruzeci de ani de ski, te ia cu el la vale…
la ski regula este ca tu sa fii atent la cel din vale si nu la cel din deal…si dupa ce te-a pus la pamant gratie inconstientei lui, te mai si la intrebari * mosule, de ce mi-ai aparut in cale, de ce nu te uiti ?*
poate asa am fost si eu, cu deosebirea ca stiam cat de cat regula, nu ma filmam ca nu aveam asa ceva, nu aratam prietenilor ca nu se putea si apoi, nici nu era de aratat…
inteleg acest curent al dezinhibarii si aceasta orientare narcisista ce deriva din neoliberalism ( *totul sta in puterea ta*), dar va rog stimati exaltati, rupeti-va picioarele intre voi, lasati-ma pe mine cu cristianele mele care mi-au permis sa fiu intreg, pana acum!
Ioana Haitchi
februarie 12, 2017
A republicat asta pe Poetaria Journal.
anamariadeleanu
februarie 12, 2017
și iată cum, oricît am fi de conservatori sau avangardiști, clasici sau postmoderniști, metafizici sau …dialectici…, uneori ne întoarcem șă spre mai controversații eo-marxisti; eu Vă mulțumesc pentru aducerea mai aproape de cunoașterea noastră a minunatului eseu (nu cred că greșesc prea mult….)
dezideriududas
februarie 12, 2017
Interesanta incheiere. Ar rezulta ca exaltarea celor cu cunostinte manageriale si competente administrative n-ar fi rau sa fie buna….Cunosc si aceasta realitate. Si la ei insa, invers, e nevoie de a intelege etica lumii, a domeniului lor ( “ MASURA”, CUM II SPUNEA INGINERUL GHEORGHE BRATIANU ISTORICULUI NICOLAE IORGA )…., si abia apoi irationalitatea etica a lumii in general….
“ Extremismul politic românesc…. Cauza? Dominaţia spaţiului public de intelectuali umanişti care nu dispuneau de cunoştinte manageriale şi nici de competenţe administrative, dar al căror discurs strălucit dădea iluzia că realitatea se poate schimba doar prin simplă voinţă. „
vasilegogea
februarie 12, 2017
@dezideriududas
Nu e „încheierea”, după cum avertizam aici am reprodus doar un fragment.
Gheorghe Campeanu
februarie 12, 2017
Stimate domnule Gogea, va multumesc pentru semnalare, si prin Dvs., domnului Ungurean. Am citit cu mult interes, si cu deosebita placere esseul. Intersectia Caragiale -Max Weber nu este de fel una hazardata. In plus, ca un „incercat” Weberian, nu ma pot dezbara de obiceiul de a folosi drept instrument de masura dihotomia legal vs. legitim
Dezideriu Dudas
februarie 12, 2017
Intr-adevar, cel putin „fragmentul 12”, tot, trebuie citit cu creionul in mana ( mai mult decat d-nul Gheorghe Campeanu, cred ca intervine un „nou actor”, fiecare dintre noi, atat timp cat relatia – Caragiale-Romania-Realitate nu mai trebuie demonstrata….Nici relatia Weber – institutionalism dealtfel, pentru cei interesati ….) de cineva interesat de economie. Insist insa cu „gluma exaltarii”. Daca, extinzand ideea „furata” de mine mai sus, si mutatis-mutandis extinsa la nivelul cel mai general al cunoasterii, mai toate domeniile cunoasterii s-au indepartat de realitate pentru ca au ignorat dezvoltarea praxiologiilor specifice ?
P.S. Interesant este insa ca d-nul Ungurean pune tot acest posibil „salt inainte” sub „semnul lui Deleuze”…..
stefan ungurean
februarie 13, 2017
Profit de acest moment pentru a-i multumi domnului Vasile Gogea pentru invitatia de a ma posta pe blogul domniei-sale si de a multumi totodata si tuturor celor care au facut comentarii pe marginea textului in cauza.
O precizare despre acest text. El are drept fundament doua eseuri aparute in *Vatra*, ambele dedicate lui Caragiale ( nr.12/2012 şi nr.11-12/2014 ), la care am adaugat ce am mai putut gandi pe problema intre timp.
Se cuvine sa recunosc ca evenimentele la care am asistat in ultima vreme m-au obligat sa caut alte concepte si notiuni pentru a intelege lumea lui Caragiale.
Eu am cam 25 de ani de management privat si public. Am inteles foarte bine lectia lui Weber cum ca in modernitate exista o clara ruptura intre sistemele de valori, intre economic, politic, religios, etic, juridic…Am avut doua experiente cu institutiile de represiune ale statului, parchet si dna. Nu este aici momentul sa precizez ce si cum.
Eu nu pot intelege ce vad. Predau de ani buni un curs de *sociologie generala*, ce contine o prelegere despre miscarile sociale, dar nu am auzit ca in istoria veche si recenta a Europei, sa existe o situatie in care un grup ce apartine elitei societatii sa ceara puscarii !
Stiu ca au fost miscari sociale in care oamenii au cerut paine, altele in care au cerut libertate, dar de inchisori nu am habar! Iar astea ,,Codruta, nu uita/ Noi suntem de partea ta!”, ,,Nu aveti locuri in inchisoare? Facem gratis proiectare” -studentii de la arhitectura” m-au infiorat. Lucrurile s-au dus, filosofic vorbind, foarte departe.
De fiecare data, in cazurile in care am fost contactat de institutiile de represiune m-am tot gandit, cu spaima, ce mi se va putea intampla. Iar spaima nu a trecut, ba dimpotriva, cand mi-am dat seama ce mi s-ar fi putut intampla.
Eu cred ca cel mai important lucru in viata este libertatea.
vasilegogea
februarie 13, 2017
@stefan ungurean
Eu îți mulțumesc, dragă Ștefan!
Ți-am „simțit” durerea: pentru că n-am crezut să văd după 27 de ani de la revoluția din decembrie 1989, cînd am strigat împreună cu tineri mai tineri decît eram eu atunci „Vom muri și vom fi liberi”, alți tineri, încurajați de „elite” scandînd „Vrem gratii, nu grațiere!”.Indiferent de context.
dezideriududas
februarie 14, 2017
Da. Caragiale a lovit ! De 5 ori ! 1.Oamenii nostri, 2. rudele ( inclusiv cumetriile ), 3.relatiile stapan-argat, 4. santajul si 5.« teroristul etern ». Urmeaza Weber si relationarea…, poate si vreo explicatie a « originalitatii » noastre necesara impamantenirii globale. Da’ mai spre Vest, exact cum fac China si Rusia acum…De Un Gur ce sa mai zic, c-acu’ sar Mai Multi Guri…
stefan ungurean
februarie 14, 2017
Stimate domnule Dezideriu Dudas,
va rog sa-mi permiteti sa creionez foarte vag cateva cai de analiza, cumva raspunsuri la problemele ridicate de dumneavoastra! ele apar in comediile lui Caragiale, le-am punctat in eseul in cauza, dar nu am considerat necesar sa fac din ele argumente pentru a intelege ce se intampla astazi!
am fost manager de firma, resurse umane, evaluare organizationala, planuri de afaceri! am avut intuitia sa aduc oameni foarte buni, nu doar competenti ci si foarte constiinciosi…cu vocatie..
cand firma a trecut de la tot ce inseamna resurse umane spre planuri de afaceri, eu, ca sociologi, manager general, m-am trezit in aer si, in plus, nu vroiam sa invat asa ceva! Imi fusese de-ajuns Sapardul si m-am gandit ca totusi eu as putea avea o voce in sociologie, nu in aceasta directie…
mi-am prezentat demisia care nu a fost acceptata…am continuat sa fiu manager general, neimplicandu-ma in continutul propriu-zis al activitatii…nu trebuia sa le verific proiectele, nu trebuia sa-i verific disciplinar…
deci, nu ai nevoie sa folosesti controlul daca ai oameni cu inalte exigente profesionale, cu vocatie ! daca insa nu ai asa ceva, trebuie sa introduci neaparat controlul, altfel lucrurile iti scapa din mana!
institutiile de represiune ale statului sunt in afara oricarui control extern, prevalandu-se si de notiunea de *secret*, iar eu am mari indoieli ca, intr-o cultura nonprotestanta ca a noastra, chestiunea vocatiei profesionale, ca raport *sfant* cu obiectul muncii, ca forma de *salvare* in viata, a patruns in institutiile publice romanesti in general, si in cele de coercitie, in special!
ca sa nu mai vorbim de tiparul lor, cultura lor organizationala. construite pe un *drept represiv* si nu pe *drept restitutiv*, si folosesc aici doua concepte durkheimiene!
la modul in care sunt legile, este imposibil sa nu incalci ceva…asta te poate costa foarte mult, vorba lui Deleuze, ne indreptam spre societati de control!
sa ne intoarcem la Weber! a face politica nu inseamna doar o inalta etica a convingerilor, ci si profunda etica a responsabilitatii!
numai daca ai stat fata in fata cu un procuror si ai raspuns intrebarilor pe care ti le pune, poti intui cam ce inseamna coercitia care te poate aduce in starea de *viata nuda*! altfel, strigi lozinci prin piete, faci filme pe care le prezinti seara prietenilor, traiesti AVENTURA!Iar despre aventura Simmel spune ca nu are nici o treaba cu sentimentul responsabilitatii!
ma opresc aici…multumesc pentru atentia acordata!
dezideriududas
februarie 14, 2017
@ stefan ungurean
Va trebuie sa evaluam daca matricea noastra culturala de tip balcanic merita sa fie modificata sau trebuie sa-i impunem intersectii de inhibare, interdictie, care sa asigure functionarea institutiilor ca in matrice occidentala…Din pacate doar statul poate asigura astfel de mecanisme iar avertismentul dvs. legat de invocarea lui Deleuze e din ce in ce mai acut….Parca se incearca insa in ultimul timp altceva si ma gandesc ca n-ar fi rau sa gandim o integrare a societatii civile in astfel de mecanisme. Eu sunt un adept al structurilor profesionale, sociologii fiind o componenta importanta….O sa-i cer adresa dvs. de email d-lui Gogea si dupa ce va voi citi integral si cu atentie « fragmentul 12 », in diagonala celelalte fragmente ( am mai « frunzarit » inca 2-3, ca de obicei, incepand invers, cu comentariile…. ), in general blogul dvs., va voi contacta pentru a continua dialogul. Sper sa gasim punte comune de interes intr-un dialog in viitor….Ideile dvs. imi rascolesc oarecum in constiinta resorturi de mult neutilizate….Ma bucur ca mai sunt oameni care aloca timp si vizeaza detalii de o importanta covarsitoare pentru deceniile societatii viitoare dar peste care azi se trece zilnic cu viteza supersonicelor….Nu intelesesem la dvs. un corolar oarecum de neangajare, de neparticipare, dar am inteles pana la urma ca din contra, doriti sa imbunatati rata participarii…De aceea cred in dialogul nostru viitor. Mai ales si ca am terminat Facultatea T.C.M. la Brasov in anul 1988, deci, cum ar veni, « suntem de-ai nostri »…, ca sa inchei in « cheia » in care am inceput.
Cu stima,
P.S. Cand am organizat FORUMUL TEHNOCRAT in anul 1997, Max Weber mi s-a parut prea extins in detalii organizatorice fata de nivelul societatii romanesti de atunci. Eram mai aproape de sociologii si filozofii mai usor de asociat motivatiei….Ulterior i-am descoperit si cartea legata de « Etica protestanta… », crestea ecartul dintre « detenta neoprotestanta » ( « pasunista » fata de statul global ) si « pasunismul ortodox » ( « protestant » fata de statul global )…., de unde o re-actualizare la nivel de motivatie ca intreg al societatii, iar acum va trebui sa-l studiez « transversal ». Dvs. imi oferiti cateva « crevase » pregatite in matrice romaneasca si chiar relationate in sistem institutional actualizat. Doua avantaje importante.