Sociologul Ștefan Ungurean despre comediile lui Caragiale în „România deleuziană”

Posted on Februarie 12, 2017

15



De aproape un an, sociologul  (profesor la Universitatea „Transilvania” din Brașov) Ștefan Ungurean, descifrează, printr-o procedură hermeneutic-confesiv sociologică „România reală pe deplin deleuziană, cu ameninţarea suferinţei la tot pasul”. Declick-ul acestui demers narativ-explicativ și evaluator este descris de autor în debutul primului episod: „Există la Foucault o afirmaţie care m-a pus pe gânduri:,,în timp ce rolul ştiinţei este de ne face să cunoaştem ceea ce nu se vede, rolul filosofiei este de a ne face să vedem tocmai ceea ce vedem”. Ce facem cu evenimentul care schimbă radical mersul lucrurilor? În spiritul lui Foucault, îndrăznesc să afirm că nu este sociolog acela care nu are simţ filosofic, care nu este capabil să semnifice ceea ce vede, mai ales atunci când se ocupă cu fapte unice, aşa cum se întâmplă în cercetările de diagnoză organizaţională ce solicită din plin observaţia sau când foloseşte interacţionismul simbolic în studii calitative.” Mărturisesc că le-am citit cu o încîntare intelectuală și îngrijorare solidară pe toate cele douăsprezece de pînă acum. Am schimbat cîteva mail-uri, în marginea lor, cu autorul și am înțeles că se articulează un volum. Nu mă îndoiesc că va fi unul excepțional.

Cum îmi propusesem încă după apariția primelor episoade să semnalez această work in progress a sociologului brașovean, episodul al XII-lea îmi oferă acum acest prilej cu o motivație în plus: el este dedicat lui I. L. Caragiale, de la a cărui naștere tocmai se împlinesc 155 de ani. Primindu-l în „Pavilionul de oaspeți” al Gogea’s Blog, reproduc, așadar (cu acordul autorului și cu mulțumirile meritate),  un fragment din acest episod odată cu recomandarea de a citi continuarea, precum și întreg serialul (pentru mai multă operativitate, e suficient să dați un click pe numele autorului) pe platforma on-line a ICCV / Academia  Română:

http://romaniasociala.ro

*

România deleuziană: fragmentul XII, despre comediile lui Caragiale. Lumea lui ,,ca şi cum”.

  11 februarie, 2017

ungurean-stefanMotto:

,,Dar cum poate merge un aşa teatru?

Cu decor! Cu mult decor!

Cu strălucit decor şi tobă mare!”

Caragiale ,,Păreri libere” (1900)

Comediile lui Caragiale pot fi luate drept mărturii-document ale societăţii de la finele secolului al XIX-lea. Analizate, ele pot furniza un model explicativ. Acesta este capabil în a decripta şi prezentul. De aici şi problema: cum se citeşte Caragiale?

În esenţă, lumea din comedii este una închisă, comunitară (preiau aici ideea lui Tönnies: ,, în ciuda tuturor diferenţelor suntem asemănători”) care este supusă procesului de modernizare indusă de lumea sistemului, deci în conformitate cu un model societal, construit pe ideea: ,,în ciuda tuturor asemănărilor, suntem diferiţi”.

Cele două vieţi, cea comunitară şi cea societală au o substanţă comună şi aceasta este politizarea, care înseamnă marcarea relaţiilor sociale de elemente de forţă, de dependenţă şi de limbajele aferente, în care nu ,,adevărul” reprezintă elementul definitoriu, ci impunerea, seducţia (,, Ei, cum le spui dumneata, să tot stai să asculţi, ca dumneata bobocule, mai rar cineva” ), pretenţia legată de deţinerea cuvintelor ,,magice” ale succesului politic:,, Vorbeşte abitir, domnule. Ăsta e bun de dipotat”), iluzia că discursul performativ este acelaşi lucru cu realitatea.

Spaţiul economic este dominat de sistemul clientelar ce se naşte în jurul statului, mijlocit de partidul de guvernământ, existând însă şi o zonă relativ autonomă, cea în care activează burghezia comercială.

Un exemplu al modului de producere a sistemului clientelar este oferta făcută de Tipătescu de a i se da lui Caţavencu, printre altele şi moşia Zăvoiu. Aşa cum domnitorul distribuie ,,bunuri” către supuşi, la fel ,,partidul” distribuie bogăţia publică membrilor lui. Societatea capitalistă nu este anterioară statului, transformarea statului în stat capitalist ar fi o precondiţie a producerii societăţii capitaliste. Partidul reprezintă principiul de regularizare a raţiunii guvernamentale şi acest lucru face posibil, aşa cum se întâmplă într-,,O scrisoare pierdută”, ca în jocul politic al alegerilor să se regăsească unui interes strict privat ,,central”.

De altfel centralizarea puterii reprezintă o caracteristică a sfârşitului secolului al XIX-lea. Absenţa pieţii ca reglator în distribuţia de bunuri indică felul în care ,,adevărul”, fie el economic sau social, este un produs politic, al partidului aflat la guvernare: ,, Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg… pentru că de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru…spune Trahanache.

Cealaltă realitate a vieţii economice este reprezentată de jupân Dumitrache ca exponent al mercantilismului ce deţine puterea economică, are o resursă mediatică (,,Vocea patriotului naţionale”) şi care doreşte să obţină şi puterea politică, moment care ar consfinţi crearea oligarhiei.

Democraţia de la finele secolului al XIX-lea nu are nici o legătură cu dreptul constituţional care pleacă de la principiul suveranităţii poporului. Democraţia nu întruneşte condiţiile impuse de acest drept şi care sunt deduse din principiul autonomiei persoanei (Kant) şi din cel al libertăţii. Orice absență a autonomiei persoanei ( optzeci și cinci la sută din populația rurală a țării nu avea din ce trăi, susține Zeletin în ,,Burghezia română”) face ca libertatea să însemne, cum spune Tocqueville: ,, un fel de libertate coruptă, a cărei practică este comună atât animalelor cât şi oamenilor şi care constă să faci ceea ce doreşti. Această libertate este duşmana oricărei autorităţi; suportă cu iritare orice fel de reguli; cu ea, devenim inferiori nouă înşine; este inamica adevărului şi a păcii.” .

Citind o apreciere făcută de același Tocqueville la adresa democraţiei occidentale de la începutul secolului al XIX-lea, anume că: ,, revoluţia democratică s-a produs în sfera materială a societăţii, fără ca în legi, deprinderi şi moravuri să intervină acea schimbare care ar fi fost necesară pentru a o face utilă”, realizezi că, la noi, ea nu a atins nici măcar sfera materială a lucrurilor, darmite să purifice moravurile, cum găsea de cuviinţă gânditorul francez că ar trebui să se întâmple lucrurile.

Încă de la începuturile sale democraţia a tulburat moravurile prin corupţie şi aşa a funcţionat ea până  în prima parte a secolului al XXI-lea. Ea s-a ilustrat nu doar în forma vulgară, aceea a cumpărării alegătorilor sau a mistificării rezultatelor de la secţiile de votare, ea s-a manifestat prin încălcarea a ceea ce Max Weber numeşte ,,autonomia ariilor jurisdicţionale”. Culmea ironiei este că uneori această încălcare s-a făcut în numele luptei împotriva corupţiei. Şi apoi, nici vorbă ca democraţia să fie asociată ,,ştiinţei treburilor publice”, aşa cum vedea Tocqueville că se întâmpla în America.

În istoria secolului al XX-lea vedem că reacţia la corupţie nu a fost însoţită de o cunoaştere managerială. De la bun început s-a considerat că etica este înlocuitoarea totală a ştiinţei administrării, iar când acestei viziuni i s-au adăugat concepte religioase rupte de context, gen destin, mântuire, ei bine, atunci au fost îndeplinite toate condiţiile extremismului politic pentru care oamenii, grupurile, organizaţiile, legile şi contextele reprezintă obstacole ce ameninţă puritatea ideii, moralitatea, ordinea şi dreptatea socială. Nae Ipingescu, seriosul, informatul, incoruptibilul, capabil să tragă cu pistolul va fi salvatorul patriei, aşteptat de toţi să facă ordine.

Extremismul politic românesc din secolul al XX-lea îşi are originea în profilul democraţiei secolului al XIX-lea. Credinţa absolută a fost aceea că etica convingerilor este suficientă în transformarea socială, neglijându-se în totalitate etica responsabilităţii, și folosim aici o distincţie weberiană. Şi tot de la Weber citire ,, eticianul convingerilor nu suportă iraţionalitatea etică a lumii”. Cauza? Dominaţia spaţiului public de intelectuali umanişti care nu dispuneau de cunoştinte manageriale şi nici de competenţe administrative, dar al căror discurs strălucit dădea iluzia că realitatea se poate schimba doar prin simplă voinţă.

(fragment din http://romaniasociala.ro/2017/02/11/romania-deleuziana-fragmentul-xii-despre-comediile-lui-caragiale-lumea-lui-ca-si-cum/)

*

Anunțuri