Acad. Ioan Aurel Pop: „…avem încă o ţară…”

Posted on Martie 11, 2017

7



*

Acad. Ioan Aurel POP:

Dreptul de a gândi la soarta României

        Câteva zeci de membri ai Academiei Române (titulari, corespondenţi şi de onoare) au semnat recent un apel la luciditate, la pace şi la concordie în această ţară, îndrăznind să se gândească la soarta României. Acum sunt, din câte ştiu, în ciuda a vreo trei răzgândiţi, peste 100 de membri ai Academiei care au aderat (dintre cei circa 200 de membri români) nu atât la formă, cât la conţinutul apelului. Oamenii (şi academicienii sunt oameni,  cu defecte şi calităţi) au făcut-o cu sinceritate, crezând – în naivitatea lor – că Academia se bucură de respect, fiind ea încă forul suprem de recunoaştere a creaţiei ştiinţifice şi culturale, de consacrare formală a valorilor afirmate, un fel de empireu al spiritelor luminate ale naţiunii, în sensul scopului pentru care ea a fost creată în 1866. Se poate ca unii academicieni – înaintaţi, fireşte, în vârstă – să fi uitat de democraţia noastră originală şi să fi sperat că vorbele lor vor fi luate în serios, chiar dacă şi criticate. Nu spun că unii – importante voci ale acestui popor – nu au luat în serios apelul, dar văd că alţii l-au caricaturizat, respins, condamnat,  aş zice aproape cu „mânie proletară“. Observ că şi unii reprezentanţi ai partidelor extremiste maghiare s-au inflamat, deşi este vorba despre un apel la pace, la respectarea Constituţiei României etc. Iar Constituţia actuală nu permite autonomii teritoriale, indiferent de criteriu. Nicio propoziţie, frază sau noţiune din apel nu jigneşte vreo altă naţiune sau vreo minoritate. În schimb, dacă aş lua câteva exemple de discurs politic din poziţiile oficiale ale partidului de guvernământ din Ungaria şi ale înaltelor oficialităţi de acolo, am putea vedea că lucrurile stau cu totul altfel.
        Dar nu aceasta este problema! Doar ne-am cucerit cu sânge dreptul la libertate şi democraţie, la pluralitatea părerilor! Chestiunea este de formă şi se referă la felul în care combatem o opinie cu care
nu suntem de acord.
        Apelative de genul „bătrâni ramoliţi“, „adunătură de expiraţi buni de dus la cimitir“, „decrepiţi“, „comunişti“, „ceauşişti“ etc. – adresate unor oameni, totuşi, reprezentanţi ai unei instituţii a acestui stat – sunt descalificante, dovedesc nu numai intoleranţă, ci şi paupertate intelectuală, spirit grobian, lipsă de educaţie şi multe altele. Nu se pot respinge de  plano noţiuni consacrate şi uzitate peste tot în lume, precum „naţiune“, „unire“, „suveranitate“ etc., fără argumentări precise, din simplul motiv că nu plac unora dintre noi sau că avem alte comandamente de servit. Se vor fi „tocit“ unele cuvinte, dar ele există şi cu atât mai mult realităţile pe care le exprimă. Cea mai cuprinzătoare reuniune internaţională de state
se cheamă încă „Organizaţia Naţiunilor Unite“; Marea Britanie ne anunţă că, după Brexit, revine la anumite atribute ale „suveranităţii“, la care renunţase prin tratatele UE; autorităţile de la Madrid dau comunicate prin care reiterează conservarea „unităţii“ Spaniei etc. Anumite mijloace de difuzare în masă nu cunosc semnificaţia termenului de „naţionalism“ şi intervin public ca să se afle în treabă. Academicienii sunt, fireşte, conservatori (păstrători ai tradiţiei), pentru că aşa este însăşi Academia Română şi aşa sunt toate academiile: au menirea să conserve pentru prezent şi viitor ceea ce este valoros din trecut. Academicienii sunt, uneori, conservatori şi în limbaj, dar aceasta nu trebuie să isterizeze pe nimeni. Cât de trist ar fi să vorbim toţi la fel!
        Am ajuns să ne întrebăm dacă e bine sau rău să cinstim cei 100 de ani trecuţi de la Marea Unire, ceea ce este foarte grav! Ne întrebăm, şi nu o facem retoric, dacă să sărbătorim ori să comemorăm! Înseamnă că ne merităm soarta mizeră, dezorientată, modestă. De regulă, comemorarea se face într-o atmosferă de tristeţe, când ne gândim la anii trecuţi de la moartea cuiva sau de la un eveniment tragic. Comemorăm, de exemplu, dictatul/ /arbitrajul de la Viena, din 30 august 1940! Marii înfăptuitori ai Marii Uniri s-au bucurat, au exultat, unii (ca Gheorghe Pop de Băseşti)nu au putut muri decât după pronunţarea deciziei de la 1 Decembrie 1918, de la Alba-Iulia. Cum să comemorăm? Noi trebuie să ne bucurăm şi să retrăim „Poemele luminii“, cum ar spune Lucian Blaga, să ne umplem de încredere pentru că, între 1848 şi 1918, alături de italieni, de germani, de polonezi, de cehi şi slovaci, de slavii de sud, am intrat în rândul lumii,
ne-am făcut state naţionale sau federale. Să ne bucurăm şi pentru că, pe ruinele unor imperii perimate, am construit edificii naţionale solide. Cele mai legitime mişcări colective din secolul al XIX-lea – „secolul naţiunilor“ – au fost cele de emancipare naţională, în acord cu principiul autodeterminării naţionale, recunoscut inclusiv de SUA, sub preşedintele Woodrow Wilson. Fireşte, ca în cazul oricărui act omenesc, nu au putut să fie toţi mulţumiţi nici în 1918. Austriecii, otomanii, germanii, ruşii şi, mai ales, ungurii au fost frustraţi, supăraţi, dornici de revanşă. Sunt de acord că ungurii (mai ales cei din Ungaria) nu au ce sărbători la 1 Decembrie 2018 şi că ei trebuie să comemoreze, dar, în logica aceasta, nici românii nu au ce
să sărbătorească la 15 martie 2018, pentru că atunci vor fi 170 de ani de la decizia dietei ungare de unire a Transilvaniei cu Ungaria! Aici, cu sărbătorile, suntem chit, numai că decizia românească din 1918 este încă în practică (alta este chestiunea neparticipării diplomaţilor unguri la celebrarea Zilei Naţionale a României, care nu are analogie în analele diplomaţiei şi care ţine de un orgoliu nemăsurat şi de dorinţa de a jigni cu orice preţ!).
        Asta este singura deosebire, în rest, prin zilele naţionale, ne „gratulăm“ reciproc. Aşa este între vecini! Vedeţi cum este şi la alte popoare, cu pretenţii, nu ca noi! Dacă aplicăm această logică strâmbă, atunci mă aştept ca unii să-i condamne pe corifeii Marii Uniri, fiindcă nu ar fi respectat drepturile omului, deşi acestea nu erau încă formulate, sau că nu i-au consultat pe toţi cetăţenii prin referendum, deşi atunci nimeni nu ar fi putut s-o facă! Noi suntem capabili de orice! Ar fi, totuşi, o mare ruşine, care ne-ar arăta adevărata faţă de epigoni. Altminteri, eu aş fi cel dintâi fericit să văd în 2018 o Europă unită şi fericită, generoasă şi curată, patria primitoare a tuturor cetăţenilor săi, dar mă tem să nu văd doar intoleranţă, şovinism, ură naţională şi rasială etc., şi nu neapărat pe la noi, ci în ţările în care s-au născut democraţia modernă, libertatea, egalitatea şi frăţia. Naţiunile există, chiar dacă unii dintre noi le-am vrea desfiinţate. Naţiunile nu se creează şi desfiinţează prin decizii politice! Iar a le dori nimicite, pentru că în numele lor s-au purtat războaie, este lipsit de orice logică. S-au purtat războaie şi în numele dragostei (Războiul Troian), în numele credinţei şi al bisericii, în numele democraţiei şi al libertăţii, în numele familiei, dar nimănui (cu mintea limpede) nu i-a trecut prin cap ca, din acest motiv, să interzică dragostea, credinţa, democraţia sau libertatea!
        Pe de altă parte, constat cu stupefacţie că a vorbi şi, mai grav, a scrie astăzi despre ţară, despre români şi identitatea lor, despre unitatea pământului şi a poporului românesc este riscant, din mai multe puncte de vedere. „Formatorii de opinie“, comunicatorii, oamenii din media, persoanele publice, mulţi dintre intelectuali nu se gândesc mai întâi că poţi să fii sincer în ceea ce afirmi, ci se căznesc să afle, ca prim gând al lor, ce urmăreşti, ce interese ai, pe cine reprezinţi, ce forţe obscure te ghidează. În al doilea rând, îţi răscolesc trecutul, doar-doar vor descoperi vreo tară ascunsă, vreo atitudine neconformă, vreo afiliere de ruşine. Ulterior, te caută de vreun plagiat, fiindcă nu se poate să nu fi scris în viaţă, să nu te fi inspirat de la unul sau de la altul şi să nu fi greşit la citări. În fine, dacă ai norocul să nu găsească nimic relevant din toate acestea şi dacă mai ai şi o „anumită vârstă“, constaţi că, de fapt, nu ai noroc! Aceasta, pentru că toţi cei de o „anumită vârstă“ s-au născut ori au trăit sub comunism, iar cei care au astfel de detalii în CV sunt pentru vecie damnaţi. Dacă ai trăit ori te-ai născut înainte de 1989 (măcar cu două decenii înainte!) înseamnă că ai fost pionier sau pionier şi utecist, sau, mult mai rău, şi membru al PCR. Nu mă refer aici la persoanele din nomenclatură, care au avut de dat socoteală pe bună dreptate şi care, fiind, aproape în totalitate, la Revoluţie, în vârstă de 50-70 de ani, s-au eliminat singure, în mod natural sau nu, prin moarte. Rămâne însă stabilit: cei care aveau 20-30 de ani în 1989 şi nu puteau fi mari activişti de partid – partidul lucra cu „oameni experimentaţi“ – au fost totuşi în sistem, au stat liniştiţi, nu s-au revoltat şi, prin urmare, sunt vinovaţi că au acceptat să trăiască liniştit atunci, să înveţe, să muncească, să crească. Dacă ei vorbesc azi despre ţară – conform logicii evocate mai sus – o fac din convingeri comuniste, naţionaliste incurabile, din oportunism, din interes. Mai mult, în lumina aceleiaşi logici, ei nu pot fi nici instruiţi şi nici deştepţi, că doar au fost îndoctrinaţi, prostiţi iremediabil de forţele dictaturii. De altminteri, aud mereu că toţi cei care au trăit sub comunism sunt proşti, nedemocraţi, supuşi, laşi etc. De asemenea, dacă au trăit atunci, înseamnă că acum au o vârstă înaintată, adică sunt nişte bătrâni ramoliţi, matusalemici, care ar trebui, în loc să se gândească la ţară şi la naţiune, să tacă, să se ascundă şi să moară mai repede. De câte ori nu auzim la ştiri că „un bătrân de 70 de ani a fost acroşat pe trecerea de pietoni“, iar apoi, în gând, sunt sigur că vine şi urmarea: „Cine l-o fi scos pe stradă? Îl căuta moartea acasă!“. Eu folosesc aici eufemisme, deoarece pe bloguri, în comentariile de pe Facebook, sub masca anonimatului, înfloresc invectivele, jignirile grobiene, intoleranţa crasă, minciunile, etichetările. Mai toată critica de astăzi se face în limbaj maculat şi agresiv.
        În această atmosferă primitoare şi generoasă, eu, care la finele regimului de dictatură aveam circa trei decenii de viaţă – trăite, recunosc, sub odiosul comunism, pe care, dintre toate minunatele epoci ale
omenirii, mi-l alesesem conştient, ca moment de trecere prin viaţă –, îndrăznesc să-mi amintesc şi să le amintesc şi altora că avem încă o ţară şi că ea se numeşte România. Amintesc asta prin vorbă şi prin scris, cu oarecare cumpănire, încăpăţânare şi nu fără sfială, fiindcă – vorba cronicarului – ştiu că „voi da seamă“ de toate ale mele câte spun şi scriu. Ştiu sigur că ţara nu este o abstracţiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe şefi, pe soartă ori pe propriile greşeli. Ştiu că ţara suntem  noi toţi, cu strămoşii a căror moştenire o purtăm, adesea fără să ne dăm seama de aceasta, cu urmaşii pe care-i pregătim pentru viitor, cu spaţiul nostru vălurit, cu cerul şi pământul, cu marea şi râurile, cu toate care se
găsesc acolo unde Carpaţii şi Dunărea de Jos se îngemănează. Numai noi înşine, românii, putem percepe toate astea. Lucian Blaga spunea într-o memorabilă poezie că „ţara şi-a împins hotarele toate până la cer“, că „pajuri rotesc – minutare peste veşnicul ceas – între câmp şi oier“, iar Alexandru Davila, în faimoasa sa dramă istorică „Vlaicu Vodă“, definea ţara prin mijlocirea datinii, făcute de domni şi de oamenii simpli: „Datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-şi cunoaşte ţara din chiar
traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orice soi,/ Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le topeşte, le strecoară/ Şi le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către ţară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români/ Timp de veacuri neamul ţese datina de la străbuni…“. Prin urmare, domnii (principii, conducătorii) autentici simt pulsul poporului (neamului) şi-i făuresc viitorul în consecinţă. De aceea, cred că România se poate schimba în mai bine numai dacă suntem noi înşine capabili de o asemenea schimbare.
        A schimba în mai bine România nu este, la prima vedere, o mare filozofie dacă ne schimbăm în bine noi înşine. Această schimbare ar putea presupune câteva lucruri simple: să ne facem datoria acolo unde suntem chemaţi; să nu „facem totul“ (cum se spunea în lozincile de odinioară), ci numai ceea ce trebuie şi ceea ce ne permite expertiza (specialitatea) noastră; să facem opere sociale; să avem sentimentul comunităţii şi al solidarităţii etc. Adică, mai simplu, să fim dascăli cu tot sufletul nostru (dacă ne-am făcut dascăli), să plantăm câte un arbore, să ne creştem curat copiii, să curăţăm trotuarul din faţa casei, să întindem mâna celui aflat în nevoie ori în suferinţă, să lăsăm orgoliul la o parte şi să ne cerem scuze când
greşim (şi cine nu greşeşte?), să fim drepţi şi cinstiţi, dar mai ales buni, generoşi, frumoşi la spirit. În ultimele două decenii, am (re)dobândit multe virtuţi, mai ales pe filiera ideii de libertate şi demnitate umană, dar am devenit mai rapace, mai reci, mai dornici de bani şi de avere (dobândite, adesea, uşor, dacă nu prin înşelăciune). Şi chiar – unii dintre noi, din păcate – avem o plăcere sadică de a lovi în alţii, de a-i acuza pe alţii, de a da vina numai pe alţii, de a lăsa totul baltă şi a pleca în lume. Ne revoltăm
pe ţară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înşine şi să luăm măsuri de schimbare.
        Ţara asta s-a construit de către oamenii ei vrednici, care au ştiut să aibă conducători buni şi să folosească împrejurările internaţionale şi mai ales rivalităţile dintre marile puteri şi dintre vecini, spre binele românilor. Acum 100-150 de ani, ideile lor dominante erau simple: unitatea neamului; păstrarea identităţii naţionale prin limbă, istorie, folclor; independenţa şi suveranitatea. Nu erau prea multe astfel de idei, nici nu erau împărtăşite de toţi şi nici nu au fost transpuse în practică la modul perfect. Dar românii s-au mobilizat şi şi-au făurit, cu greu, ţara aceasta care, chiar şi azi, după ciuntiri grave, are suprafaţa Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Poate că idealurile de la 1918 s-au tocit,
poate că întruchiparea lor prin noţiunile de-atunci devine neinteligibilă pentru generaţiile tinere de azi, poate că bătrânii de azi le par tinerilor ridicoli în insistenţele lor. Totuşi, sunt ţări în jurul nostru sau în Europa de Vest – de la care ne inspirăm mereu, de două-trei secole încoace – care se consideră şi acum cu „misiune civilizatoare“, care, după ademenirea unităţii europene, se închid în sine tot mai mult, îşi refac graniţele, îi veştejesc pe străini, ne privesc de sus, ne ceartă mereu şi nu se sfiesc, prin unii reprezentanţi mai excentrici, să nu ne mai considere nici măcar rude sărace. Ce am făcut noi ca să nu mai fie aşa? Câţi români ştiu azi să exprime clar şi precis, în engleză, franceză, germană, italiană ori spaniolă, care este identitatea noastră, de ce suntem români, ce înseamnă să fii român? Majoritatea străinilor nu vin aici ca să meargă la mall-uri, nici ca să asculte muzică rock ori jazz, nici ca să mănânce neapărat fructe de mare
sau pizza. Vin, mai ales intelectualii, să ne întrebe de ce seamănă limba română cu latina şi italiana; din ce popoare antice ne-am născut; cum de am rezistat aici, departe de latinitate; cum este povestea cu Dracula; ce este o doină de dor, cântată „pe-un picior de plai“, pe lângă mioare şi mioriţe; de ce colindăm de sărbători; ce mâncăruri tradiţionale avem; ce costume purtăm la ceremonii; cum ne facem nunţile şi botezurile; cum ne îngropăm morţii în „cimitire vesele“; de ce ne pictăm bisericile peste tot, de parcă ne-am teme de gol (horror vacui) etc. Mi s-a pus demult o astfel  de întrebare de către un oaspete instruit, prosternat înaintea Judecăţii de Apoi de la Voroneţ: prin ce coincidenţă a sorţii, atunci când Michelangelo şi ucenicii săi pictau Capela Sixtină la Roma, zugravii anonimi moldoveni făceau frescele de la vestita noastră mănăstire, cu toţii aducând glorie lui Dumnezeu şi relevând măsura geniului uman, la acelaşi nivel de măiestrie, de talent, de împlinire? Natural, este greu de răspuns la o astfel de întrebare, dar nu imposibil. Pentru a o face şi pentru a răspunde la celelalte chestiuni puse mai sus, se cuvine nu numai să avem identitate, să fim o naţiune unită şi demnă, să avem o ţară, ci şi să fim conştienţi de toate
astea, să fim instruiţi, educaţi, culţi, erudiţi.
        Ne măcinăm adesea în preocupări inutile, ne bănuim de rele, ne luptăm pentru putere, ne minţim unii pe alţii cu seninătate, furăm din bunul public şi din cel privat, ne răzbunăm şi ne urâm cu înverşunare, ne dăm mâna în scopuri josnice şi ne întrebăm de ce ne merge rău. Declarăm ritos că suntem democraţi, dar închidem gura interlocutorului nostru, iar dacă nu o facem, îl taxăm pentru că are altă opinie decât a noastră. În momente de cumpănă, însă, parcă ne trezim şi este bine s-o facem cât încă nu este prea târziu. Mă bucur să văd că încă nu am uitat de imn şi de tricolor, deşi uneori criticăm şi aceste simboluri.
        Se spune că un popor are conducătorii pe care îi merită. Altfel spus, dacă nu ne plac conducătorii, atunci se cuvine să fim noi înşine altminteri. Trebuie să fim mai buni, ca să emanăm lideri mai buni. Un lucru mai adaug despre ţară: România unită există de niciun secol, să nu o judecăm, să nu ne supărăm pe ea, ci pe noi înşine, care încă nu suntem pregătiţi s-o ducem mai departe, „în veacul vecilor“, cum zicea patetic, în „Apus de soare“, Domnul Ştefan, prin pana lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Vă spune asta unul născut în vremea „odiosului regim“, când a învăţat limbile minorităţilor, a făcut opt ani de latină, a deprins franceză, engleză, italiană, i-a citit pe Faulkner şi pe Kafka, pe Jacques Prévert şi pe Dante,
ca şi pe Marx şi Engels şi care, spre disperarea unora, nu a murit încă.
_________________________________
Articol preluat din săptămânalul Tribuna învățământuluinr. 1381, 6-12 martie 2017
*
Anunțuri