Ștefan Ungurean despre prietenie dar și despre Zorica Lațcu, în „România deleuziana”

Posted on Martie 16, 2017

3



Romania deleuziană: fragmentul XIII, despre prietenie

Ce este prietenia? Din câte îmi dau seama, definiţiile legate de prietenie se împart în două clase. Cele din prima clasă vorbesc de ceva categorial, a unui fapt identificat printr-o proprietate ( cu alte cuvinte prietenul ar putea fi definit ca fiind un alter ego ce are anumite calităţi), iar celelalte văd prietenia drept un ,,existenţial”.

În cadrul primei definiţii ar intra abordarea epicureană identificată de Foucault în câteva fragmente din Maxima Vaticana, în care se afirmă că nu este prieten ,,cel care caută în permanenţă folosul şi doar folosul. Dar nu trebuie să-l credem mai prieten nici pe cel care va fi exclus în totalitate utilitatea din relaţia de prietenie. Căci dacă eliminăm utilitatea din relaţia de prietenie, dacă o excludem, ei bine, în acel moment distrugem orice speranţa pentru viitor” şi ,, considerăm ca ajutor din partea prietenilor nostri nu atât ajutorul în sine, cât încrederea că ne poate fi dat”. Altfel spus, ,, prietenia este dezirabilă, pentru că face parte din fericire”. Iar fericirea constă ,,în faptul că ştim că suntem perfect apăraţi împotriva pericolelor care ne pot veni dinspre lume, că suntem total independenţi faţă de ele”.

Ar exista, prin urmare, o legătură între prietenie şi minimalizarea suferinţei. Prietenia ar fi astfel mai apropiată de securitate decât de libertate şi asta pentru că ,,în relaţia de prietenie există una din garanţiile ataraxiei şi ale lipsei de frământări”. Tot aici ar intra perspectiva lui Hobbes pentru care prietenia reprezintă o sursă a puterii: ,, a avea prieteni înseamnă putere; căci prin aceasta forţele mai multora se unesc”.

Prietenia ca realitate existenţială este teoretizată de Agamben care o vede drept un sentiment comun ,,al purului fapt de a fi. Prietenii nu împart ceva ( naşterea, legea, locul, gusturile): ei se împărtăşesc din experienţa prieteniei. Prietenia este împărtăşirea care precedă orice împărţire, pentru că cea ce are ea de împărţit este însuşi faptul de a exista, viaţa însăşi”. Ca atare, trebuie deci ,,să participăm şi la conştiinţa de a exista a prietenului nostru, lucru la care nu se poate ajunge decât ducându-ne viaţa împreună cu el, adică trăind într-o comuniune (koinonein) de gânduri şi idei”.

Dacă prima abordare pune accentul pe existenţa unei intersubiectivităţi, cea de-a doua apreciază că ,,nu există aici nici o intersubiectivitate – această himeră a modernilor -, nici o relaţie între subiecţi: mai degrabă fiinţa însăşi e împărţită, e non-identică cu sine, iar eul şi prietenul sunt două feţe – sau cei doi poli ai acestei împărtăşiri”.

Când Marina m-a invitat la evenimentul pe care l-a organizat de ziua universităţii ,,Ritmuri, artefacte. Imagini. Poveşti de călătorie din America Latină” nu ştiam că exponatele, ce trimiteau la vizual, auditiv, olfactiv şi gustativ, aparţin unei vechi prietene pe care o cunoscusem, de altfel, în casa ei, în urmă cu treizeci şi cinci de ani. Atunci, la finele primei şedinţe la care participam ca universitar, o doamnă înaltă şi frumoasă, aducând a ,,spirit nordic”, a venit spre mine, mi-a întins mâna, s-a recomandat şi m-a întrebat dacă sunt nou venit în catedră. După care m-a îmbiat acasă, unde i-am cunoscut soţul, băiatul, prietenii. Pe vremea aceea locuia în apropierea cantinei muncitoreşti unde mă ,,ospătam”, aşa că frecvent se întâmpla să suplinesc necesarul de calorii în bucătăria gazdei căreia de la bun început i-am remarcat francheţea şi generozitatea. Acolo, în ,,lumea” Marinei am trăit definiţia de care vorbeşte Agamben, a prieteniei ca împărtăşire. Şi chiar mai mult: deschiderea spre nou.

Căci graţie Marinei am ajuns să-l cunosc pe Constantin Noica şi tot prin ea am avut ocazia să o întâlnesc pe Zorica Laţcu, care îi era mătuşă. Cred că am condus-o de vreo două ori acasă, la locuinţa pe care o avea în apropiere. Odată am avut îndrăzneala să o întreb cu ce îşi ocupă timpul. Mi-a spus că predă greaca veche unui tânăr din Codlea care este şofer. Ce am auzit m-a izbit în moalele capului, cum adică un şofer să înveţe greaca veche? Treaba depăşea posibilităţile mele de înţelegere şi mi-au trebuit ani şi au fost necesare schimbări istorice ca să-mi pot explica mirarea de-atunci. (…)

Citește continuarea pe site-ul România socială, aici:

http://romaniasociala.ro/2017/03/14/romania-deleuziana-fragmentul-xiii-despre-prietenie/

*

*

Anunțuri