Aurel Podaru ridică „Făclia” în memoria lui Radu Mareș

Posted on Martie 28, 2017

4



*

In memoriam

RADU MAREŞ: „Legat de Cluj ca Ulise de catarg”

S-a scurs, iată, un an de la trecerea în eternitate a scriitorului Radu Mareş (3 martie 1941, Frasin/Suceava – 28 martie 2016, Cluj-Napoca), dar puţini ştiu că opţiunea bucovineanului „legat de Cluj ca Ulise de catarg” (după cum însuşi mărturisea într-un interviu acordat poetului sucevean Ion Beldeanu) a fost hotărâtă de o elevă din oraşul de la poalele Feleacului:

„- Când eram elev la liceul din Rădăuţi, aproape de frontiera cu Basarabia, m-am îndrăgostit îngrozitor – aveam 13 ani – de o elevă din Cluj, cu care am corespondat doi ani, dar n-am văzut-o niciodată. Când trebuia să ne întâlnim, am aflat că se măritase cu un student la teologie şi totuşi, fumegând de suferinţă, neconsolat că mă părăsise, am venit la Cluj, la examenul de admitere, ca să respir măcar aerul ei. Aş putea să răspund la întrebare că intuisem avantajul Clujului, faţă de Iaşi de pildă, că e mai aproape de Europa. Sau faţă de Bucureşti, care nu mi-a plăcut niciodată.  Adevărul e că opţiunea mea pentru Ardeal a hotărât-o o fetişcană pe nume Olga.” (în vol. Aurel Podaru, Exerciţii la microfon, interviuri, Editura Clusium, 1996, p. 16-17, din care vom mai cita în cele ce urmează).

La Cluj ne-am cunoscut şi noi, în urmă cu aproape şase decenii, la cenaclul tinerilor scriitori, în marea lor majoritate studenţi. După vreo doi ani de la absolvirea facultăţii, ne-am reîntâlnit în Suceava, reşedinţă de regiune pe vremea aceea: Radu, gazetar la cotidianul „Zori noi”, iar eu, inginer la un gostat pe malul Prutului.

Despre „cazul Mareş”, discutat într-o şedinţă a biroului regional de partid, auzisem atunci, detalii însă am aflat mult mai târziu, cu ocazia unui interviu realizat la începutul anilor 90 (publicat în volumul amintit mai sus). Iar „cazul” consta în faptul că tânărul ziarist purta blugi şi, pe vremea aceea, blugii erau un articol vestimentar incompatibil cu ţinuta unui salariat la ziarul de partid. I s-a cerut expres de către secretarul cu propaganda să-şi schimbe pantalonii sau, dacă nu, va fi dat afară. Şi i-a schimbat!

„Datorită vârstei am cedat greu, cu sângerări interioare, deşi devenisem cal de bătaie al şedinţelor, deşi m-am luat de piept cu toţi, în timp ce, în jurul meu, cercul de fier se strângea inexorabil. După două demisii şi un an de şomaj mi s-a pus în vedere să părăsesc judeţul (ne aflam deja după noua împărţire administrativ-teritorială din 1968, n. n.),  unde nu aveam nici o şansă de slujbă, nici chiar în învăţământ, la ţară. Am venit la Cluj, din fericire. Unde mi s-a părut că am intrat în Paradis”.

La Cluj ne-am întâlnit din nou, în redacţia revistei „Tribuna”, unde Radu fusese angajat ca redactor şi unde a rămas timp de 26 de ani! După evenimentele din decembrie 1989, a ocupat funcţia de redactor şef adjunct, funcţie din care a demisionat după trei luni. „Eu nu am vocaţie de lider, nu sunt bun pentru funcţiile de conducere. Asta e aşa cum unii nu pot fi cu nici un chip şoferi buni, pentru că sunt daltonişti. Nu oricine poate fi orice decât în comunism. Visul meu secret a fost să ajung odată să fac o gazetă cum vreau eu. Mi-am văzut visul cu ochii între ianuarie şi martie 1990. După asta a devenit iarăşi ca şi înainte, imposibil. «Tribuna» înseamnă totuşi pentru mine o şcoală de proză unde am intrat târziu şi unde încă mai încerc să învăţ câte ceva. Mai înseamnă 20 de ani de viaţă (la data realizării interviului nostru – n. n.), ceea ce e enorm. În nici o slujbă n-am rezistat atât, statornicie din care deduc şi că, îmbătrânind, am devenit conformist şi mai temător de marile riscuri ale oricărui început. Noroc cu revoluţia. Datorită ei sunt tot mai sigur că nu de la «Tribuna» voi ieşi la pensie, pe care şi aşa nu prea am speranţe s-o prind”.

După 26 de ani, Radu Mareş a plecat de la „Tribuna”, înainte de a se pensiona,  ancorând la Editura Dacia, unde a „zăbovit” încă vreo cinci ani. În funcţia de director (în ciuda zisei sale că nu are vocaţie de lider!). În anii 2000, a fost unul dintre invitaţii de marcă ai Colocviilor de la Beclean (alături de alţi trei vrednici bucovineni: Adrian Dinu Rachieru, care trăieşte în Timişoara, Ion Filipciuc şi Rodica Mureşan). O prezenţă absolut remarcabilă, cu intervenţii consistente, incitante, memorabile.

Ultima noastră întâlnire (cine ar fi crezut că e chiar ultima?) a avut loc cu ocazia Saloanelor Culturale Liviu Rebreanu (Bistriţa, 26-27 noiembrie 2015), când lui Radu Mareş i s-a decernat Premiul pentru proză. Ultimul lui premiu! Un Radu Mareş vizibil marcat de boală, pe care a mascat-o cu discreţie şi a dus-o cu demnitate până în ultimele clipe ale vieţii. Vorbeam mereu la telefon, dar niciodată nu mi s-a plâns de starea sănătăţii sale. Dimpotrivă. Tot timpul îmi spunea că se simte bine şi că abia aşteaptă să vină primăvara şi să-şi scoată maşina din garaj.

Pe la jumătatea lunii februarie a anului trecut, m-a sunat şi mi-a spus că are pregătit pentru tipar un nou volum: A fi în Bucovina. Publicistică. Dorinţa lui fiind să-i apară cartea la Editura Charmides din Bistriţa. Din păcate, n-a mai apucat s-o vadă tipărită. A plecat lăsând însă posterităţii o moştenire literară deloc de neglijat. Douăsprezece cărţi, din care şase romane (ultimul neterminat, intitulat ODESA, publicat postum de revista „Vatra” din Târgu-Mureş).

Când ne vom întoarce este unul dintre cele mai complexe şi mai frumoase romane scrise la noi în ultimii ani… un roman excepţional“ (Alex Goldiş); „Când ne vom întoarce, primul roman al Bucovinei întregi apărut în România după mai mult de jumătate de secol, a fost ca un fulger care luminează o pădure în adâncul nopţii. Am avut revelaţia unei cărţi mari. N-o mai trăisem de multă vreme şi mult timp după aceea am fost un cititor fericit” (Doina Cernica); „Când ne vom întoarce îl readuce cu sine pe Mareşul Cailor sălbatici, adică pe arpentorul în stare să cartografieze pedant o lume, o vreme, un loc, să înregistreze psihologii şi relaţii, să reconstituie evenimente cu rădăcini greu sau imposibil de desluşit. Tot romanul e construit cu amestec de bună, tradiţională artă a povestirii şi discrete formule moderne, în straturi epice imbricate abil, cu reveniri iuţi asupra unor destine şi opriri în loc aproape poematice, creatoare de savuroasă atmosferă“ (Irina Petraş). „Om cultivat, de un rafinament intelectual incontestabil, scriitor calofil, neînregimentat, pozând într-un «bătrân ursuz», pisălog, cârcotaş etc., Radu Mareş acuza, precum puţini, drogul scrisului. Încât, la peste patru decenii de la debutul editorial (cu Anna sau pasărea paradisului, 1972, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), avem prilejul de a examina o operă. Din păcate, încheiată.” (Adrian Dinu Rachieru).

Prin plecarea lui Radu Mareş, „Bucovina noastră” rămâne mai săracă cu un scriitor de elită, iar Clujul parcă e mai pustiu fără el.

Aurel PODARU

*

(Preluare, cu acordul perpetuu al autorului, din cotidianul Făclia de Cluj: http://ziarulfaclia.ro/in-memoriam-radu-mares-legat-de-cluj-ca-ulise-de-catarg/.)

*

Anunțuri
Posted in: In Memoriam