ARHIVELE ISTORIEI (un text a cărui republicare i-o datorez lui Bedros Horasangian, de 30 de ani!)

Posted on octombrie 6, 2017

7



Textul care urmează a fost scris în vara anului 1987. Încă eram angajat referent literar la Teatrul dramatic și aveam „caiet de sarcini” și în redacția revistei ASTRA, la Brașov. Bunul, vechiul meu prieten Bedros m-a vizitat la Brașov, am „flanat” (cum îi place lui să spună) o zi împreună cu soția și fiica noastră Teodora prin Poiană și am mai stat și „la taclale” de scriitorași. Ce-am mai citit, ce-am mai scris… Așa, din una în alta, i-am povestit entuziasmat că tocmai citisem Istoria Războiului Pentru Întregirea României, a lui Const. Kirițescu. Într-o ediție „interbelică” evident, pentru că lucrarea și numele autorului erau prohibite în „iepocă”. I-am spus că voi încerca să scriu o „tabletă” (aveam o rubrică permanentă, scurtissimă, în care mă mai „jucam cu focul”) despre Primul Război Mondial. La care Baba Bedros îmi spune că are el niște documente mai speciale despre Marele Rezbel și, dacă mă interesează, mi le va trimite cu poșta, de îndată ce se va întoarce la București. Nu după multe zile primesc aviz de înștiințare că mi-au sosit de la București… opt colete cu cărți! Am fost șocat. Într-adevăr, după verificările riguroase și de rigoare de la ghișeul de unde se ridicau coletele (uneori, odată cu ele erau „ridicați” și destinatarii!), oficianta mi-a strecurat cu mare dificultate opt colete! Am recunoscut adresa, dar numele expeditorului era… Vica Delcă!

Am cărat cu mare greutate cele opt pachete pînă acasă, fiindu-mi tot timpul o teamă cumplită să nu fiu oprit de „oarecine” (oare, cine?) și să rămîn fără cărți. În fine, cele opt colete conțineau opt volume cu Documentele Statului Major Român privind operațiile militare din Primul Război Mondial, editate chiar de Ministerul Apărării! Le-am devorat în vreo două sau trei săptămîni. Ceea ce a ieșit veți vedea mai jos. Ceea ce n-am scris în „tabletă”, a fost numele furnizorilor documentelor. Mi s-a părut mai prudent așa. Acum pot să le spun/scriu, chiar sînt dator s-o fac: primul, de la care am primit volumele lui Kirițescu a fost bunicul soției mele – un om luminos, bun, răbdător și cititor pasionat nu numai de istorie. Al doilea, respectiv „Vica Delcă”, cel care mi-a trimis „octogonul”, este marele prozator și jurnalist de opinie, un neobosit luptător pentru recunoașterea adevărului despre genocidul săvîrșit împotriva armenilor de regimul turc, în anii 1915-1916, Bedros Horasangian.

Pe Bedros îl rog să mă ierte pentru această lungă întîrziere! Iar pentru Beru, cum îi spuneau apropiații bunicului soției mele, îl rog pe Dumnezeu să-i păstreze netulburată Pacea veșnică!

*

Împreună cu Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon,  la care tocmai publicasem cartea Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, și Bedros Horasangian care o prezintă (la ediția din 2010 a BookFest).

*

ARHIVELE  ISTORIEI

        Am avut încă din copilărie, din perioada minunatelor vacanțe petrecute în tovărășia „Legendelor Olimpului”, bănuiala că „arhivele” în care se „depozitează” marea istorie odată cu toate semnificațiile ei sînt mult mai cuprinzătoare, chiar mai numeroase și diferite ca alcătuire decît ne lasă, într-o primă instanță, istoricii să credem. recitirea (cu aceeași emoție) a celor trei volume despre Istoria Războiului Pentru Întregirea României scrise de Const. Kirițescu și cercetarea, parțială și neordonată de nici un proiect anume, a celor opt volume de documente despre România în Războiul Mondial, editate de Serviciul „Istoric”  al Ministerului Apărării Naționale începînd din 1934, îmi oferă, acum, prilejul de a constata că, singur, caracterul „oficial” al unui document nu îi asigură acestuia demnitate istorică. Iată, spre exemplu, cum două „documente”, unul solemn și „înalt” oficial și, celălalt, simplu și aproape intim, pot avea – în perspectivă istorică – „demnități” egale. Este vorba despre două documente „emise” la aceeași dată, la interval de cîteva ore: 15 august 1916.

Mai întîi, Înaltul ordin de zi nr. 1, dat de conducătorul statului de atunci, regele Ferdinand, către armată:

 „Ostași,

        V’am chemat ca să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde.

        Umbrele marilor Voievozi, Mihai Vitazul și Ștefan cel Mare, ale căror rămășițe zac în pămîntul ce veți dezrobi, vă îndeamnă la biruință, ca vrednici urmași ai ostașilor cari au învins la Războieni, la Călugăreni și la Plevna.

        Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm însă greutățile și (cu ajutorul lui Dumnezeu – cuvinte scoase de cenzură) izbînda va fi a noastră.

        Arătați-vă deci demni de gloria străbună.

        De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvînta și slăvi.”

Și al doilea document, „emis” și cioplit în noaptea aceleiași zile, dar nu la Palatul regal, ci undeva în trecătoarea Oituzului:

„Piatră fostă de hotar, Monument lui locotenent Nicolae Macarie, primul rănit și mort din divizia 8 inf. cînd s-a trecut granița.”

În marile, autenticele arhive ale istoriei documentele intră egale, indiferent de caracterul lor oficial sau particular. Dar valoarea lor absolută crește sau scade, în timp, după acoperirea în sînge pe care o au.”

______________________

Publicat mai întîi în revista ASTRA, nr. 8/1987 și inclus în volumul meu Fragmente salvate (1975-1989), Editura Polirom, 1996.

*