HUTA

Posted on octombrie 7, 2017

16



În amintirile vieții mele, Huta a fost  mai întîi numele unei  cățele de ciobănesc german (lupoaică).  O adusese tata de la grăniceri fiindcă se născuse în aceeași zi cu mine. Să-mi fie pază și soră (aveam să-mi dea Dumnezeu, după doi ani și un frate – Huta, deja mare, l-a „adoptat” și pe el). La început, dormea în casă, lîngă pătuțul meu. Apoi, cînd ajunsesem abia la vreo trei ani, iar ea era deja „matură”, tata i-a făcut o „casă” în curte. Eram nedespărțiți. Iarna (și ce ierni erau în anii ’50 la Sighet!), după ce tata i-a confecționat niște hamuri mici, o înhăma la săniuța mea de lemn și nu mai era nimeni ca mine în tot Sighetu, cînd treceam în fuga saniei trase de Huta pe străzile înzăpezite ale orașului. Pînă la capătul uneia, despre care nu știam nimic atunci, unde un soldat cu o pușcă în spate ne oprea și ne „ordona” (probabil știa și comenzile pentru „frații” Hutei, care patrulau frontiera) să ne întoarcem sau să trecem pe celălalt trotuar. Era strada cu „pușcăria”!

Zilele acestea, acest „Nestor al filosofiei românești”, Mihai Șora (după știința mea cel mai vîrstnic filosof în viață din lume, azi!), declara într-un interviu acordat postului public Radio România Cultural: „cînd suntem mici, atunci cînd suntem copii, suntem mari… suntem în coextensie cu Universul… nu-ți percepi dimensiunile, limitele…”. A fost în firea lucrurilor să „cresc”, dîndu-mi seama, progresiv de limitele mele dar și ale Universului în care trăiam. Dar nu dintr-o dată, ci progresiv, pe măsură ce înțelegeam tot mai bine cît de „mic” sînt și, cu toate acestea, cum Infinitul creștea tot mai mult nu afara mea, ci în mine.

În vara anului 1959, din motive pe care nu le-am înțeles atunci, tata a decis să părăsim Sighetu. Aranjase să fie angajat la Combinatul Chimic din Făgăraș (lucrase acolo cîțiva ani, după fuga în refugiu, împreună cu fratele lui mai mic, Dumitru și cu tatăl lui Ștefan Hrușcă, cunoscutul „cantautor” de azi, ca urmare a Diktatului de la Viena și după ce petrecuse primele șase luni  într-un  București înțesat de refugiați ardeleni, basarabeni, bucovineni, scăpînd ca prin minune la cutremurul din noiembrie 1940 și trăind sîngeroasa „rebeliune legionară” a decis să se mute, din nou, mai aproape de granița cu Ardealul, la Făgăraș. Așa că mai avea „o ușă deschisă” acolo.) El plecat primul, apoi, după ce ne-a transmis că a „rezolvat” totul, ne-am îmbarcat și restul familiei, mama și cei doi copii mici, cu cîte lucruri și mobilă s-a putut, într-un vagon de vite și am călătorit o lungă și interminabilă zi, pe o căldură toridă, stînd prin triaje de gări pentru că aveau prioritate garniturile cu militarii „Armatei Roșii” care părăseau România, în urma solicitării lui Gh. Gh. Dej.

Dar n-am putut s-o luăm cu noi și pe Huta. A rămas în grija unor prieteni. Am primit mai tîrziu veste că s-a stins: a refuzat să mai mănînce! Nu făcuse „greva foamei”! (Asta am făcut eu, mult-mult mai tîrziu!) S-a stins de dor! Am plîns luni de zile după „sora” mea Huta.

De atunci, Huta a fost numele unei limite pentru mine: a însemnat moartea copilului din mine. Mult mai tîrziu am aflat, din cărți, că Huta este și numele unui deal și al unei trecători care face legătura între Maramureșul Istoric Voievodal și Țara Oașului. Lucru pe care ofițerul de securitate care mi-a deschis D.U.I.-ul (Dosarul de urmărire informativă) în 1975 (eram deja student, la Cluj) nu-l știa, pentru că mi-a dat numele de „obiectiv” OȘANU!

       (Pasul Huta. Sursa foto: InfoMM.ro)

       Astfel, Huta a căpătat în conștiința mea un alt sens, secret: acela de „trecătoare” a vieții mele, pe care urma s-o parcurg, singur. Și am început să descifrez sensurile inițiatice ale trecerilor mele din Țara Maramureșului în Țara Făgărașului, de aici în Țara Bîrsei și mai departe, sau mai aproape acum de Sighetu meu, în centrul Ardealului. Tot timpul, cînd eram mai singur și mai lipsit de speranță, parcurgînd această Hută a mea, mi-am amintit de două lucruri, de fapt de o ființă atît de dragă și de loială mie din copilărie, lupoaica Huta și de vorbele bunicului: „în viață de multe ori Necuratul te ademenește și se prefa’ a te ajuta să treci puntea… dar țineți minte: cine se face frate cu Diavolul, înrudește toată familia cu el!”…

Nu știu dacă trecătoarea s-a terminat, dar știu că familia e lîngă mine, e cu mine. Și am avut ocazia în viață, de mai multe ori, să-L simt aproape și pe Dumnezeu!

         Huta rămîne, astfel, în „mitologia” mea subiectivă numele paradisului pierdut, dar și un permanent avertisment contra infernului care te poate aștepta la capătul oricărei „trecători” sau „punți”.

Posted in: Anamnesis