Nu, în această pagină de „jurnal duminical” nu despre Constantin Noica și cărticica lui Mathesis sau bucuriile simple este vorba. Ci despre o întîmplare din anii ’85 – ’86, cînd încă locuiam (și trăiam), împreună cu soția și fiica noastră, Teodora (care avea atunci 5 – 6 ani) la Brașov. Eu eram angajat ca dispecer de producție („director de noapte”) la Intreprinderea de produse cosmetice „NIVEA”. Ca toți angajații, primeam lunar un bon (care era și un bonus ) în baza căruia puteai lua acasă o anumită „cantitate” de produse: pastă de dinți (Supercristal, Ossidenta, Pell Amar), creme (de ras, de față, de mîini…), spray-uri (deodorante, fixative…), săpunuri și șampoane (cu arome de măr sau cu extract de urzici), leucoplaste medicinale…
Cum toate acestea erau „rarități” pe piață, făceam uneori „parte” din acest „bonus” și trimiteam și bunicilor (chiar și străbunicilor de la Sărmașu) Teodorei, cîtorva prieteni, sau îl foloseam pur și simplu pentru a face „troc” (ilegal, desigur, dar tolerat și practicat de toată lumea) pentru a procura cîte ceva de mîncare (era „epoca alimentației raționale”, reglementată prin… cartelarea alimentelor de bază).
Primeam, de asemenea, cînd se putea, pachete cu „ajutoare” de la bunici. Bunicul din Cluj („binicul Emil”) al Teodorei, punea mereu în pachet ceva „special” pentru ea. S-a întîmplat o dată, însă, ca după ce l-am adus de la poștă, desfăcînd pachetul în prezența Teodorei care aștepta tremurînd de nerăbdare să găsim „surpriza” pentru ea, să nu găsim nimic „special”. Am crezut, o clipă, că va face o criză, va deveni tristă, se va simți „uitată”…
Dar, nu, nimic din toate astea. Am observat uimit cum fiica mea a luat sfoara cu care a fost legat pachetul (conform instrucțiunilor poștei, cu noduri la fiecare încrucișare a sforii) și cu o atenție și răbdare extraordinare a desfăcut nodurile, a făcut frumos ghem sfoara și a spus, cu o față luminată de o bucurie pe care eu, ca adult, „n-o mai puteam pricepe”:
– Poate că sfoara e special pentru mine!
Și „s-a retras” în camera ei, de unde, după cîteva minute am auzit-o cîntînd…
Mi-am amintit de versul homerid „darul e plăcut, oricît de mic ar fi”… (în Odiseea).
*
Gogea's Blog 
magda ursache
octombrie 15, 2017
Am şi eu o amintire cu acest rar produs Pell Amar. Facusem coada sa-l cumpăr şi ajunsesem cu pachetul la imbecilizarea numită Învăţămînt ideologic -obligatoriu,desigur -condus de un claxonist ştiinţific pe nume Bulimar. „Ce ai cumpărat acolo? „,m-a întrebat o colegă. „Pella Marx” ,i-am raspuns. Bulimar m-a auzit şi şi-a adus aminte ca ,în studenţie, îl poreclisem Bulimarx. Consecinţe? Ei,cum să nu …Nu m-au dat ei afara chiar degeaba din Universitate!magda u.
vasilegogea
octombrie 15, 2017
Monumentală rămîne „scena” din „Adio, Europa” a lui I. D. Sîrbu, în care Karl May e „confundat” cu Karl Marx!
dezideriududas
octombrie 15, 2017
Dom’Vasile , “STATUL major” de la „oastea piticească” are alte proceduri…..În primul rând nu STĂ, că are treabă…., deși se-ncurcă-n toate cu cei „aflați în treabă”…Aici însă rămâne ca la „Karl May” : „contradicțiile aduc progresul”…La “Pella Marx” n-avem, da’ la Bulimarx, „căcălău”, vorba lui I.D. Sîrbu…., șef la „oastea piticească” a dizideriilor din România….
Zsoldat Zsvejk
vasilegogea
octombrie 15, 2017
@dezideriududas
Mai lipsește doar… Winnetou!
Mircea Pora
octombrie 15, 2017
Cu bucuriile simple stau destul de bine, le găsesc uşor. O bucurie ar fi urmărirea unor meciuri de fotbal, dar strict româneşti. Ca piese componente ale „bucuriei” ar fi starea terenurilor, frecvenţa piedicilor, apostrofările dintre jucători, execuţiile „tehnice”, figurile antrenorilor. Tot la „bucuriile simple”intră şi mersul prin pieţe, fără intenţia de a cumpăra, zăbovirea prin sălile de aşteptare C.F.R., sau prin autogări. Ai ce să vezi, broboade, bagaje, vestimente. La Paris, mergeam cu metroul, coboram într-o staţie şi „bucuria ” era gata. Ţinute, frizuri, figuri, culori, atitudini. O bucurie „simplă” mi-o provoacă şi prânzurile luate de unul singur, cu o friptură şi-o bere la îndemână. Mănânci, vorbeşti, gândeşti fantasmagoric. Şi mai sunt la acest capitol „tarafurile”, mai cu seamă olteneşti, Craiova,în special, Vorbim aici, ca producători de bucurii , despre solişti, dirijori, masa de instrumentişti. O întreagă istorie românească iese dintre poale, cizme şi ţambale.
vasilegogea
octombrie 15, 2017
@Mircea Pora
Totdeauna, mai cu seamă în „vremurile de restriște”, oamenii au trăit intens „bucuriile simple”. Mai ales acelea care veneau/vin după un șir lung de suferințe…