Eroi „sub greutatea timpului și a tăcerii” – o evocare/mărturie de Antonia Dubovici (Zavalic)

Eroii de Sacrificiu

*

De multă vreme mă gândeam să scriu despre eroii uitați, anonimi, căzuți sub greutatea timpului și a tăcerii.

În Sighet avem doar două cimitire dedicate eroilor: primul, cimitirul eroilor sovietici necunoscuți, ale căror morminte sunt păstrate în țărâna părăsirii, gândindu-te că în urmă cu câțiva zeci de ani, cineva îi aștepta cu inima stinsă-n lacrimi să se întoarcă acasă, majoritatea pierzându-și viața în momentul lor de glorie, dar acum sunt morții nimănui.

Un alt cimitir pe care Sighetul îl deține, locul cel mai bogat de suflete care s-au jertfit în Sighet, paradoxal cunoscut sub denumirea de Cimitirul Săracilor, un loc unde sunt îngropate nu doar trupuri, ci și idei, valori pe care România de ieri le-a pus în lanțuri și le-a zdrobit.

Zilele trecute am citit un articol despre decoperirea unui cimitir al soldaților români căzuți la datorie pe frontul de Est în Al Doilea Război Mondial, eroi îngropați în cutii de carton, lipite cu scoci.

Mi-au dat lacrimile, mi-au dat lacrimile pentru că țara asta a pierit de atâtea ori cu tot ceea ce avea mai bun, iar lecția n-a fost învățată.

Mă gândeam că acolo poate fi și străbunicul meu îngropat, în una dintre acele cutii anonime, şi, măcar acum, toate căutările mele s-ar opri în sfârșit pentru a-l readuce acasă, în memoria celor al căror sacrificiu pentru posteritate va rămâne o flacără de-a pururi vie. Străbunicul meu mi-a lăsat o singură moștenire, o fotografie pe care o păstrez cu sfințenie (când a fost încorporat în armata română sub conducerea Mareșalului Ion Antonescu).

Am aflat de povestea tragică a străbunicului meu (Serg. Zavaliche V. Vasile, căzut pe front la Odessa, în 31.12.1942, la 26 de ani), din cartea „Război Blestemat”, o lucrare de 357 de pagini scrisă sub egida Asociației Naționale „Cultul Eroilor”, Filiala Neamț, pe care am găsit-o printr-o minune, porind singură pe acest drum al căutării și al întrebărilor fără răspuns, pentru că atunci când dorești cu toată inima să găsești ceva, afli.

În acele pagini era și povestea a trei frați plecați la război pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, printre care și străbunicul meu, Zavaliche Vasile, contingent 37, concentrat la Regimul 16 Infanterie, Fălticeni. În marile bătălii de la Dalnic, Odessa și Tătarca unde armata română a pierdut numeroși soldați, acesta și-a pierdut viața, lăsând acasă în comuna Oglinzi, județul Neamț, o soție și un copil de un an, orfan și refugiat de război, acela avea să fie bunicul meu.

Conform mărturiilor de război, frații străbunicului meu (Dumitru și Costache Zavaliche) au fost luați prizioneri și duși în lagărele din Uniunea Sovietică unde au lucrat în minele de extracție a minereului de fier, dintre cei doi, doar Costache a supraviețuit, pentru ca mai târziu să moară trist și uitat de statul român.

Caporalul Costache Zavaliche a mărturisit în cartea „Războiul Blestemat” că: “condiţiile de muncă în mină erau extrem de grele, iar alimentaţia, echipamentul de lucru şi mizeria din barăci, unde stăteam, erau de nesuportat. La data de 15 septembrie 1945 am fost eliberaţi din lagăre 118 prizonieri şi trimişi în ţară. După război, statul român nu ne-a acordat calitatea de veteran de război pe motiv că am luptat pe Frontul de Est împotriva Uniunii Sovietice. Cei care am luptat pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord am primit doar umilinţă şi nedreptăţi”. Abia, post mortem, după Revoluţia din 1989 a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă” şi „Crucea Comemorativă de Război”.

Recent, am citit povestea lui Gheorghe Lăcătușu, ultimul supraviețuitor român, care a luptat în Primul Război Mondial, care, de asemenea, a murit uitat, în anonimat, la vârsta de 109 ani. În urma eroului Gheorghe a rămas doar sacrificiul pentru țara care l-a dat la o parte și o poezie:

„Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.   

Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!“.

Astăzi, avem o Românie zidită între răni și lacrimi, o Românie care se descompune pe zi ce trece, și, din păcate, toate eforturile, toate sacrificiile celor care s-au jertfit pentru viitorul acestei țări, au devenit monumente acoperite de praf, și nu vorbesc de statui, eroii adevărați nu cerșesc să li se facă statui, ci vor ca noi, locuitorii prezentului să ne amintim că lupta lor a fost asumată, onestă și purtată-n spiritul unui ideal măreț.

Fiecare tânăr este responsabil în parte să-și cunoască trecutul pentru a ști încotro se îndreaptă. Nu putem vorbi de prezent și viitor dacă nu avem trecut. Istoria nu este o disciplină cu caracter obiectiv, o colecție de date, nume și atât. Dincolo de cifre, fapte, evenimente, sunt povești de viață, ale părinților, bunicilor, străbunicilor care au creat ceea ce noi vedem ca fiind România de astăzi. Istoria este o știință vie iar dovada suntem noi. Noi suntem aici datorită celor care au fost acolo și atunci.

Ei au purtat un război pe care nu și l-au dorit, un război la care n-au vrut să ne facă părtași, sacrificându-și viețile, familiile, tot ceea ce aveau mai de preț, iar noi măcar atât le datorăm, un loc în inima noastră.

Antonia Dubovici (Zavalic)

_______________________

(http://www.salutsighet.ro/eroii-de-sacrificiu-autor-antonia-dubovici/)

*

Reluînd și aici (și „găzduindu-l la „Pavilionul de oaspeți” ai Gogea’s Blog) acest text al tinerei poete Antonia Zavalic, am o satisfacție „egoistă” („provocată”, probabil și de faptul că în nici un comentariu, cronică, știre despre lansarea cărții,  nimeni nu a menționat și prefațatorul!) să constat că nu m-am înșelat atunci cînd, la solicitarea extrem de politicoasă a editorului ei, am acceptat (după ce mi s-a trimis volumul de poezii în faza premergătoare „bunului de tipar”), și am scris aceste rînduri (într-o scurtă dar „rezonantă” prefață):

„Memoria unui trecut întîmplător este activată prin convocarea unor serii de atribute/adjective din registrul armonic definit de titlu: moarte, vis, somn; întuneric, lumină, soare, orbire… O adevărată artă a prestidigitaţiei în cosmosul interior: „Azi a fost o zi în care am învăţat infinitul pe degete.”      Poemele fură din corporalitatea poetei („Atunci poemul meu se odihneşte. /Muşcă din mine şi se satură.”), ca nişte fiinţe fantastice dintr-un vechi basm. Este, acest ritual poetic, o jertfă adusă pentru „înfrîngerea întunericului”.
         Chiar dacă această victorie nu e lipsită de riscuri („se poate greşi în lumină”). „Stegarul” nu e totdeauna bine întîmpinat: „Eu vin şi această lume pregăteşte întunericul pentru mila mea.”
         Poeta Antonia Zavalic, însă, „Nu mai are nicio teamă, tot ceea ce a fost scris despre ea, a uitat”. Dar, nu tot ceea ce vom citi noi, scris de ea, va fi uitat.”

(Vasile Gogea, prefață la volumul Despre înfrângerea definitivă a întunericului, Editura Valea verde, Sighetu Marmației, 2015.)

*

Etichetat: Antonia Dubovici (Zavalic), cimitirul saracilor, Cultul Eroilor, Salut Sighet, Serg, veteranii de război, W.W.II, Zavaliche V. Vasile

Posted in: Anamnesis, Pavilionul de oaspeţi