Prof. Iancu Moțu revine pe „Gogea’s Blog”: Acum, o „uvertură” la tema Centenarului Marii Unirii

Posted on octombrie 30, 2017

10



În urmă cu ceva zile, prietenul meu, și colaborator de nădejde al Gogea’s Blog, profesorul de istorie Iancu Moțu, îmi scria:

Dragă Vasile,

         După cum ți-am promis o să încerc să deschid subiectul Centenar unei discuţii pe blog. (…)

Ar fi extrem de multe de spus. Poate că o discuţie ar fi nimerită. S-o pun sub un simbol? Am s-o fac. Ca simbol-imagine am să postez ceea ce azi s-ar numi un… poster. De fapt, un afiş destinat militarilor români aflaţi în prizonierat în Italia.

Astfel că am decis să „deschid” Gogea’s Blog unei asemenea dezbateri. Vor fi bine primite și alte colaborări. Acum, la „Pavilionul de oaspeți”, Iancu MOȚU, și-i mulțumesc pentru asta!

*

*

        În luna decembrie a anului 2015 mă găseam în Italia, la Verona. Participam la o conferinţă, mai degrabă informală, pe teme legate de istorie. Participau istorici italieni, germani,englezi. Atmosfera era destinsă şi distinsă. La un moment dat unul dintre colegii şi prietenii italieni m-a tras deoparte şi m-a întrebat dacă ştiu ceva legat de o comemorare a evenimentelor din anii 1918-1920 din România. I-am răspuns sincer că nu şi că nu ştiu să se fi pus problema –cel puţin nu oficial – în legătură cu centenarul Marii Uniri. Maicul italian s-a mirat şi mi-a spus să fim foarte atenţi deoarece nici nu ştim ce ne aşteaptă din partea ungurilor. Veţi avea de a face cu o adevărată ofensivă, cu o propagandă agresivă inclusiv cu filme documentare destinate mai ales marilor puteri occidentale. L-am întrebat de unde avea acele informaţii. Răspunsul a venit imediat, ca un duş rece. „Unii dintre oamenii lor sunt şi acum aici, caută în arhive, vizitează cimitirele militare, pun la cale ceremonii, fac fotografii, filmează.” În plus mi s-a mai spus că ar fi puse la cale o serie de întâlniri cu grupurile separatiste din nordul Italiei. În sfârşit, cele spuse mi-au dat de gândit.  Revenit în ţară am reflectat asupra problemelor ce se ridică dintr-o stare de espectativă. Deşi specialitatea mea nu este legată de istoria secolului al XIX-le şi de secolul al XX-lea, m-am hotărât să văd ce se poate face şi mai ales de la ce instituţii ale statului ar trebui să ne aşteptăm să pornească demersurile absolut normale sărbătoririi-comemorării anului 1918. Iniţial m-am adresat celor mai înalte autorităţi ale statului. Ce-i drept, mi s-a răspuns, extrem de politicos, mi s-a trimis chiar şi in gen de program al manifestărilor. Manifestări ce nu s-au prea concretizat sau dacă au avut loc n-au ajuns dincolo de zidurile sălilor unde au avut loc. Am crezut că cele mai înalte autorităţi ale statului vor avea capacitatea de a înţelege că un asemenea eveniment presupune un efort conjugat. Că principalele ministere – Apărării, Externe, Educaţiei, Culturii – vor colabora şi vor da o amploare mare acţiunilor.      Exceptându-i pe militari n-am văzut absolut nimic. În concecinţă, la finele lunii octombrie a anului trecut am mai facut o tentativă şi m-am adresat altor…. oficialităţi. Mi s-a răspuns extrem de repede şi de amabil (era înainte de alegerile parlamentare de anul trecut!!!!) şi mi s-au dat toate asigurările că odată ce se va forma noul guvern se va face şi se va drege. Unul dintre cei cărora m-am adresat a avut chiar ideea de a mă întreba cum aş vedea eu o asemenea „acţiune” a statului. În naivitatea mea m-am apucat să scriu un material – destul de masiv – cum vedeam eu că ar trebui să acţioneze autorităţile şi, mai ales, cum ar trebui transmis către întreaga populaţie un mesaj despre valoarea Centenarului. Am invocat modele occidentale (11 noiembrie în Anglia de pildă, ceremoniile din N.V.-ul Italiei, celebrarea din Franţa din zona Verdun etc.), am atras atenţia ce valoare ar avea acordarea unor distincţii civile şi militare unor înalţi demnitari din ţările care ne-au fost aliate în Marele Război etc. Poate că am greşit, că nu am oferit soluţii pe placul tuturor. Dar, în esenţă, propuneam să nu repetăm celebrele şi penibilele „adunări” pline de discursuri sforăitoare în gen „visul milenar de unire”, „orele astrale ale românilor” etc.  Toate acestea urmate de celebrele scene cu un grup folcloric (cu un repertoriu greu admisibil ca fiind folclor), cu distribuirea de fasole cu ciolan, mici, bere şi alte alea.

În acelaşi timp am început o documentare serioasă. Am început să caut în presa vremii, de la noi sau din străinătate, să văd documente originale din arhive, să caut locuri şi oameni. Am plecat de la premisa că în anii 1914-1918, Transilvania (înţeleasă  ca totalitatea teritoriilor intracarpatice) făcând parte din Imperiul Austro-Ungar a fost prinsă în cursul evenimentelor, a războiului. Şi mi se părea, după cum mi se pare şi acum, că sutele de mii de români care au fost obligaţi să îmbrace haina militară, să lupte pe diferite fronturi, să ofere un mare tribut de sânge şi suferinţă, merită tot atât de multă consideraţie precum militarii şi civilii din Vechiul regat care au trecut prin experienţe groaznice începând cu 1916. Pe scurt, am adunat un mare număr de materiale şi, ca să nu fie doar un demers singular, mi-a venit ideea (de-a dreptul nebunească!) să implic şi un număr de tineri în cercetarea mea. Mi-a venit ideea de a le expune elevilor mei ideea de bază şi să îi îndemn să participe cu propria lor cercetare. L-am solicitat, doar pe bază de voluntariat, să adune documente de prin lăzile străbunicilor, să caute prin „lada de zestre”, să scotocească. Le-am dat indicii, i-am îndemnat pe unii care stăpânesc destul de bine limba franceză, să caute în arhivele de război ale Franţei (sunt digitalizate!!!) să găsească numele unor militari români, la fel în datele și documentele italiene. În fine am creat o mică „furtună” la care s-au înhămat un număr de tineri superbi. Rezultatele n-au întârziat. La baza mea de date s-au alăturat un număr impresionant de materiale. De la fotografii ale monumentelor răspândite prin satele transilvane, dedicate eroilor din 1914-1919, la fotografii, cărţi postale etc.  Unul dintre acei tineri a avut ideea de a întocmi liste cu militarii români din armata austro-ungară decoraţi pe diferitele câmpuri de luptă, cu cei avansaţi în grad pentru acte  militare. Alţii au avut ideea de a întocmi o hartă virtuală a locurilor prin care au luptat românii. Au fost trecute pe ea nu doar locurile de confruntare militară ci şi lagărele de prizonieri în care au fost deţinuţi militarii români. Ei bine, toate acestea aveau nevoie de o… aprobare de la forurile… competente! Ca atare s-a expus acestor… foruri ce avem de gând, că intenţionăm să colaborăm cu grupuri de prin alte zone ale ţării. Răspunsul a fost năucitor! Având în vedere că acesta trebuie să devină un proiect naţional, să facem noi bine să ne multumim să urmăm paşii obligatorii. Într-o primă etapă să ne mulţumim cu ceva la nivel local, judeţean. După ce rezultatele vor fi evaluate de o… comisie, desigur, se va emite o hotărâre cu ce paşi trebuie urmaţi pentru o colaborare interjudeţeană ( dar nu mai mult de 2-3 judeţe) şi după ce…. din nou comisie, din nou evaluare, se va avea în vedere o acţiune la nivel naţional. Probabil că aceasta ar fi trebuit să înceapă undeva prin 2022-23.

În ceea ce-i priveşte pe acei foarte importanţi „decidenţi” politici care s-au grăbit să mă asigure că sunt trup şi suflet pentru un proiect naţional nu e cazul să-i mai pomenesc. Au făcut, ca de obicei, nimic sau, mai grav, au admis nu doar ofense grave aduse demnităţii naţionale dar au şi propus sau susţinut măcar tacit acte ce în alte ţări, cât de cât normale la cap, ar fi traduse, imediat, cu termenul de trădare naţională!

Ce s-a petrecut până acum, aproape de finalul anului 2017, este egal cu un mare ZERO! Ce va fi în anul Centenarului ? Probabil că doar o suită de penibile şi sforăitoare manifestări în genul celor pe care le pomeneam mai sus.

Ce facem noi? Rămânem, încă odată, la cheremul şi la bunăvoinţa… autorităţilor? Îi lăsăm să treacă – a câta oară? – victimele şi autorii marilor acte de voinţă naţională sub tăcere? Lăsăm să fie daţi uitării toţi cei care au luptat cum au ştiut şi au putut mai bine – şi au ştiut ce au de făcut la vremea lor ! – pentru ca Actul Marii Uniri să devină realitate? Lăsăm uitării victimele atacurilor barbare ale hoardelor ungureşti bolşevizate de sub comanda lui Kun Béla, acelea ale „armatei roşii” dinspre Ucraina aflată sub comanda… bulgarului  Cristu Racovki  (Krăstio Gheorghev Stancev, apropiat al lui Lenin și Troțki, un fanatic al „revoluției bolșevice mondiale”)? Lăsăm uitării actele de sabotaj comise de unii dintre fanaticii din Ardeal? Îi lăsăm uitării pe ţăranii măcelariţi prin satele transilvane numai şi numai pentru că vorbeau româneşte şi au abordat steagul tricolor sau o cocardă tricoloră? Pe preoţii mutilaţi cu o barbarie greu de descris, pe învăţătorii ucişi în mod bestial, pe bătrânii umiliţi, jefuiţi în propriile lor case? De ce, doar de dragul unei aşa-zise „colaborări” cu anume minorităţi în numele iluzoriei „corectitudini politice”? Asta în vreme ce  atacurile la integritatea naţională se înteţesc, în vremea în care ni se spune, în faţă, că ceea ce noi vrem să sărbătorim-comemorăm nu numai că nu-i interesează dar, mai mult, îi deranjează chiar şi încă teribil!  Ce stat este acela care permite ca unii demnitari, aflaţi în poziţii foarte înalte, să sfideze nu doar Constituţia ci şi bunul simţ, să ofenseze naţiunea română prin refuzul de a participa la festivităţile dedicate Zilei Naţionale? Și, mai mult, acei demnitari să participe la…. comemorarea Legiunii Secuieşti, undeva prin Ungaria. Legiunea Secuiască, care şi-a făcut un renume de tristă amintire prin Sălaj şi Maramureş. Barbarie la adresa populaţiei ţărăneşti româneşti! Legiune care a luat-o la goană când trupele române au primit dreptul de a interveni pentru a stopa acţiunile celor în cauză. Ce stat  – înţeles ca sumă a instituţiilor – permite ca memoria unuia dintre cei mai mari luptători – pe cale legală, paşnică, parlamentară! – îl numesc aici pe cel care a fost Ștefan Cicio-Pop, să fie încă o dată umilită, aşa cum a fost şi pe ultimul său drum: carul mortuar a fost atacat cu focuri de mitralieră! La fel a păţit cel care a fost generalul Berthelot aflat în vizită la Arad. Fără niciun motiv generalul şi statul său major au fost supuși focurilor de mitralieră.

Regele Ferdinand al României și Iuliu Maniu, Președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria, pe frontul din Ungaria, în 1919

Toate acestea şi multe altele trebuie spuse. După cum trebuie spus, cu voce tare, că în lagărul de la Darniţa (lângă Kiev) militarii români internaţi acolo au avut ideea a ceea ce se numeşte Prima Albă Iulia, tot acolo s-au întocmit primele batalioane de voluntari care au luptat alături de Armata Regală a României în vara anului 1917!. Alţii s-au făcut faimoşi după un marş de peste 5000 de kilometri, până la Vladiwostok, luptând pe tot drumul cu bandele de bolşevici. Au ajuns în România abia la final de 1919 sau, unii în 1920 (sau chiar 1921!), după de au ajuns în Japonia şi abia apoi, pe mare, către portul Constanţa.

*