Corespondență din Paris de la Horea Porumb

Posted on noiembrie 20, 2017

1



Am primit în aceste zile, de la Profesorul sorbonard, și scriitor (membru al Filialei Cluj a U.S.R.) o scurtă epistolă, la care e atașată o „poveste”:

„Stimate domnule Gogea,

Oare cât de tare vă încurc dacă vă rog sa-mi publicaţi în Blogul domniei voastre textul alăturat? Nu ştiu de ce l-am scris, aşa, dintr-o dată, mai ales că nu şi-a găsit loc în niciunul dintre cele două volume la care lucram şi care tocmai au apărut în vitrine – „Clujul meu în oglinda timpului” şi respectiv „La întâlnirea celor două oceane”. Recitindu-l, am impresia a fi un gest de închinare medicului libanez care m-a operat. Tulburător este, însă, faptul ca am scris povestea înainte de a-l fi cunoscut pe erou!…

Cu deosebită stimă,

Horea Porumb”

       Iată că nu mă „încurcați” deloc, stimate Domnule Profesor! Găzduiesc și această corespondență a Domniei Voastre la „Pavilionul de oaspeți”, redînd în continuare această „poveste” emoționantă:

*

MAROUN


de Horea Porumb

Viața lui Raed se scurge între cele două planuri: prezentul concret și invizibilul mereu prezent…

„Plusieurs vies, plusieurs plans, certes. Mais quand l’acteur est sur scène, la convention est acceptée.” – scria Camus în Carnetele (Caietele) sale.
Pe care scenă?

***

Când am ajuns în Franţa, povesteşte Raed, m-au luat sub aripa lor o familie de prieteni pe care tata îi cunoscuse demult de tot, când era elev la Liceul St Joseph din Beyrouth. Încă de-a doua zi, aceştia m-au introdus în grupul lor de amici, cu ocazia unui pot au feu, o petrecere în jurul unui rasol de vită pe os. Ca să fiu în rând cu francezii, să par „de-al lor”, m-am îmbrăcat din cap până-n picioare cu haine şi încălţări noi de la Galeriile Lafayette. M-am simţit admirabil. Ceaunul cu carne şi legume a fost impresionant, pâinea şi vinul erau dumnezeieşti, s-a dansat în răstimpuri, iar la urmă s-a adus un fromage întreg, un rotocol de Saint-Nectaire cu coaja plesnind de bunătatea aromată ce-o ascundea înăuntru. M-am trântit pe un divan, cu braţele desfăcute în lături şi capul dat pe spate, uşor ameţit, savurând atmosfera destinsă şi luminoasă. Tolănit fiind, ţineam picioarele întinse, desfăcute, cu călcâiele împinse în faţă şi vârfurile întoarse în sus, când mi-am dat seama că într-o ţară musulmană n-aş fi făcut aşa ceva: acolo nu se cuvine să-ţi arăţi pingelele. Aici, însă, eram la Paris, convivii erau, ca şi mine, creştini – sau, eventual, atei.

Ajuns acasă, am descoperit că nu dezlipisem de pe talpă etichetele din prăvălie – şi erau multe, suprapuse – cu preţuri de solduri cu reduceri succesive! Cei cu care petrecusem aseară văzuseră asta, dar n-au reacţionat în vreun fel. S-au prefăcut că nu văd. Iar eu mă prefăcusem, la rândul meu, că eram detaşat şi vesel, când, în realitate, fusesem încordat şi speriat ca un pisoi ce vede dulăul…
Aceasta mi-a fost prima lecţie de viaţă: voi fi mai câştigat rămânând ceea ce sunt. Să fac aşa încât să simt că stăpânesc pământul pe care mă desfăşor. Pe cât pământ mi-o fi dat să mă întind, să fiu „eu însumi”, și să fie „al meu”. Cu atât mai mult cu cât viaţa nu e doar terestră. Al doilea plan e cel al lucrurilor care nu se văd, dar care-s mereu de față.

***

Raed Maroun e creştin libanez. În aramaică, prefixul „mar” înseamnă „sfânt”. Strămoşii lui Raed s-au refugiat în munţi atunci când a căzut Bizanţul. Poate că sunt neamuri îndepărtate ale întemeietorului, pe la anul 400, a Bisericii maronite, o ramură a catolicismului roman, unde serviciul religios se ţine şi azi în limba siriacă.

A făcut şcoala la iezuiţi şi, ca toţi libanezii, vorbeşte mai multe limbi. Naţiune multiculturală, multiconfesională, lipsită prin forța împrejurărilor de un consens politic asupra trecutului şi viitorului ei, antrenată fără convingere de naţionalismul arab, iniţiat în Egipt de Gamal Abdel Nasser, aleasă de adăpost refugiaţilor armeni, kurzi şi apoi palestinieni, supusă clientelismului, destabilizată economic, libanezii au văzut cum, pas cu pas, lua naștere la ei acasă un stat-în-stat palestinian.

***

De câţiva ani, deja, Raed era instalat la Paris:

Eram student la medicină, la „Paris V”, când izbucnea „conflictul libanez”. A început ca o joacă: refugiații palestinieni s-au înarmat pe nesimțite și, la un moment dat, au devenit agresivi. Creștinii s-au înarmat și ei, în pripă, și a-nceput o hărțuială reciprocă. Pe atunci nu prea erau la îndemână arme grele, artilerie; oamenii aveau, eventual, explozivi și puști automate – „ei” cu kalașnikov, noi cu M-16 – dar și arme albe – cuțite, securi, ca-n evul mediu.
Orașul Beyrouth s-a împărțit în zone – ale lor, ale noastre – iar „lor” li s-au alăturat luptători veniți din alte țări arabe. Să-i ajute pe creștini, au venit mai puțini. Nimeni, în occident, nu părea îngrijorat de soarta fraților lor întru religie.
M-am decis să mă alătur taberei creștine, ca voluntar. Într-un fel, m-am întors la casa bătrânească, unde mi-am petrecut copilăria și adolescența. Propaganda de epocă îi descria pe creștinii din orient drept niște nababi. În realitate, am fost oameni modești, în general cultivați (poate prin simplul fapt că am cunoscut Scriptura) și care trăiserăm ani – și secole – în armonie cu musulmanii și evreii, armonie ce se bazase pe onoare, toleranță și respect reciproc.
Războiul ce-l purtam era surprinzător de localizat. Într-o stradă era aruncat în aer un imobil, iar în strada alăturată era șantier, unde un bloc nou era în curs de ridicare și la care se lucra de zor. Lumea ieșea la cinematograf, la baruri de noapte, erau spectacole de varietăți, oamenii mergeau la plaje. După ce ieșeam din gardă de la apartamentul dezafectat ce servea de „ buncăr”, mergeam și eu pe țărm – făceam surf, iar echipa de fotbal, constituită din musulmani și creștini, inclusiv palestinieni, își continua și ea antrenamentele, ca într-un fel de pace olimpică…
Zic musulmani, dar, la vremea aceea, palestinienii, sprijiniți de Moscova, se declarau marxiști. Abia mai târziu s-a produs islamizarea lor.
Am revenit în Franţa atunci când zona de conflict s-a extins, iar exploziile au făcut să se năruiască şi casa părintească în care locuisem. Statuia din Place des Martyrs se menţinea în picioare, în timp ce toate clădirile din jur aveau ferestrele oarbe.

***

Raed deapănă amintiri.

Dacă ar fi să-i încadrăm în categoriile occidentale, musulmanii, în special suniții din Peninsula Arabă, se apropie cel mai mult, prin pragmatismul lor, de „liberalismul” protestant. În Franţa ce-și zice „laică”, eu, catolic discret, eram etichetat de… „protestant”. Oamenii mă descriu, nu fără oarecare pizmă, ca fiind un om rece, calculat, eminamente „practic”. Eu sunt „comerciantul” venit din Orient…

Copil fiind, a trebuit să dau dovezi de bărbăție, căci așa era obiceiul acolo, în Liban, chiar și la Beyrouth, indiferent de etnia căreia îi aparţineai. Bărbatul tranșează carnea, taie găina, mielul, mânuiește cuțitul. Abia umblam, când un câine mi-a smuls pisoiul ce-l țineam în brațe și i-a sfărmat craniul între colți, ca apoi să-l abandoneze la picioarele mele. Am văzut cum viața a plecat brusc din micul animal, care mai dădea, ușor, din lăbuţe. Apoi, mai târziu, a trebuit să curm chiar eu viața unui câine bolnav. Am văzut din privirea bietului animal că înțelegea ce-l așteaptă și mă îndemna, parcă, să mă grăbesc.
Atunci am înțeles a doua lecție a vieții: există momente de necesitate, când timpul se oprește; nu mai există „planul nevăzut şi mereu prezent”, sub umbrela – și cârmuirea – căruia credeai că te desfășori; ești condamnat la acțiune în lumea strict terestră, ești obligat să devii un corp fără suflet, un „indiferent”.
Starea de „indiferență” mi-a fost necesară când, făcând de gardă în buncăr, eram nevoit să trag în oameni: îi vedeam bine, erau la mai puțin de 50 de metri. Apăsam pe trăgaci și, din clipa aceea, începea momentul de eternitate. Cădea. Era rănit. Poate ar mai fi trăit? Poate că nu. Mă vedea și el. Aștepta a doua rafală. Ca atunci, câinele, ochii celui căzut îmi cereau să nu mai întârzii. Să sfârșesc odată. Camarazii din buncăr mă presau și ei. Grăbiți. Pe fundalul unui timp care nu mai avansa, apăsam pe trăgaci, cu terestră „indiferență”.
Treaba trebuia făcută.

***

Ţara a fost în instabilitate perpetuă încă de când a fost creat Le Grand Liban, în 1920. Constituția, criza Canalului de Suez, mâna de lucru ieftină a refugiaților palestinieni, dar și dezechilibrul economic pe care l-au produs, corupția ce făcea ravagii, Războiul de șase zile (1970), guerila urbană, intervenția trupelor lui Hafez el-Assad, milițiile creștine, asediul Beirutului de către Ariel Sharon și fuga lui Yaser Arafat, jafurile perpetuate de ambele tabere, luările de ostateci, întărirea Hezbollah-ului șiit iranian, ajutorul american (1982), comuniștii care ridică vocea, revenirea lui Yaser Arafat în fruntea organizațiezi Fatah, întrarea în joc a druzilor, a rușilor, Revoluția islamică iraniană și, odată cu ea, atacurile sinucigașe,…
Ȋn ciuda prezenţei Forțelor internaționale, oamenii au continuat să se bată între ei. Războiul generalului Aoun împotriva Siriei e un eşec. Urmează protectoratul sirian (1992), care marchează demarajul reconstruirii țarii, dar și revenirea la sistemul de clientelism.

Toate aceste evenimente au trecut pe lângă Raed al nostru, în parte trăite, în parte neştiute, în parte neînțelese.

***

M-au sunat ai mei, pe neaşteptate:

„E pace”.

Într-adevăr, în decurs de câteva săptămâni, conflictul s-a stins… de la sine. Supravieţuitorii s-au întors la treburile lor – cei care au supravieţuit, cei care aveau unde se întoarce – de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic! De parcă ai fi şters o inscripţie cu buretele ud.

Ȋmi mai rămânea şi mie, aşa, ca o mâzgă de cretă pe un perete ce încă nu s-a uscat, doar un voal de amintire a ceea ce-a fost…

… Am învățat să nu mă rog. Ci numai să-I mulțumesc. Aveam şi motive s-o fac, căci viaţa a fost generoasă cu mine. Am scăpat cu viaţă din conflict, iar pe plan profesional am reuşit să fiu un bun chirurg printre francezi. De-asta eram invidiat. Mi se îngăduia să iau pe răspunderea mea operațiile cele mai dificile. Mă ofeream să intru la cazurile cele mai disperate, la accidentați făcuți praf, cu viscerele și oasele sfărâmate… Operații ce durau ore în șir – echipele se înlocuiau în jurul meu, dar eu continuam să fiu mâna întâia.
Cum de reuşeam?

În acele clipe intram „în concret”, ca într-un fel de transă…
Mă stăpânea/retrăiam acea stare de „indiferență”, pe care o cunoscusem în buncăr, la Beyrouth. Îmi era necesară/mă ajuta detașarea de afect. Doar astfel puteam realiza seria de gesturi chirurgicale ce se cerea respectată, dincolo de orice reacţie sufletească pe care mi-ar fi indus-o pacientul…

… Cum spuneam, comunicarea cu Dumnezeu nu-i o „târguială”. La fel ca și gratia divină, iubirea vine dintr-o dată, nu când o negociezi!
M-am căsătorit cu o fată creştină, de obârşie siriană. Chiar dacă noi, libanezii, îi vedeam pe sirieni, în general, drept invadatori, să nu uităm că ei au fost primii între arabi (şi unicii) care au proclamat egalitatea dintre bărbat şi femeie şi au interzis purtarea voalului în spaţiul public.

Soţia mea e greco-catolică. Instalaţi la Paris, am convenit să frecventăm biserica «ei», St Julien-le Pauvre. Micul parc din faţa bisericii, cu un arbore milenar, ne oferă o privelişte magnifică înspre Notre-Dame de Paris, biserica „mea”. După slujba greco-catolică, traversăm scuarul şi trecem braţul Senei pe Pont au Double , iar dacă puhoiul de turişti ne îngăduie, intrăm şi la catolicii «adevăraţi» pentru câteva minute. (Remarcaţi că am ales să nu merg la biserica maronită din rue d’Ulm).
Când, recent de tot, situaţia din Orientul Mijlociu a reînceput să se învenineze, am simţit că ne fuge pământul de sub picioare. Noi, mai cu seamă, ştiam din surse «adevărate» unde mergea petrolul Statului Islamic şi cine-i finanţează pe integrişti, dar nu puteam spune nimănui aceste lucruri, căci, oricum, nu am fi fost crezuţi.

Francezii, europenii, lumea par a fi înnebunit! Mai bine zis, sau, mai cu seamă, conducătorii lor!

… Apoi am aflat că au distrus complet satul de baştină al soţiei. Ea nu mai avea în Siria acea „ancoră”, ce-o ţinuse până acum, fără să ştie, legată de pământ. După cum evoluează situaţia, nu-i exclus c-o să se piardă şi „ancora” mea din Liban.
Așa doresc „unii”: partea aceea de lume trebuie distrusă.

Sarcina mea devenise dublă: îmi revenea mie s-o susţin moralmente pe nevastă, s-o «aduc» şi s-o fac să se simtă în siguranţă „la mine”, pe peticul meu de „pământ” stabil.

Vă amintiți decizia ce o luasem la prima mea petrecere în cercul de prieteni de la Paris? Pământul meu!

Astăzi am ajuns să înțeleg că am la îndemână un „pământ” al meu, virtual, ce-l port în mine însumi încă de pe vremea când Creatorul a separat apele „de sus” (cerul) de apele „de jos” (pământul) şi a făcut ca fiecare din noi să purtăm în suflet o părticică din El. Acesta e „pământul” de care nu mă separ. Împreună cu soţia alcătuim o sferă. Iar cât timp ne menţinem în centrul ei, nu ne putem rătăci…

*