„Carnaval” într-o „lume sublunară” sau cîteva note despre romanul lui Radu Țuculescu „Măcelăria Kennedy”

Posted on noiembrie 22, 2017

12



Visul Matildei?

Mai întîi, această mărturisire importantissimă a autorului pentru felul în care își construiește romanele (proza, în general, prin urmare și povestirile):

„În mod cert, proza mea este influenţată şi de numeroşii ani de studii muzicale. Am început să scriu proză (poveşti, aventuri etc…) cam deodată cu studiul viorii, la şase ani. În mod inconştient, desigur, muzica a fost cea care şi-a pus amprenta asupra ei. Structura, în special, a romanelor este una polifonică, cu teme principale şi relativele lor (majore ori minore), cu leitmotive care se dezvoltă pe parcurs, cu ritmuri evidente ori ascunse. Frazele au o anume sonoritate, cuvintele se orînduiesc în funcţie de temă ori teme. Construcţia este nu doar pe orizontală ci şi pe verticală, precum o partitură de orchestră. Romanul Degetele lui Marsias (Ed. Dacia, 1986) a fost conceput, în mod intenţionat, după ”legile” clare ale unei simfonii. Cu mici ”măsuri” care se dezvoltă, treptat, apoi cu leitmotive etc. Cu voci ale diferitelor ”instrumente” (personaje) care se completează ori intră în contrapunct, dezvoltînd un canon pe mai multe voci, o fugă, un intermezzo, toate constituind materia primă care umple lucrarea simfonică… adică cea literară, normal. Şi în recentul romanul Stalin cu sapa-nainte (Ed.Cartea Românească, 2009), temele-planuri sînt evidente de la bun început, Do majorul şi relativa lui minoră, pentru ca la sfîrşit, cele două tonalităţi să se topească într-una singură, trecutul şi prezentul împletindu-se într-o singură funie care nu lasă să se (mai) întrevadă nici o speranţă… De aceea, o lectură doar pe orizontală e superficială şi nu poate trece dincolo de înşelătoarele evidenţe, provocînd ”interpretări” pline de falseturi. Dar, mă repet, de cele mai multe ori structura muzicală a prozei mele se naşte inconştient, fiind în fond structura mea personală.

Experienţa de redactor radio şi, în ultimii 20 de ani, cea de televiziune, este şi ea benefică. Dincolo de munca cu ”imaginea” există contactul cu oameni extrem de diverşi, din toate straturile (şi substraturile…) sociale pe care mie îmi place, la nebunie, să-i ascult, să-i provoc la a povesti. Şi-apoi, uite aşa, poveştile auzite ori chiar ”văzute” încep, tiptil, să se înşire pe nevăzute portative…”

(Pe blogul lui Ovidiu Pecican, https://ovidiupecican.wordpress.com/2010/02/16/3-quaestio-pentru-radu-tuculescu/, în 16 februarie 2010)

(Foto portret Radu Ţuculescu: Ştefan Socaciu)

*

Măcelăria Kennedy, cel mai recent roman semnat de Radu Țuculescu, are un subtitlu care, deși este pus în paranteză, nu cred că trebuie trecut prea ușor cu vederea: (efectele tandre ale încălzirii globale). Și în Evul Mediu, Europa de Nord a înregistrat mai întîi, la începutul mileniului doi, aproximativ trei sute de ani,  o perioadă de climă caldă, denumită  „optimă” (este „epoca expansiunii vikingilor”, urmată de  o „mică glaciațiune” care a durat pînă spre sfîrșitul mileniului, o epocă de „îngheț” și întuneric). Nu mă hazardez să spun, luînd aminte la această juxtapunere, că romanul lui Radu Țuculescu este unul profetic. Mai degrabă, este unul extrem de „sofisticat” de „istorie recentă”, „rescriind” cu elementele realului cotidian din zilele noastre trei zile și două nopți de „carnaval” scos din timp, dezlănțuit într-o lume „sublunară” (în mica localitate Luna de Jos), care deși e bîntuită de „îngerași”, se dovedește, în final, stăpînită de „drăcușori roșii”. Într-o altă „cheie” și schimbînd timpul narațiunii, Radu Țuculescu se instalează, cu acest roman, în care „nu mai plouă de mii de ani”, într-o relație simetrică dacă nu și polemică, stilistic, cu romanul regretatului prozator Alexandru Vlad, Ploile amare. În același timp, dezvoltă, ca în „boleroul” lui Ravel, pînă la epuizare, „teme” din Caravana cinematografică, a lui Ioan Groșan. Un „triunghi” romanesc „optzecist” exemplar!

Să luăm aminte că la origine, „carnavalul” delimita perioada de dinaintea postului Paştelor, chiar numele carne vale (rămas bun, carne!) arată că în acea săptămînă se făceau petreceri, ca un fel de adio de la carne: un fel de Lăsata­secului. Titlul cărții, așadar, ne dezvăluie o posibilă încălcare a „normei”, a „legii”, „măcelăria” fiind superlativul absolut al opusului postului. Asocierea cu numele Kennedy (ca și localizarea lui pe Strada Cimitirului) tocmai asta ne spune, adică ne dezvăluie hybrisul care va conduce la comiterea unei crime justițiare (ca în dramaturgie, unde dacă ai o armă pe scenă în primul act, poți fi sigur că se va trage cu ea pînă în ultimul). Dar, ca tot ceea ce se întîmplă în această lume, nici crima nu va fi una împlinită. (Ca și cum ar fi vrut să-și asigure un alibi, Flavius Măcelarul își ia ca ajutor un… poet vegetarian!) Desigur, explicația personajului proprietar al măcelăriei în legătură cu opțiunea pentru acest nume de „firmă” nu face decît să mascheze simbolistica acestei asocieri, dar asta doar din cauza plăcerii cu care Radu Țuculescu a scris acest roman. Pentru că, cel puțin mie, mi se pare că în acest roman autorul a scris cu o dezinvoltură și plăcere pe care doar parțial le-am simțit în alte romane ale sale. Totul gravitează în jurul unui eveniment ce ia, în forma derizoriului, dimensiuni cosmice. Este vorba despre „deschiderea” festivă și cu fast, în prezența oficialităților locale și a trimișilor speciali ai presei regionale, a mult promovatei, pe căi orale,  Măcelării Kennedy. Romanul e construit în jurul acestui eveniment, o construcție perfectă: durata acțiunii romanești, trei zile și două nopți, e împărțită cu strictețe după „calendar”, avînd structura unei opere bufe, fără „uvertură” dar cu „prologuri” scurte, „interpretate” de o familie de berze care au rolul de a „profeți” actul următor. Aceste secvențe au semnificația unor „mise en abîme”. „Cortegiul” personajelor care se agită fără odihnă în acest spațiu care se încarcă, în cele din urmă, cu o atmosferă „magică” (și malefică), trec, ca într-un carusel multicolor, purtînd măști și costumații din cele mai felurite (a se citi statusuri sociale și duplicități mai mult sau mai puțin vinovate), prin „grădina de vară”, evident noaptea.

De la primarul Lunei de Jos, pînă la reporterul aflat în documentare, de la cuplul de amanți adulterini pînă la „profetul” așteptat cu mare interes să le vorbească localnicilor („Grăind în ceață”, este titlul conferinței sale, drept pentru care se pune la punct o mașină de făcut ceață!), de la surorile gemene care își organizează o repetiție de înmormîntare pînă la fotograful care cade victimă acestei înscenări și pînă la formația de muzică („Muscamor”) invitată la evenimentul inaugurării măcelăriei – totul ia parte, într-un fel sau altul, grotesc, burlesc, comic, absurd la acest carne vale. Toți sunt însemnați, au ticuri (de pildă, Primarul fluieră, așa cum alții sforăie sau sughiță), defecte, obsesii, viziuni, spaime, frustrări, aspirații, talente ascunse, biografii secrete… (Nu chiar atît de „secrete” pentru cititorii din Cluj încît să nu poată fi recunoscute „modelele” care l-au inspirat pe autor, dar acest nivel al lecturii n-are nici o relevanță pentru estetica romanului.) O „hermeneutizare psihanalitică” a numelor personajelor ar fi și ea de folos, acestea – Epaminonda, Melpomena, Munteaurit (Goldenberg), gemenele Roberta-Rozalia (aluzie la… „povestea piticilor” din Rozavlea?), Avram, Anton, Heike, Kasian, Viviana, Coșoiu, Stîngaciu, Ciocio, Cezara, Marele Petric – accentuînd, prin contrast cu diminutivarea „sipiritelor” locului, dimensiunea comică-satirică  a romanului. Din acest decalaj se naște atmosfera fantastică, „magică”, în care personajele par (cuvîntul e al autorului) niște zombi.

Și, pentru că spuneam că mi se pare că Radu Țuculescu a scris acest roman cu cea mai mare plăcere,  o plăcere care se transmite fără rest la lectură, am să citez un fragment memorabil prin umorul său, în care arta narativă impecabilă a autorului transformă în aur expresiv, una dintre cele mai vulgare expresii uzuale ale unei anumite categorii etnice (este vorba de „transcrierea” unui dialog dintre „o pacientă” și o „domnișoară doctor”):

– Să ai parte numa de bucurii, donșoară doctor, că și io mi-aș dori numa bucurii, ca tot omul, țucu-ți pizda, da’ nu merge treaba întotdeauna cum vrea omul; bărbatul meu ascultă de mine fără să crîcnească, nici mîc nu zice, da’ soarta își face dă cap, țucu-ți ochii, face ce vrea, io i-am turnat bărbatului cîțiva plozi să se liniștească, fete și băieți, toți întregi, unii se descurcă singuri, da’ locuim împreună, înghesuială pă cinste, țucu-ți pizda, nu avem multe camere, ca omul sărac, da’ cinstiți, nu sîntem dîn ăia iuți dă mînă și nici nu întindem mîna la pomană, muncim cu ciocan și tablă și ne ocupăm de vînzări și cumpărări io cu fetele, poate cumperi și tu o jachetă, e tare mîndră, ți-ar sta prima, țucu-ți ochii, afaceri cinstite, nu umblăm cu înșelătorii, sîntem doamne, țucu-ți pizda, acuma am venit pentru ăla mic, ultimul, că altul nu mai fac, i-am zis bărbatului, am închis robinetul, bolește de trei zile săracul, e în clasa a doua, copil bun, da’ cam palid, trebuie motivare la școală de la medicu’ dă familie, țucu-ți pizda, ăia nu te cred fără hîrtie și semnătură, l-a lovit răceala că-i plin dă viruși în toată lumea și l-am ținut sub pătură pînă azi, da’ mîine merge la școală și trebuie dovadă, am venit să mi-o dai, doar nu crezi că l-am ținut acasă trei zile ca proasta, să-mi stea pe cap degeaba, țucu-ți…

Nu pot încheia aceste cîteva note de lectură fără a numi personajul principal al romanului, martorul tăcut al acestei compoziții pe care risc s-o numesc parodic wagnerian-mozartiană: Matilda, soția lui Flavius Kasian, proprietarul nou inauguratei măcelării Kennedy, care  doarme în tot acest timp, „indiferentă la marile și micile probleme ale lumii”, ignorînd detașată toată agitația celor trei zile și două nopți în care „cerul” sublunar din Luna de Jos a fost „plin de surprize, nu totdeauna plăcute” (are loc chiar și o eclipsă de soare!). Deși agitația și zgomotul sunt cele care apar în prim planul acțiunii din Pădurea Pătrată,  somnul neîntrerupt, doar constatat ritmic, al Matildei e laitmotivul  întregii „partituri”, părînd să semnifice „somnul rațiunii” în această comunitate invadată de „moștri”!

Sau, poate, toată „povestea” nu e altceva decît „visul” ei? Visul unor nopți de vară…

*

Posted in: Ex libris