După 30 de ani de la „despărțirea” de Noica (5 decembrie 1987 – Păltiniș)

Posted on decembrie 5, 2017

7



CONTANTIN NOICA

(12 iulie 1909, Vitănești, jud. Teleorman – 4 decembrie 1987, Păltiniș, jud, Sibiu)

*

Portret de Mihai Olos,

distribuit de acesta unora dintre cei prezenți la înmormîntarea lui C. Noica, la Păltiniș,

în 5 decembrie 1987

*

        „Măsura românului – dacă ea este și altceva decît o resemnare în fața istoriei – este față de nemăsurat. Este măsura lui Brâncuși, care știe să reducă la scara omului Infinitul (spre deosebire de nătînga năzuință „faustică” spre infinit a turnurilor gotice sau cea la fel de nătîngă a zgîrie-norilor); este măsura lui Eminescu, care în cîte un vers uitat prin manuscrise și nefolosit, cum e versul:

Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit

îți închide, ca într-o scoică, toată povestea omului, de la spaima originară la marile încremeniri în state, creații de artă și construcții ale gîndirii; măsura românească estea cea a unui Cioran, care în concentrarea unui aforism sau sub rigoarea unui paradox știe să spună mai mult decît șapte zeci și două de tratate ale marilor specialiști în materie de istorie a vieții spirituale omenești. Măsura e în nemăsurat.

Măsura de care ni se vorbește ca fiind caracteristică nouă este de alt fel, una în real, pe cînd noi trăim în posibil. Să nu confundăm planurile de realitate, căci și posibilul este una. Într-un ceas istoric al „sinelui înnebunit”, cum spun indienii, cînd unii dintre europenii cei mari și măsurați trăiesc sub spaima anului 2000 (Clubul de la Roma) și alții sub delirul erei răgazurilor (doar ceva ca fotosinteza, și omul ar deveni dintr-odată „fiu al soarelui”, înmulțindu-se oricît și roind în spațiu oricît), este loc și pentru posibilul românesc, sub semnul lui Cantemir, sub semnul structurilor în lemn din Maramureș sau sub semnul lui „ar fi să fie” din cugetul și vorbirea noastră.

Aceasta este, cu putințele și neputințele ei, situația spiritului în cele trei țări românești, la finele anului de grație 1973.”

*

       „The Romanian’s sense of measure – if anything other than abdicating from history – is for the incommensurate. It is Brâncuși’s measure, who knows how to reduce to a human seale the Infinite (unlike the foolish ‘Faustian’ thirst for the infinite of the Gothic spires or the sky-scrapers); it is Eminescu’s measure, who in an unused and forgotten manuscript line like:

As a petrifying terror, as a still suspended dream

can enclose, as in a schell, the whole story of man, from the original terror, to the great standstill state configurations, artistic creations and mental constructs; the Romanian measure is that of a Cioran, who can say more in the conciseness of his aphorisms or the rigour of his paradoxes than 72 treatises on the hitory of the human spirit written by great specialists. Measure lies in the immeasurable.

The measure we are lectured on as being our own, is one for real world, whereas we live in the possible. Don’t let’s confound the planes of reality, the possible being one of them. In a historical moment of ‘the crazed self’, as the Indians call it, when some of the greater and measured Europeans live with the terror of the year 2000 (The Rome Club), while others are delirious over an age of repose, there is room for the Romanian possible, under the sign of Cantemir, under the sign of the Maramureș wooden structures, or under the sign of ar fi să fie in our thoght and speech.

This is, with its can’s and cannot’s, the situation of spirit in the three Romanian Principalities at the end of our Lord 1973.”

________________________

Finalul eseului lui Constantin Noica, reprodus după ediția bilingvă română-engleză, The Cantemir Model in our Culture or Memo to the One-Above regarding the situation of the spirit in the three Romanian provinces/Modelul Cantemir în Cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situației spiritului în cele trei țări românești, Translated by/Traducere de Bogdan Ștefănescu, Editura ATHENA, 1995, pp. 52-55.

*

Publicitate