Dramaturgul Radu Țuculescu despre dramaturgul Cornel Teulea – în revista „Familia”, nr. 2/2018

Posted on martie 31, 2018

0



Nr. 2, februarie 2018

*

Radu Țuculescu:
Teulea, dramaturgul Teulea
 Dacă doamna Bovary ar trăi în zilele noastre, cu siguranță ar avea psihanalistul ei personal la care ar merge des și pe care l-ar copleși cu problemele ei sentimentale, cu amanții care o părăsesc ori cu bărbații de care se îndrăgostește degeaba și, în cele din urmă, îl va împușca pe psihanalist
din evidentul motiv că dobitocul nu a priceput că ea este o femeie de plîns, nu de vînzare…Uite așa intră „în scenă” Cornel Teulea cu noul său volum de teatru intitulat Teatru minut ( Ed. Școala ardeleană, 2017), care are și o excelentă prefață semnată de criticul Claudiu Groza. O clipă, citind titlul, mi-am amintit de superbele nuvele-minut ale lui Örkeny Istvan, doar o clipă, căci în cazul lui Cornel Teulea avem de a face cu un dramaturg în cel mai serios înțeles al cuvîntului. Al cuvîntului de rostit pe scenă, dar și al celui de citit, căci, contrar părerilor (cel puțin…ciudate) ale unora, și teatrul poate fi literatură, depinde cine-l scrie!
„Habar nu am ce vreau să văd în seara asta”, afirmã un personaj teulean, „dar știu sigur ce NU vreau să văd! Teatru intelectual! Sînt prea obosit și hămesit la birou, ca să mai am chef de dialoguri triste, grave și profunde…” Păi, dramaturgul nostru, absolvent de filozofie, taman asta face, ne oferă piese scurte prin care circulă, fără jenă, personaje precum Heidegger, Heraclit, Adam Smith, lordul John Mayard Keynes, doamna Bovary , Iago, și care se amestecă cu elevi, polițiști, chelneri și chelnerițe, funcționari, directori, vip-uri atinse de tembelism, edili, specialiști în panouri solare, paznici, lupi și lupoaice… Totul într-un carusel bine stăpînit, extrem de dinamic, cu umor, uneori de-a dreptul negru, cu alunecări în grotesc, cu slalom-uri printre teatrul absurd și cel al naibii de realist, printre carnavalesc și poetic, un poetic bine mascat dar recognoscibil… În fond, ca un adevărat creator, Cornel Teulea se folosește de toate aceste personaje care au trăit în diverse secole pentru a face incizii, mici dar precise, în realitatea noastră cea de toate zilele.
Desigur, după cum singur afirmă, el crede că teatrul „nu trebuie să rateze complet (re)intrarea în lumea profundă a Ideii…” Corect!”  depinde, însă, cum o faci, cu cîtă abilitate, pentru a-l convinge pe spectator să rămînă în scaun pînă la capăt, fără să… adoarmă. Cornel Teulea are această
„dexteritate” , stăpînește perfect arta dialogului, știe foarte bine ce înseamnă „convenție scenică”, ce înseamnă ritm și suspans, adică cum și ce trebuie să facă pentru a merge pînă la capăt, fără compromisuri. Umorul „bine temperat”al dramaturgului este subtil și acid totodată.
 
„EDIL 1 : Doamnelor și domnilor, colegul de la cultură mi-a spus că această operă de artă nu-i doar o adevărată operă de artă, ci și una făcătoare de minuni!
CÎȚIVA: Făcătoare de minuni?
ALȚI CÎȚIVA : De ce n-ați spus de la început că-i făcătoare de minuni, domnule? […]
MAI MULȚI : ?i cine-i sfîntul, domnule?
EDIL 1 : Cel din tablou nu-i sfînt, domnilor.
EDIL 2 : Dacă nu-i sfînt, nu poate face minuni!
CÎÞIVA : Ce este cel din tablou.
EDIL 1 : Artist.
MAI MULȚI : Ce fel de artist?
EDIL 1: Scriitor.
MAI MULȚI : Ce scriitor?
EDIL ! : Se numește Dedalescu.
CÎȚIVA : N-am auzit de el!”
Apoi cel din tablou, care e un goblen, de fapt, prinde viață, începe să-i scuipe pe toți din jur, edilii și vip-urile trag cu pistoalele și-l ciuruiesc, apar polițiștii, mulți leșină și pînă la urmă totul rămîne în aer, final deschis, cu perspective mai degrabă sumbre decît optimiste.
În multe din piesele volumului, asistăm la adevărate „masacre ” executate spontan, fără ezitări. Dar nu sînt masacre „shakespeareane ” ci, mai degrabă, soluții în „stilul” lui Eugen Ionescu, grotesc-absurde, atinse de aripile umorului negru, cu conotații multiple, mă repet, în năucitoarea noastră realitate.
Piesele-minut ale lui Cornel Teulea sînt extrem de ofertante pentru orice scenă, mai mult ori mai puțin convențională. Încerc să închei într-o tonalitate optimistă (chiar dacă cunosc bine „politicile ” teatrelor…) și să zic că ele își așteaptă actorii, regizorii, ansamblurile oficiale ori particulare.
Pînă cînd? Ei, iată, aceasta este, într-adevăr, o întrebare… hamletiană.

           (În revistă, la pp. 111-112)

*

Citește revista, în format pdf, cu un click mai jos:

F2_2018

Căutați mai mult la aceste adrese electronice:

*