Filosoful Ionel Necula despre volumul „ANAMTEME II”

Posted on aprilie 3, 2018

8



VASILE GOGEA – ALTE  ANAMTEME

Ionel Necula 

Am insistat mult să intru în posesia unui exemplar din seria noilor Anamteme semnate de scriitorul Vasile Gogea. Eram curios să văd dacă verbul rafinat al autorului, cel ce mă cucerise la lectura primului volum îl voi regăsi nediluat şi în noile sale abordări eseistice –  multe din ele risipite prin bloguri sau prin diferite reviste –  şi adunate, în cele din urmă într-un nou volum de anamteme pentru a fi la îndemâna tuturor cititorilor, interesaţi de istorie şi de o stilistică  apretată.

Nu, nu s-a diluat. Am regăsit şi în noile anamteme acelaşi scriitor deontic şi decomplexat, acelaşi constructor  fascinant care aşează verbele în text precum zidarul cărămizile în temelie şi ştie să prelungească demersul unui subiect până când îi extrage întreaga substanţă  narativă şi toată simbolistica epistemică.

Anamtemele noului volum tratează subiecte variate. Unele evocă universul paradisiac al copilăriei, altele îşi extrag seva din istoria mai veche sau mai nouă a Ardealului de Nord,  cu tot zbuciumul istoriei ce i-a fost dat s-o îndure şi nu lipsesc nici momentele tensionate, unele mai recente – de la revolta braşoveană din noiembrie 1987, până la bulversările postdecembriste.

Huta, bunăoară, titlul primei anamteme, este numele unui câine adus de tatăl său de la un pichet de grăniceri pentru că se născuse odată cu autorul, intuind, probabil, că cei doi ar putea creşte împreună şi în  deplină frăţietate.  Aşa s-a şi întâmplat, dar subiectul riscă banalul dacă  autorul nu l-ar curăţa de truism prin prelungirea lui într-un azimut metafizic, într-o anume  semnificaţie omologată de însuşi Mihai Şora care a rezonat că atunci când suntem mici, atunci când suntem copii, suntem mari… suntem în coextensie cu Universul, nu-ţi percepi dimensiunile, limitele… Atunci, în tovărăşia Hutei  a înţeles autorul mai bine lumea, a simţit cum creşte infinitul, nu atât în afară, cât în sine, în interior. Huta rămâne, astfel, în mitologia mea subiectivă numele paradisului pierdut, dar şi un permanent avertisment contra infernului care te poate aştepta la capătul oricărei trecători sau punţi  (p.11) .

Câteva pagini sunt consacrate Istoriei Sighetului şi Maramureşului, anilor de rezistenţă anticomunistă din perioada maladivă a  comunismului atotputernic. Cine mai ştie azi de bătălia de la Cămara, sau de bandele lui Odoviciuc, într-o vreme prefect al Maramureşului, numit în această funcţie pentru a face jocul Ucrainei bolşevizate? Au fost vremuri cumplite peste care maramureşenii au trecut eroic şi numai prin patriotismul lor funciar şi prin dârzenia lor exemplară.

Ceea ce impresionează la anamtelele lui Vaile Gogea  este maniera personală de a-şi concentra subiectele la ceea ce este esenţial, abilitatea cu care se dispensează de tot ce este factice şi contingent pentru a se opri la  ceea ce este fundamental  şi a-i recunoaşte locul privilegiat ce i se cuvine într-o dispunere eseistică. Fie că vorbeşte – cu o deplină înţelegere şi cu un umanism cald, sincer şi neprefăcut –  despre una dintre cele doar două familii de evrei integral supraviețuitoare din lagărul de la Auschwitz, pe care o evocă în articolul Povestea celor şapte pitici din Rozavlea, fie despre trilogia romanescă Lupii Chioarului a lui Victor Tecar, fie de romanul lui Radu Ulmeanu Chermeza sinucigaşă, fie, în sfârşit despre Trilogia certocrată a lui Dorin Tudoran.

Toate, sau majoritatea anamtemelor lui Vasile Gogea  se decontează dintr-o luciditate debordantă a autorului, dintr-un fel anume de a privi realitatea noastră postdecembristă şi despre literatura pe care a generat-o. În felul lor, toate aceste anamteme la un loc radiografiază o epocă, dar o radiografiază, vorba lui Hegel, cu drum cu tot, cu toate însemnele pe care le-a generat în plan literar sau publicistic.

Cine este de fapt Vasile Gogea? Întrebarea ar fi căpătat, poate, mai multă oportunitate dacă era pusă la începutul acestor sumare comentarii, dar cum vorbim despre o epocă al cărei desnodământ culpabil şi sângeros s-a prelungit într-un alt început, la fel de culpabil şi de sângeros, noţiunile de început şi sfârşit se golesc de conţinut, iar depoziţia despre autor figurează deja în fiecare pagină din această alcătuire livrescă.

Totuşi numele şi până la urmă destinul lui este legat, cu precădere,  de revolta muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987. La acea vreme lucra la Teatrul din localitate şi-a fost martor şi participant la ceea ce nimeni nu credea că este posibil într-un regim despotic în care securitatea  opera cu o vigilenţă neaşteptată şi cu o suspiciune generalizată. Fiecare intelectual mai răsărit era considerat un disident potenţial şi supus observaţiei neîntrerupte. Braşovul a fost Gdansk-ul României, dar revolta nu avea susţinerea bisericii,  cum s-a întâmplat în Polonia, şi nici un lider recunoscut precum Lech Walesa, care să-l înfrunte pe Ceauşescu, tiranul de la Bucureşti, care  nu era, nici pe departe un Jaruzelski. Ţara era în fierbere, informaţiile publice ajungeau în spaţiul public cu ţârâita şi numai cu voie de la partid, Agenţiile de presă  străine, Europa liberă mai ales, se dădeau în vânt după ştiri, căuta omul care să reconstituie momentul insurgent minut cu minut, iar acel om a fost Vasile Gogea. La vremea respectivă nu s-a ştiut despre el, beneficiarii informaţiilor sale, în funte cu Monica Lovinescu i-au protejat numele, dar ulterior, toată lumea presei l-a recunoscut public ca principalul furnizor de informaţii sigure şi veridice.

Ca orice cărturar cu simţul istoriei nealterat Vasile Gogea ştie valoarea în timp a unui document, aparent neimportant şi reproduce în facsimil un document care a circulat în acele zile la Braşov şi care surprinde prin curajul şi îndrăzneala lui.

Alte anamteme  se decontează din revolta timişoreană şi din ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, ceea ce–l desemnează ca pe un cronicar al epocii pe care i-a fost dat s-o traverseze. Ar putea recunoaşte, ca şi Neculce în predoslovia cronicii sale, că toate cele relatate sub formă de anamteme sunt fapte cunoscute direct, ba chiar la unele a participat nemijlocit, şi le-a avut scrise în inima lui, a convieţuit cu ele şi le-a asumat în destinul lui. De asta îl urmăresc cu interes şi fiecare nouă ispravă livrescă de-a sa mă luminează şi mă obligă la rezonări  grave.

*

(Text apărut în revista Pro SAECULUM nr. 1-2/2018, pp. 230-231 – http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/pdf/saeculum125.pdf#page=230 – și reprodus cu acordului autorului, căruia îi rămîn încă o dată dator. Domnia sa și Tecuciul știu de ce!)

*

Posted in: Ex libris