In Memoriam Alexandru Pecican (1956-2017). O expoziție din anii dictaturii comuniste

Posted on iunie 18, 2018

0



Am primit ieri, duminică, de la prietenul meu, profesorul, istoricul și polihistorul Ovidiu Pecican o emoționantă scrisoare. Ea îl evocă pe unul dintre verii lui, Alexandru Pecican dar și pe unul dintre membrii Cercului Literar de la Sibiu-Cluj, Deliu Petroiu în contextul „epocii de aur” ai ceaușismului, într-un moment de libertate artistică, totuși, consumat la Timișoara. Cum toate acestea mi se par că depășesc doar interesul privat al cîtorva persoane și au, astăzi, valoarea unui document „de utilitate publică”, o public ca atare. Este încă o mărturie că generația optzeci s-a poziționat de la început polemic față de „canonul epocii”, simțindu-se (și manifestîndu-se) mai „aproape” de cerchiști sau chiar de criterioniști. Adică, de cele două momente europene ale culturii noastre dinainte de instalarea comunismului.

Singurul lucru pe care mi l-am permis a fost să adaug necrologul semnat de Amalia Lumei la data petrecerii din această lume a acestui artist complex pe care mă văd constrîns să îl adaug la lungul șir de optzeciști plecați prematur dintre noi. (V.G.)

*

Dragă Vasile,
Îți trimit alăturat, conform unei mai vechi promisiuni, câteva fotografii de la vernisajul unei expoziții de autor Alexandru Pecican (grafică, colaj, fotomontaj) din 1982 sau 1983. Ea s-a petrecut la Casa Studenților din Timișoara și criticul de artă care a acceptat să o deschidă a fost Deliu Petroiu, membru al Cercului Literar de la Sibiu-Cluj și bun prieten al corifeilor mai cunoscuți și mai popularizați ai acestuia.
Cum între timp Alexandru Pecican (n. 04.02.1956 – m. 26.09.2017) s-a săvârșit, și el, din viață, așa cum s-a întâmplat, cu nu mulți ani înainte, cu Deliu Petroiu (24.08.1922 – 18.04.2008) însuși, cred că a sosit vremea ca aceste documente artistice semnificative să părăsească sertarele, intrând în circuitul public. Prilejul este potrivit, la împlinirea unui deceniu de la săvârșirea din viață a ilustrului critic de artă și la trecerea a aproape un an de la plecarea dintre noi a lui Alexandru Pecican, plastician, scriitor și regizor al generației 80.
Îți încredințez, așadar, spre aducere la cunoștința publicului pe blogul propriu, aceste mărturii fotografice, folositoare și celor interesați de dinamicile culturale underground din vremea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu în vestul țării. Adaug că Deliu Petroiu a acceptat să îl acompanieze critic pe artist atât din convingerea lui că produsele sale grafice merită acest lucru, cât și pentru că îl cunoscuse pe tatăl acestuia, unchiul meu, Valeriu Pecican.
Cu prietenia dintotdeauna,
Ovidiu Pecican
17 iunie 2018

*

*

*

*

*

*

Alexandru Pecican

Născut pe Crişul Alb (la Pădureni, Chişineu-Criş, 4 februarie 1956 – Arad, 26 septembrie 2017), Sandu a întruchipat, în felul lui, artistul total. Vocaţia creatoare, la el, s-a manifestat peste graniţele convenţionale ale genurilor şi chiar ale artelor. A fost plastician şi poet, prozator şi dramaturg, regizor şi actor, autor de filme artistice de scurt metraj, underground şi, mai ales, un privatdenker sarcastic, amuzant şi trist, un artist orgolios retras în provincia natală, după ce străbătuse ţara şi Europa. Studiile lui începute la Pădureni au continuat în Bihor şi Satu-Mare, apoi la Arad. Au urmat episoade studioase la Brăila şi, peste ani, o studenţie la Facultatea de Litere din Cluj, secţia regie de teatru (sub bagheta Monei Chirilă). Încă din ultimul deceniu comunist, Sandu a debutat cu proză SF în fanzinul timişorean Paradox, a fost premiat la numeroase saloane naţionale (Brăila, Bucureşti, Bacău ş.a.) şi internaţionale (în Bulgaria, Belgia, Canada, Japonia) pentru colajele lui satirice. Dintre piesele lui, scrise în colaborare şi adunate în volumul Arta rugii (premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor în 2007), Drumul spre Indii s-a jucat pe scena Naţionalului clujean (2012). A fost o vreme asistent la Facultatea de Teatru din oraşul de pe Someş (1999-2000), a montat piese în ţară (Timişoara, Arad) şi în Franţa (Rezé, Nantes). Romanul lui Razzar (1998), scris tot în colaborare, a primit premiul Nautilus al Editurii Nemira. Volumul de povestiri Istoria secretă a copilăriei (2010) surprinde una dintre stările de spirit permanente ale autorului. Libretist, în colaborare, al unor opere rock – Expediţie în Crocobauritania (1984) şi Razzar (1985), compuse de Császár Constantin – , Sandu a fost şi autorul unor filme experimentale, produse la cineclubul Atelier 16 (mai târziu: Kinemaikon), cele mai cunoscute făcând parte şi din programul unor gale retrospective la Centre Beaubourg (Paris), ori prilejuite de Bienala de la Veneţia. Ultimii ani i-au îngăduit adevărate regaluri discrete în calitate de autor de coperte de carte şi ilustrator. Pe de altă parte, icoanele lui pe lemn, în acord cu erminiile bizantine, au izbutit să se impregneze de o amprentă personală, în virtutea urmării depline a canonului. În urma lui Sandu rămân o mulţime de lucrări inedite, prin care, scoţându-le la iveală, timpul ce vine nu va face decât să evidenţieze şi mai bine o creativitate suprinzătoare, plurifaţetată, în plină ebuliţie. Rămâne şi melancolia versurilor lui, publicate odinioară – nu atât de demult – chiar în revista noastră: „în acest imperiu/ nu am mai rămas/ decât eu/ despărţind ziua de azi/ de cele de mâine/ ca o amintire/ ca o mare speranţă/ sau poate/ ca o bănuială/ improvizată pe întuneric“.

Amalia Lumei, în revista APOSTROFANUL XXVIII, 2017, NR. 10 (329)

Sursa foto: Ochiul Thaliei.

*

Alexandru Pecican: Alegoria vanității (reprodus de pe blogul acestuia

https://alexandrupecican.wordpress.com/

*