Din „Arca” – Nr. 7-8-9 (340-341-342)/2018 : „ANAMTEME II” în lectura lui Constantin Dehelean

Posted on septembrie 17, 2018

5



*

LECTURI PARALELE

Constantin Dehelean 
eseist, Arad

 

Despre un nobil al Nordului

 

Despre Vasile Gogea s-a spus, s-a scris, se va mai spune, şi se va mai scrie multă vreme. Este un autor, şi în aceeaşi măsură un personaj plurivalent. Având o pură genă maramureșană (pe linie paternă se trage dintr-o familie multiseculară, înnobilată prin diplome chesaro-crăieşti, dar mai cu seamă prin venele-i în care curge şi acum nobleţea), autorul s-a dedat şi se dedă la un scris, la scrieri în care stirpea sănătoasă a nordului îşi spune din plin cuvântul.

Este devotat Maramureşului, mai ales Sighetului, dar şi trăitor multă vreme la Braşov. Aici are o experienţă de viaţă fulminantă. Martor şi participant direct le evenimentele oraşului, din noiembrie 1987, îşi legă destinul de multe întâmplări notabile din oraşul de sub Tâmpa, în timpul revoluţiei din decembrie 1989, şi mult timp după aceea. Gazetăria a fost însă liantul care l-a fixat definitiv în palmaresul vieţii literare, culturale, sociale din trecutul recent şi din prezentul repede trecător.

Debutează editorial (un fel de a spune, căci este prezent în spaţiul publicistic românesc încă din 1973) cu romanul Scene din viaţa lui Anselmus în 1990, apărut la Editura Litera din Bucureşti, „o mostră de scriitură demnă şi înfrigurată, ieşită poate din mantaua orwelliană a Braşovului insurgent, în locul rechizitoriilor turbate ce nu vor întârzia să apară din sertarele imaginare ale scriitorilor noştri” spune Gheorghe Mocuţa, în „Arca”, nr. 6/1991, la apariţia romanului.

Autor de poezie, proză, rămâne ancorat în publicistică, o formă vie, prin aceasta trăind direct evenimentele despre care scrie. Este deasemenea un fervent blogger. Urmărind traseul cultural al lui Vasile Gogea, am găsit un text care exprimă cum nu se poate mai bine, munca, travaliul, supliciul la care singur s-a expus şi se expune în continuare acesta: „un scriitor nu atât nedrept receptat cât aflat în penumbra marelui spectacol literar, intelectual la vedere astăzi, rol pe care şi-l asumă parcă resemnat. Mai mult… se plasează singur într-un mediu expus, deschis bruiajului cacofonic al tuturor nepoftiţilor: cel al blogului. Chiar în acest mediu, ce creşte şi se umflă în voie, sălbăticit în limbaj şi umoral până la exces în reacţii, vocea lui Vasile Gogea se aude, contrastează contrariind până la fineţea nuanţei şi a bunei măsuri, a echilibrului şi a motivaţiei culturale la fiecare afirmaţie, la fiecare idee” (Vasile Dan, Critica de serviciu, Editura Mirador, 2013, p. 103).

În ultimul timp se stabileşte la Cluj, oraşul studiilor sale universitare, fiind prietenul devotat al scriitorilor din această urbe cu greutate în cultura românească actuală. Recent, a devenit membru al PEN-clubului.

Volumul despre care scriem este continuarea volumului de ANAMTEME. Exerciţii de anamneză, (postfaţă de Andrei Zanca), Editura Eikon, 2015, înnobilat cu Premiul „Liviu Petrescu” al Filialei Cluj a USR (2016).

„Anamtema”, nu este o licenţă lingvistică, aşa cum pare. Cuvântul are sensul de a scoate din uitare prin restituire publică teme, idei fundamentale cărora nu li se acordă de multe ori atenţia cuvenită. Mai exact, textele din cele două volume, au rolul fizic al unei lumânări aprinse, dar reflectată într-o oglindă, în oglinda reflexivităţii noastre, dar care riscă să nu mai dea căldura şi fosforescenţa lumânării reale. Ionel Necula în prezentarea cărţii subliniază acest lucru, preluând o afirmaţie a autorului: „Desigur imaginea reflectată a lumânării nu mai transmite căldura flăcării, poate nici durerea sau bucuria care au fost motivul aprinderii ei. Dar păstrează lumina. Lumina memoriei, într-o lume tot mai înnoptată în amnezie. Aceasta este, într-o formulare poetică, dar cât se poate de exactă, condiţia acestei cărţi. Cu mărturisirea smerită că autorul ei este în câteva pagini şi oglindă şi lumânare. Cine nu înţelege că o carte, care se motivează dintr-o astfel de mărturie, nu poate fi decât interesantă şi folositoare cititorilor!” (coperta a IV-a).

Toată cartea Anamteme II (Editura Eikon, 2017) este o carte a memoriei. Salvarea spune el undeva, vine de la MEMORIE. Cărţi, oameni, fapte, evadări în proprii experienţe culturale, uneori eşecuri, alteori proiecte posibile sau parţial posibile. Textele care vin din propriile fapte, mai mult decât amintiri, sunt cele venite din evenimentele de istorie recentă, în special acel Memento Braşov, 15 noiembrie 1987. Implicarea directă în evenimente a viitorului revoluţionar de peste doi ani (1989), rememorarea evenimentelor este dovada unui „recurs la morala memoriei”, dar şi un rechizitoriu la adresa celor care, mai târziu s-au aburcat pe spinarea celor care s-au sacrificat. Autorul trece neîmplinirea proprie, refuzul de a recunoaşte tragedia la care autorul a fost mai mult decât prezent, pe un palier reflexiv, acela al lumânării pusă în faţa oglinzii, reflectând stări, care, poate atunci in acei ani teribili nu se puteau vedea, conturând portrete, stări, evenimente din istoria recentă sau mai veche. Acestea devin piloni ai unei stări de veghe, gata oricând să fie prezenţi, într-o alternativă a valorii şi a esenţelor.

Parcursurile retro, peisajul intim al Maramureşului ancestral, dar mai ales sentimental, magia Ieudului, bunicul său Dumitru a’ Gogii Tăbăcaru’, cele două biserici, alfa şi omega amintirilor, toate sunt magice: „Acum, deşi s-au construit zeci de case mari, o nouă biserică de dimensiunile unei catedrale, Ieudul pare mai mic; bolovanii de pe prund s-au transformat în pietriş şi nisip impur, apa Izei nu mai e tocmai curată; poarta, e doar o portiţă; Biserica din deal e doar o bisericuţă, care nu ştii dacă stă lipită de pământ, sau agăţată de cer; «uncheşii» sunt doar nişte bătrâni uscaţi, aduşi de spate, morocănoşi, cu degetele îngălbenite de la ţigări… Mi-e tot mai greu să regăsesc în memorie Ieudul fabulos al acelor trecute zile”. Evocările istorice din Primul Război, enciclopediile vremurilor interbelice: „Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919”, de Const. Kiriţescu, sau cele opt volume de documente despre „România în Războiul Mondial” editate, începând din 1934, de Serviciul „Istoric” al Ministerului Apărării Naţionale îi dau satisfacţii aproape olfactive. Încurgitatea acelui gust ancestral îi umplu sufletul şi viscerele de satisfacţii. Aşa cum cronicile de întâmpinare dedicate scrierilor unor autori precum Victor Tecar, Radu Ulmeanu, ori Marius Oprea sau Dorin Tudoran, sunt noduri de mătase ale unei corzi a prieteniei desăvârşite. Amintiri despre Luca Piţu, Șerban Foarţă, Bedros Horasangian, Paul Goma, ori Gheorghe Grigurcu, sunt alte noduri ale aceleiaşi cocarde de prietenie. Apoi evocarea Doinei Cornea, publicarea în facsimil a unor jignitoare scrisori ale unor „oameni de bine” adresate revistei „Astra”, din 1990, când aceasta era condusă de autor, rămân documente capitale de istorie contemporană, alături de pagini, şi astăzi fierbinţi despre mineriadele din iunie 1990, ori retrospectiva evenimentelor de la Braşov din septembrie 1990. Totul, totul într-un feeric amalgam de neîmpliniri şi frustrări. Autorul exclamă undeva în carte: „A murit poporul român?”.

Adevărul care este susţinut de textele acestei minunate, dar tragice cărţi, directe şi neşovăielnice fac din aceasta un document al vinovăţiei noastre, a tuturor.

Toată trama din carte este susţinută de memoria autorului, autorul însuşi recunoaşte: „Memoria nu este, nu a fost şi nu va fi niciodată o «republică». Ea rămâne mereu supusa – mai mult sau mai puţin loială – a adevărului. Acesta, şi numai acesta, rămâne mereu suveran. Chiar şi atunci când, în diverse circumstanţe, este vremelnic detronat”.

*

Citește revista, dînd un click mai jos:

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/ARCA/2018/7-8-9_2018/revistaarca_7-8-9_18.html

*

Posted in: Ex libris