In Memoriam Achim Mihu (12 iunie 1931, Cluj – 14 octombrie 2018)

 

Într-o nefastă zi de după 13 (și nu sînt superstițios), adică 14 octombrie a. c., un sms primit de la un expeditor necunoscut mie (sau al cărui număr de telefon nu e în memoria telefonului meu) îmi dădea trista veste a trecerii în eternitate a celui care mi-a fost profesor și, după ani de la absolvire, mi-a dăruit și semnele unei prietenii discrete, reducînd cu mult tact distanța dintre maestru și ucenic, sociologul și antropologul Achim MIHU, figură singulară și însingurată, un „american” în… „estul sălbatic”, deși proeminentă a universității clujene și a sociologiei românești contemporane (vezi o fișă bio-bibliografică ceva mai completă, accesînd link-ul de mai jos:

http://www.referatele.com/referate/romana/Achim-Mihu/index.php ).

*

      În acest ceas cernit mi-e greu să mai scriu alte cuvinte, nu în plus, ci altele decît acelea pe care am avut șansa să le schimbăm între noi (la Cluj, cînd fonda Universitatea „Avram Iancu”; la Bistrița, cînd, înfuriindu-l pe „marxistul” O. Bădina, cu ideea de „sistem național de filosofie”, profesorul meu m-a avertizat cu tandrețe; ori la Păltiniș, la înmormîntarea lui C. Noica, unde pierzîndu-ne printre brazi și pășind cu greu prin zăpada aproape pînă la genunchi, Sociologul vroia să înțeleagă semnificațiile revoltei din 15 noiembrie de la Brașov) în circumstanțe provocatoare, pline de semnificații pentru sociolog, acesta nereținîndu-se să-mi mărturisească întrebările care îl măcinau, eu – desigur – neputînd să-i dau răspunsuri „valide”) sau i le-am dedicat deja. Precum cele din textul pe care îl reiau în continuare, ocazionat de apariția volumului său Meandrele adevărului (Dacia, 1983). Textul a apărut mai întîi în revista brașoveană ASTRA, fiind apoi inclus în volumul aniversar Maestrul și universitatea. Achim Mihu la 75 de ani, realizat de un alt fost student al Profesorului, Vasile George Dâncu (Editura Eikon, 2007).

*

ACHIM   MIHU,  Meandrele   adevărului,   

(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.)

Două   enunţuri atitudinal-valorizatoare   (am  îndrăznit   să   le   numim   cu   doi   termeni   convocaţi   în   lucrare,   unul intrinsec şi, al doilea, extrinsec) par să constituie nucleul motivaţional, deci generativ, al ultimei cărţi   a   sociologului   clujean   Achim   Mihu.   Primul,   prin   care   autorul   evită   cu   luciditate donquijotismul polemic fără a se închide, însă, în monolog, este formulat – categoric – astfel: „dialogul cu dogmatismul e imposibil”. Ideea aceasta pare să fi sugerat şi titlul cărţii: „meandrele” nu sunt altceva decât starea natural-complicată a adevărului, în timp ce „labirintul” ar fi starea lui aritificial-ascunsă. Deci, dacă „dialogul” cu dogmatismul uzează adevărul, tocindu-l, dialogul în afara dogmatismului îl şlefuieşte, dându-i strălucire. Demonstrează acest fapt cele două secţiuni ale cărţii lui Achim Mihu intitulate „Atitudini”, respectiv „Însemnări”.

Al doilea enunţ programatic al acestei cărţi – de fapt, în continuarea celuilalt – îl completează pe primul  în   sensul că,  dacă  primul  refuza   ca  steril  un anumit dialog,  acesta   din urmă   propune (împotriva oricăror prejudecăţi „puriste”) unul presupus fertil. De fapt, este vorba de acceptarea (în cazul nostru de către sociologie) a unei „oferte” mai vechi din partea literaturii. „Afacerea” este tranşată în termenii sociologului englez Robert Nisbet, citându-se din lucrarea acestuia „Sociology as an Art Form”, următorul pasaj: „Nu am nici o îndoială că vor fi sociologi gata să declare că demersul lor va fi anemiat sau distorsionat prin asemănarea lui cu arta, indiferent dacă acest lucru se întâmplă în legătură cu sursa de imaginaţie sau în legătură cu formele prin care este constituită imaginaţia. Dar, apoi, vor fi sigur artişti care, dacă vor citi aceste pagini, vor avea în mare măsură aceleaşi reacţii. De mult timp (…) am perpetuat iluzia că arta şi ştiinţa sunt prin natura lor proprie diferite   una   de   alta.   Este   timpul   să   eliminăm   această   iluzie”. Acestei   idei   îi   sunt   subsumate capitolele numite „Linii paradigmatice” şi „Experimente”. Din punctul de vedere al sociologiei, literatura poate fi anexată – cel puţin parţial – inventarului de tehnici şi metode de cercetare sociologice. Dar, întrebarea care se ridică aici este dacă aceasta înseamnă într-adevăr că literatura „ajută” sociologia? Metodologic, literatura mi se pare încă prea  „pudică” pentru a oferi realităţi „despuiate”, aşa cum le doreşte sociologia. Iar în ceea ce priveşte obiectul, cea care are nevoie de ajutor este chiar literatura: literaturizarea literaturii este un semn al nevoii de redobândire a unui obiect propriu şi distinct, în timp ce „literaturizarea” sociologiei (ori chiar a istoriei, filosofiei etc.) nu este,  deocamdată, decât  un simptom de rahitism conceptual pentru  aceasta din urmă.  Dar, indiferent de cine pe cine ajută, important rămâne faptul că o asemenea relaţie este semnalată într- un context care-şi refuză orice legătură cu dogmatismul, lăsându-ne să credem că există şansa unei ieşiri solidare – a tuturor disciplinelor care se ocupă de real – dintr-o eventuală criză. Acesta ar putea fi unul dintre mesajele acestei incitante cărţi a lui Achim Mihu.

(Vasile GOGEA în ASTRA, nr. 3 (150)/martie 1984)

*

        Nu! N-am uitat, Domnule Profesor Mihu: „Răspîndirea adevărului nu are loc nici azi fără repercusiuni asupra celui care i-a dat naștere.” – „Lecția” rămasă „deschisă”, așa cum a fost „predată” și în Meandrele adevărului (pag. 261). După mulți ani, am mai învățat ceva, adăugînd și din preaplinul pe care l-am primit și de la alți Profesori: dacă Adevărul are meandre și Memoria e o deltă, trebuie să-ți alegi cu mare grijă brațul prin care te vei vărsa în Marea ce Mare!

Drum bun, Domnule Profesor!

*

UPDATE. Înmormîntareava avea loc marți, 16 octombrie, de la ora 13, în cimitirul de pe str. Crișan (cartier Gruia).

*

Etichetat: Achim Mihu, meandrele adevarului, necrolog, sociolog, UBB, Universitatea Dimitrie Cantemir

Posted in: In Memoriam