Poetul Daniel Moșoiu debutează ca prozator cu un valoros volum de povestiri. Va citi din el la Cenaclul U.B.B.

 

*

*

Apariția volumului de povestiri Țigări umede al lui Daniel Moșoiu este și nu este o surpriză. E adevărat, a debutat – și încă foarte spectaculos! – cu un volum de poezii, Poeme din mers (două ediții, 1999 și 2012). Dacă ținem seama de dezvăluirea lui Radu Țuculescu (din prezentarea generoasă pe care o face „noului” prozator, pe coperta IV), volumul acesta de proză scurtă ar fi fost gata, într-o primă formă, încă de acum douăzeci de ani! Adică din anii în care Daniel Moșoiu debuta ca poet! Dar, pentru cine a citit volumul acesta de poezii, și va citi acum volumul de povestiri, va fi imediat limpede că cele două cărți au aceleași teme, același timbru, într-o aceeași gamă (aparent) minoră a „orchestrației” stilistice. Nu dezvolt. Las cititorilor să verifice cele scrise de mine.

Revenind la „textul escortă” al prietenului nostru, prozatorul cu multă experiență, Radu Țuculescu, mărturisesc că m-a convins să citesc cartea de îndată ce am primit-o (gest generos, nu prea des la editori!) de la prietenul, poetul și editorul Mircea Petean, la a cărui editură (Limes) a apărut în impecabile condiții grafice. Nu chiar dintr-o „suflare”. Pentru că n-am început lectura de la capăt, ci cu Avansarea lui Vasile Ojog. Abia apoi, am luat-o sistematic, de la prima pagină pînă la ultima (150 de pagini).

Ei bine, pentru că aceasta nu este o cronică lierară, mă voi limita la cîteva impresii și sinapse care au fost provocate în timpul lecturii.

Mai întîi, cum spuneam, Avansarea… . Un amestec difuz de Gogol și Caragiale.

Apoi: Țigări umede : aici, atmosferă cehoviană.

Ești o femeie frumoasă: am revăzut în memorie, simultan cu lectura, filmul lui Ryazanov, Gară pentru doi, „filmat” însă de Daniel Moșoiu la Beclean pe Someș.

În foarte scurta povestire, care îmbracă aici stilul epistolar, Și să știi că mi-e dor de tine, am citit prologul aparent vesel al unei sinucideri.

Bubulina e „rembrandt-iană”, prin atmosfera clar-obscură, portretul de grup și momentul nocturn al narațiunii mi-a evocat Rondul de noapte al olandezului. (Aici aș vrea să fac o paranteză un pic mai largă. Să evoc o scenă care seamănă mult cu cea surprinsă de Moșoiu și povestită de doi importanți pictori clujeni, prin anii ’70-’80. Întîrziaseră undeva la o agapă cu alți artiști, se întorceau tîrziu, după miezul nopții iar drumul lor spre casă trecea prin Piața Mihai Viteazu. Afară era frig, iluminatul stradal era precar, început de iarnă sau sfîrșit de toamnă, și o echipă de măturători stătea adunată în jurul unui butoi de tablă în care pîlpîia un foc, pentru a se mai încălzi. Văzîndu-i, unul dintre pictori a strigat la ei: „mă, da’ Rembrandt unde’i?” Momîile au tăcut brusc, odată, iar după un lung minut, una dintre ele a răspuns, defensiv dar sigur pe el: „nu-i în tură cu noi!”.)

Povestirea Televizorul pare o pastișă după „scenariile realist-socialiste” gen Toamna bobocilor. Trestia (locul întîmplării) nu pare nici geografic departe de… Viișoara!

Revoluția lui Fane Gurău mi-a adus aminte de o scenă similară (dar în alt registru) din romanul lui Radu Ulmeanu, Chermeza sinucigașilor.

În Nefericirea, povestitorul nostru reușește performanța de a închega, sui generis, în puține pagini, o adevărată (și simplă) fenomenologie a nefericirii.

În fine, în ultima povestire din volum – și cea mai amplă – Bilete de papagal, autorul își urmărește personajul într-o deambulare aparent fără motiv prin Clujul „vechi”, adică pe un traseu autogară-centru și retur, de-a lungul unei întregi zile. Dar, o zi cît toată viața lui, de om simplu, țăran-muncitor și din nou țăran. O zi în care își evaluează destinul lui suprapus pe mersul istoriei. Descrierea Clujului, prin ochii acestuia este fabuloasă. Paginile acestea se pot oricînd antologa! La sfîrșitul lecturii, mi-a venit în minte Veghea lui Finnegan, al lui Joyce. Un chaosmos („cuvînt valiză” inventat de marele irlandez și preluat de Umberto Eco ca unul dintre conceptele fundamentale ale poeticilor narative ale secolului XX) napocan își „face încercarea” (cu expresia lui Noica). Rămînînd în „ograda noastră literară”, îl văd pe Moșoiu aproape de Ioan Groșan sau Mircea Nedelciu (pentru a mă limita doar la doi autori, magiștri ai prozei scurte.)

Summa. Daniel Moșoiu ni se revelează în această carte ca un prozator matur, cu instrumentele bine calibrate, „proprietar” al unui topos care îl individualizează datorită perspectivei din care îl ia „în stăpînire”. Prozele lui, aproape toate, se consumă în regim nocturn, ceea ce justifică cenușiul persistent, clar-obscurul, estomparea contrastelor, descrierile mai puțin colorate, dar gradate în multe nuanțe, „tot în ton”, deformarea, anamorfozarea personajelor care defilează ca niște umbre, lirismul – bine controlat – al stilului, precum și răsturnarea imprevizibilă a finalurilor (noaptea se poate întîmpla orice!).

Am simțit și o tandrețe nedisimulată a autorului față de personajele sale. (Chiar și, sau mai ales, față de cele care, pentru un cunoscător al vieții boeme a orașului de pe Someșul Mic, pot fi identificate încă pe străzile, în cafenelele sau redacțiile din oraș. Aceasta, însă, din perspectivă estetică, nu are nici o însemnătate.)

Sunt întru totul de acord cu Radu Țuculescu: „Daniel Moșoiu este un autor al cărui talent trebuie să se manifeste, întru bucuria cititorilor, atît în poezie, cît și în proză.”.

*

Etichetat: Cenaclul UBB, Daniel Mosoiu, Editura Limes, Ion Muresan, lectura, proza scurta, Tigari umede

Posted in: Cenaclul lui Mury