Din „România literară” nr. 50/2018. Irina Petraș dă un răspuns întrebării lui Hölderlin, „La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?”

Posted on decembrie 3, 2018

4



*

Spune-mi cum vorbești, ca să-ți spun cine ești!

O zicală veche, uitată azi când însoțirea dintre gând și cuvânt nu mai pare să fie obligatorie. Dar ești cine ești mai întâi prin gândul tău cumpănit care scrutează lumea, încearcă s-o ia în stăpânire, să se împace cu ea, și abia în urmă prin cuvântul potrivit pe care ești în stare să-l rostești (nelăsând gura să vorbească fără tine), astfel încât rostirea ta să aibă un rost. Să spună ceva mai bun decât tăcerea.

Înclin să fiu de acord cu Noam Chomsky: „limbajul a fost «conceput» pentru a gândi, și abia apoi pentru a comunica”. O spunea deja Aristotel, „Vorbirea este reprezentarea experiențelor minții”. Ca lucrurile să se întâmple cum se cuvine în relația noastră cu lumea, cu ceilalți, ar trebui să folosim mai multe cuvinte în actul/procesul gândirii decât în cel al comunicării. Azi, însă, în deșănțata eră a comunicării frenetice doar de dragul comunicării (liber fiind fiecare ins să-și arate public nimicnicia, vorba lui Umberto Eco), sub puhoiul de mijloace de socializare rapidă prin like-uri negândite și, adesea, prin simple icnete grafice, legătura dintre gând și cuvânt slăbește, se frânge. Omul deprinde „limbajele” mașinii și uită să se vorbească pe sine vorbind cu vorbe. Exigențe scăzute funcționează și la nivelul școlii, și la cel al societății. În graba fără cap a lumii contemporane, totul se petrece mimetic, superficial, tolerând orice abatere de la legile limbii și, deci, ale bunei gândiri. Dacă gândul tău e limpede, căci ruminat îndelung, expresia nu poate fi decât limpede și ea, credea D.D. Roșca. Dar dacă gândul tău e facultativ, vorba ta va deconspira golul/haosul pe care îl adăpostești.

Pentru Eminescu, limba este „măsurariul civilizației unui popor”, căci „limba și legile ei dezvoltă cugetarea”. Că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (ms. 2275B) e un enunț în atingere cu două dintre trăsăturile esențiale ale limbii materne – ea este moștenită, învățată, deprinsă de-a gata, cu reprezentări și pattern-uri arhetipale, dar „stăpânirea” ei nu-i încremenită și dictatorială. Fiindcă, da, limba e stăpână, dar o poți stăpâni dacă înțelegi că stăpânirea ei (în ambele sensuri: o stăpânești te stăpânește) înseamnă apartenență, răspundere reciprocă, interdependenă. Stare de veghe. În Limbă și națiune, Sextil Pușcariu se lăsa în voia unor etimologii savuroase, pe urmele unor P. Papahagi sau Th. Capidan, pentru a ajunge la afirmarea tranșantă a legăturii strânse dintre limbă și toată viața unui popor: „Între limbă și cei ce o vorbesc există un raport de influență reciprocă. Nu numai omul e stăpân pe limba lui, ci și limba e stăpână pe cei ce o vorbesc, silindu-i să urmeze cu gândurile lor drumurile bătute de înaintași, să economisească timp și energie în căutarea expresiilor celor mai potrivite, luând de-a gata clișeele moștenite de la părinți” și ducând, pe cont propriu, gândul mai departe.

Etimologic, a zice înseamnă a arăta cu degetul, adică a indica, a informa, a comanda. Când „arăți” un lucru cu numele lui, îl izolezi de celelalte, îl faci să fie. Îl mobilezi cu înțelesuri și subînțelesuri. Orice nume are „cazier” gramatical și existen]ial deopotrivă. El intră în și se supune limbajului, ca ipostază socială, codificată, a limbii, asupra căreia se poate interveni doar subteran, comunitar, în timp; dar și vorbirii, ca act individual de voință și inteligență. Expresia românească „a sta de vorbă” exprimă perfect caracteristica fundamentală a actului comunicării – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realități imuabile, ci interpretare și propunere de variante. „A sta de vorbă” înseamnă a te opri în loc pentru a țese vorbe pe marginea unei realități care continuă să curgă, să devină. Oprirea în loc lasă răgaz și cuvintelor să fie, să devină, să-și excite, eventual, acea memorie secundă prelungită misterios în mijlocul unei semnificații noi. Când pocești numele lucrurilor, pui umărul la pocirea lumii.

Pe scurt, limba nu e doar un instrument, ci și depozit și formă a gândirii. În Brief Answers to the Big Questions (2018), Stephen Hawking propune o metaforă splendidă: căr]țle, literatura sunt adevăratul
ADN al ființelor umane de astăzi. Acumulările în timp ale ființei umane s-au perpetuat prin intermediul informației conținute și transmise de perechile de acizi nucleici. Dar astăzi, mare parte din informația conținută de aceștia este redundantă sau inactivă. Bibliotecile lumii, în schimb, conțin informațiile acumulate de generații succesive de pământeni, ele sunt zestrea noastră, rezerva noastră de viitor. Informația despre om și univers conservată de cărțile lumii și de Internet este de miliarde de ori mai mare decât cea din ADN. Atâta doar că, deși Internetul, de pildă, permite accesarea a milioane de informații, asta încă nu-i destul pentru a produce cunoaștere, știință. O spune filosoful Jean-Michel Besnier într-un interviu recent din „La Recherche”. Dacă prin ADN informația s-a transmis automat la urmași, mirabilul ADN al Cărții pretinde implicare. Învățare. Pentru ca această informație să devină fertilă, e nevoie de
Învățători. De „luminători”, cum spuneau ardelenii de odinioară. De o Școală adevărată care să-l trezească pe omul ațipit sub greutatea cunoașterii acumulate de specia umană.

Codificarea accentuată, adică simplificarea progresivă a accesului la o așa-zisă comunicare (pe Internet există celebrele „chat-rooms”, încăperi pentru pălăvrăgeală, în care te întâlnești cu inși conectați din alt
colț al lumii – însă legătura nu e de la om la om, ci de la mașină la mașină), vlăguiește forța cuvântului.
Vorbirea își pierde suportul omenesc, e reproducere mecanică a unor comenzi – mâna deprinde apăsarea
unei taste sau a alteia; ochii sunt fixați pe un ecran (nu pe o figură umană vie, caldă, complexă) și gândul e sumar, fragil, filiform. Se înstăpânește asupra prezentului omul simplificat (spune același Jean-Michel Besnier), adică unul cu o gândire mecanică, vecină cu reflexul, căci nu i se cere decât să apese, năuc, butoane ori să bifeze căsuțe. Sau, cum spune Brian Clegg (Big Data. How the Information
Revolution is Transforming Our Lives, 2018), „să cumpere până cade lat” (shop til you drop).

Revenind: limba română și românitatea sunt pentru noi un dat, dimensiuni existențiale, la care să ne raportăm cu răspundere, străduindu-ne să le cunoaștem istoria, complexitatea, rădăcinile și valențele. Vocabularul constituie un indicator extrem de sensibil al culturii unui popor și fenomene precum schimbarea de sens, pierderea unor cuvinte vechi, crearea și împrumutarea de cuvinte noi sunt strâns legate de istoria culturii însăși, fără a pune în pericol identitatea noastră. Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenței. Să spui „vorbește ca noi” înseamnă a spune „e unul de-ai noștri”. Să amintesc aici că Lucian Blaga pune graiul în triada definitorie a unui popor, alături de matricea stilistică și de sânge, considerând limba un organism viu și supraindividual în care insul se integrează dobândind legitimitate.

Lucrând/gândind la antologiile dedicate Centenarului Marii Uniri, am găsit nenumărate argumente ale faptului că datorăm unitatea noastră, rezistența și supraviețuirea în ciuda teribilelor încercări ale Istoriei prețului pe care l-am pus pe limba română. Secretarul italian al lui Matei Corvin se minuna că românii de aici țin mai mult la limba lor decât la viață. Unirea s-a realizat și o srbătorim ca locuitori ai limbii române, vorbind aceeași limbă în toate ținuturile, în toate țările în care trăim. Iorga avea dreptate: limba română este „singurul element de legătură a tuturor românilor, de reabilitare morală a lor”. Să n-o lăsăm, așadar, în voia sorții!

În evocările lui 1918, am mai descoperit ceva: elitele acelor vremuri aveau atât de bine conturat în minte proiectul măreț, încât cuvintele lor mobilizau poporul în procesiuni care uimeau prin disciplină, hotărâre, determinare. Acum, la o sută de ani, evocăm cu tristețe și nostalgie acele vremuri. Și ne cutremurăm la probele zilnice de batjocorire a limbii noastre. Poate că le revine scriitorilor menirea de a interveni în apărarea ei. Îngrijoratul manifest tocmai lansat de Uniunea Scriitorilor e primul pas. H. Marcuse profetiza o revoluție poetică în secolul XXI: „Într-o lume căzută în prozaism, e necesară reintroducerea dimensiunii poetice”. Doar poezia, ca limbaj întors spre sine, e în stare să răspundă nevoii de a gândi, de a admira. Sofisticata lume cibernetică, al cărei imperialism se instaurează pe nesimțite, subminează tocmai funcția onomaturgică a omului, cea din care decurge omenia sa. Poate vom fi în stare să spunem povestea fondatoare care să-i aducă pe toți românii cu adevărat împreună.

Irina Petraș

*

http://www.romlit.ro/index.pl/numarul_511

*