In Memoriam Dr. Vasile Lucaciu. Un text-manifest de Prof. Ioan Țiplea

Posted on decembrie 7, 2018

7



ARGUMENTUM. 

Scriam cu ceva timp în urmă, semnalînd două restituiri importante pentru istoria Transilvaniei și a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 (datorate eforturilor lui Vasile Iuga de Săliște, Președintele Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, și anume Tiron Albani, Vasile Lucaciu. Leul de la Șișești și Prof. Augustin Iuga, Vasile Lucaciu. Acte. Documente. Procese) că „Decretul, de tristă amintire, nr. 358 din 1948, prin care a fost scoasă în afara legii Biserica Română Unită cu Roma – Greco-Catolică, nu doar a băgat în pușcărie (încă înainte de publicarea lui, la 1 decembrie!) pe episcopii acesteia, precum și sute de preoți și mii, sau zeci de mii de credincioși, dar a scos din circulație, aproape ștergîndu-le numele din memoria colectivă, și o serie de mari bărbați politici, oameni de cultură, luptători neobosiți pentru cauza unității naționale, odată cu operele lor exemplare și cu monografiile ce le-au fost dedicate de contemporani sau urmași.

Într-o asemenea lungă și vinovată uitare s-a aflat zeci de ani și marele patriot, memorandistul supranumit de contemporani, pentru puterea caracterului său, „Leul din Șișești”, Dr. Vasile Lucaciu.”

Am primit, acum, de la Profesorul Ioan ȚIPLEA de Ieud o condensată, empatică și comprehensivă, bine documentată și reparatorie evocare a celui care a fost, în repetate rînduri, condamnat de autoritățile Imperiului Austro-Ungar pentru ideile, convingerile și lupta sa dedicate idealului național dar pare să fie „recompensat” de conaționalii lui de azi cu o ingrată, vinovată uitare. Deși pare „lungă”, am decis s-o postez în întregime (eu adăugînd doar ilustrațiile la textul domniei sale), nu atît pentru cei care știu ceva, mai mult ori mai puțin despre Vasile Lucaciu, cît mai ales pentru aceia (vai! nu puțini!) cărora numele acestuia nu le mai spune nimic!

Îi mulțumesc profesorului Ioan Țiplea pentru gestul lui de un autentic și nespectacular patriotism. Nu doar local. Căci, așa cum spunea un alt filosof-poet al Maramureșului, contemporanul nostru pînă mai ieri, Vasile Grigore Latiș, „individualul este o reluare a Universalului, nu a Generalului” . Dr. Vasile Lucaciu a întrupat această idee la modul superlativ.

(V.G.)

 

Ultimul cruciat al unității și latinității valahe

Volens-nolens, memoria noastră este selectivă. Ca o fatalitate, dar și ca o binecuvântare, din puzderia de întâmplări și experiențe de viață pe care le stochează, în timp, ca printr-un filtru, ea (re)actualizează numai pe cele ce sunt/par a fi relevante. Că acesta-i adevărul, o certifică memoria fiecăruia. Și tot ea ne mai dovedește că sita prin care se cern (re)amintirile are ochiuri de toate mărimile și de toate soiurile. În funcție de ele, unii au o memorie bună ori foarte bună, alții dimpotrivă. Și dacă așa stau lucrurile în cazul memoriei individuale, oare cum or sta în cazul celei colective? Așijderea, am fi tentați să spunem. Dar oare-i așa? Un singur lucru e sigur: și ea e selectivă, numai că mi separe că ciurul memoriei publice are ”ochi ciclopici”. Prin ei vedem cum se instalează lesne amnezia publică și se așterne ușor uitarea colectivă. Și-apoi tot prin ei observăm când un neam își uită istoria și trecutul său. Dar să nu uităm totuși că istoria, ne-a spus-o Cicero, este magistra vitae. Și atunci ce-i de făcut? Una din două: ori îndesăm sita memoriei colective, ceea ce-i anevoios, dacă nu imposibil, ori ne cultivăm memoria națională. Cum? Numai printr-un exercițiu anamnetic, sincer și intens, (re)amintindu-ne cât mai des cu putință de acele evenimente, oameni și întâmplări care au marcat destinul și istoria acestui neam.

Indiscutabil, pentru tot românul cu o brumă de carte, cel mai fast eveniment din istoria noastră l-a reprezentat făurirea României Mari, un proiect și un proces ce s-au finalizat odată cu Unirea de la 1 Decembrie 1918.      Gândindu-mă la momentul solemn și sublim de la Alba Iulia, nu pot să nu mă gândesc, printre altele, la artizanii lui. Fără putință de tăgadă, printre cei mai înfocați partizani și cei mai străluciți artizani ai Unirii Transilvaniei cu România, alături de tripleta de aur a Școlii Ardelene, de George Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, de episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea ș.a., s-a numărat și Vasile Lucaciu.

Statuia lui Vasile Lucaciu, realizare excepțională a sculptorului C. Medrea, amplasată la Satu Mare*

Or, cu toate că cititorul interesat are la dispoziție 5/6 cărți dedicate acestui bărbat emblematic al României moderne – și-aș semnala pe cele semnate de Tiron Albani, Leul de la Șișești. De ce s-a prăbușit monarhia austro-ungară, de Blaga Mihoc, Dr. Vasile Lucaciu. Un luptător pentru Marea Unire, de Simion Retegan, Luptând pe două fronturi. Memorandistul Vasile Lucaciu, ori de maramureșenii Valeriu Achim și Aurel Socolan, Vasile Lucaciu. Luptător pentru drepturile românilor și pentru Unirea Transilvaniei cu România -, pentru a combate uitarea ce-și găsește tot mai frecvent adăpost în conștiința publică românească, îndrăznesc să cred că nu-i de prisos să ne (re)amintim, chiar și succint, de momentele semnificative din viața tumultuoasă a ultimului cruciat al latinității și unității noastre.

          Începuturile

Pe scurt, povestea acestui personaj de legendă – intrat în folclorul ardelean odată cu Doina lui Lucaciu, un cântec popular adaptat după Doina lui Roman, scrisă pe la 1870 de către poetul Iosif Vulcan – sună așa: Vasile Lucaciu s-a născut pe 22 ianuarie 1852 în comuna Apa, din fostul Comitat al Sătmarului, în familia învățătorului și cantorului greco-catolic Mihai Lucaciu. Și-a început studiile în satul natal, le-a continuat la Baia Mare și la Liceul din Ungvar, după care s-a înscris la Gimnaziul Premonstratens din Oradea, de unde a descălecat în Cetatea Eternă, studiind filosofia și teologia la Colegiul de Propagande Fide. Din orașul de pe malurile Tibrului s-a întors acasă cu titlul de doctor și calificativul magna cum laude. Anul dobândirii titlului e nițel controversat. Dacă ținem seama ce spune scriitorul și omul politic  Tiron Albani, care l-a cunoscut personal pe Lucaciu, el a fost obținut în 1884, adică la 22 de ani, însă dacă ținem seama de ce scriu regretații istorici dr. Valeriu Achim și dr. Aurel Socolan, calitatea de doctor în filosofie a fost dobândită în 1870, la vârsta de 18 ani.

Prin 1870, an în care Eminescu se afla la studii la Viena, la întoarcerea acasă, ca orice tânăr ardelean trimis să studieze la Roma, Lucaciu poposește pentru o vreme în capitala Imperiului Habsburgic, unde se întâlnește, printre alții, cu Slavici și Eminescu, așa cum putem afla din corespondența lui Slavici. Ce-or fi povestit, nu se prea știe… Probabil și despre catehismul său unionist, plămădit în perioada studiilor romane. Această învățătură de credință, o dogmă a unității politice și religioase a tuturor românilor, o exprima astfel: „Două idealuri am, cari mă conduc în viață: Catolicism și Românism” (Revista Catolică, 30 iunie, 1890). Mai mult pe linia inaugurată de triumvirii Școlii Ardelene, Ghiorghe Șincai, Petru Maior și Samuil Micu, încă de la primul număr al acestei reviste, care a apărut din 1885 și până în 1905, ctitorită și condusă de Lucaciu, preluând mărturisirea pe care Ioniță Caloianul, ultimul împărat român din al doilea țarat româno-bulgar,pe la începutul secolului  al XIII-lea, –  „Nos genere et sanguine romani – Noi suntem romani prin sânge și neam” i-o făcea papei Inochentie al XIII-lea, părintele își reafirmă crezul său național, înscriind această propoziție ca deviză a revistei sale.

Așa că, odată întors acasă, însuflețit de asemenea credințe și idealuri, în 1874 se căsătorește, iar apoi slujește ca preot greco-catolic, până în 1878, în comuna sălăjeană Sâncrai. Din parohia sa uitată de lume începe să-și facă auzită vocea, publicând articole în Gazeta de Transilvania, în Tribuna și în Foaia Poporului.  După aceea, între 1878 – 1885, se stabilește la Satu Mare, predând filozofie și teologie la Seminarul Catolic Superior. În perioada sătmăreană, prin studii și articole publicate în revistele din Ardeal, profilul său de tribun al cauzei naționale capătă contur tot mai pregnant.  De pildă, pentru că s-a opus desființării catedrei de limba română din acel colegiu, este exclus din învățământ, însă înainte de asta își publică la Tipografia Liberă din Satu Mare Instituțiunile filosofice – Logica,  în 1881,  Metafizica, în 1882, și  Filosofia Morală,  în 1885 – și fondează Revista Catolică.

Casa memorială Dr. Vasile Lucaciu din Șișești

După izgonirea sa din învățământ, redevine preot, slujind în comuna Șișești. Neîndoielnic, în etapa șișeșteană, epopeea acestui preot-paladin atinge cele mai înalte piscuri. Animat de idealul unității politice și religioase a tuturor românilor , continuă să editeze, la Baia Mare, Revista Catolică, publicând număr de număr fie cu numele său, fie cu pseudonimul Doctor Romanus. Concomitent a demarat o impresionantă colectă publică pentru construirea în Șișești a unei biserici din piatră, o replică în miniatură a Catedralei San Pietro. Pe 15 august 1890, izbutește să sfințească biserica închinată Sfintei Uniri a Tuturor Românilor – Pro Sacra Unione Omnium Romanorum. În același timp, își extinde colaborările cu gazetele românești din Transilvania și Ungaria, publicând texte în care își reafirmă tot mai răspicat crezul său. Bunăoară, în Reflexiuni la insultele unor corifei maghiari și la încercările lor de maghiarizare în Comitatul Sătmarului, articol publicat în Observatorul de la Sibiu, în 16 aprilie 1879, după o expunere limpede și argumentată, el conchide astfel: „Mai bine moarte decât deznaționalizare!”.

E de semnalat că lupta și crezul său nu au fost ignorate de autoritățile maghiare care îl acuză, în 1893, pentru prima dată, de „uneltire contra națiunii maghiare”, condamnându-l la 4 luni de temniță. În anul următor, aceleași autorități îl acuză de „ațâțare la ură contra naționalității maghiare”, condamnându-l, din nou, la 13 luni de închisoare, pe care o execută mai  întâi la Satu Mare și apoi la Seghedin. Puțină lume știe că încă din timpul detenției din temnița de la Seghedin începe să fie cântată prin Ardeal Doina lui Lucaciu. Apoi, în mai 1894, la Cluj, debutează procesul memorandiștilor, finalizat cu condamnări aspre ale semnatarilor Memorandumului. Pedeapsa cea mai grea, 5 ani de temniță, o primește Lucaciu, considerat autorul moral și intelectual al acestui document, însă pe 15 septembrie 1895, el este grațiat de împăratul Franz Iosif.

Al cincilea de la stînga, așezat, Preotul greco-catolic din Șișești, Dr. Vasile Lucaciu, între memorandiști

Ieșind din temniță, învăluit de nimbul suferinței pentru cauza unității naționale, alege să rămână pe mai departe tribunul înflăcărat al românilor din Ardeal. În 1907, în urma alegerilor parțiale din circumscripția Beiuș, unde P.N.R. l-a propus candidat, preotul din Șișești ajunge deputat în Parlamentul din Budapesta. Odată cu izbucnirea Marelui Război, atât de teama represaliilor, cât și din dorința de a duce lupta mai departe, la fel ca și Octavian Goga, el trece Carpații prin Pasul Prislop și apoi prin vama de la Ițcani, stabilindu-se la București. Aici, în numele acelorași idealuri, militează cu toată forța pentru intrarea României în războiul de dezrobire a fraților săi din Ardeal. Înflăcărat și neobosit, sexagenarul preot ține conferințe și publică articole în gazetele din Vechiul Regat. În 1914, este ales președinte al Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor, o organizație din care făceau parte, printre alții, Nicolae Iorga, Tache Ionescu și Nicolae Filipescu. În popasul său bucureștean se bucură atunci când armatele române trec Carpații și se întristează când sunt înfrânte în luptele de pe Jiu ori de la Turtucaia. După retragerea Casei Regale în Moldova, Lucaciu părăsește Regatul, plecând în Italia și apoi în SUA, pentru a se mobiliza ardelenii din aceste țări să lupte împotriva Puterilor Centrale, care se opuneau Unirii Ardealului cu Țara.

Momentul sublim de la 1 Decembrie 1918 îl trăiește pe meleaguri străine. După  Marea Unire, cel mai legitim ambasador al unității naționale, Lucaciu, se stabilește pe malurile Senei, discutând și convingând pe delegații Conferinței de Pace să recunoască România Mare. Apoi se reîntoarce acasă, stingându-se din viață pe 29 noiembrie  1922. Are parte de funeralii naționale, fiind omagiat de primul ministru al țării, de Octavian Goga și de episcopul Iuliu Hossu. Și-așa sfârșește epopeea ultimului cruciat al unității și latinității valahe.

(Nota Admin. Această primă parte a evocării a fost publicată în revista Observator cultural, nr. 948, 2018, sub titlul Vasile Lucaciu, un cărturar al Unirii .)

Cunoscuți ori necunoscuți : eroii, martirii și eroii-martir sunt oamenii… jertfei supreme. Unii o fac pentru neam, alții pentru credință, iar cei din urmă și pentru una și pentru alta. În ultima categorie s-ar încadra, de pildă,  Constantin Brâncoveanu,  episcopul Ioan Inochenție Micu-Klein ori … Vasile Lucaciu, căci faptele lor stau mărturie peste veacuri. În cazul celui din urmă, dacă nu-i ignorăm faptele și nici propria mărturisire : Două idealuri am, cari mă conduc în viață : Catolicism și Românism, nu putem să nu acceptăm adevărul că preotul greco-catolic din Șișești și-a pus întreaga viață în slujba  credinței și a neamului său. Din aceste pricini Vasile Lucaciu poate fi un erou-martir. Să nu uităm totuși că a fost condamnat în patru rânduri de către autoritățile maghiare : de trei ori la temniță grea și o dată, după izbucnirea Marelui Război, când a trecut în Regat, la moarte în contumacie.

E drept că memoria noastră istorică l-a răsplătit cu recunoștința sa, înscriindu-l în Panteonul Neamului, numai că cea culturală n-a fost așa de … generoasă, refuzându-i accesul în Empireul Culturii. Pricini or fi fost multe. Pesemne că și din cauza crezului său catolic, mărturisit cu înflăcărare, lumea nu l-a recunoscut și nu-l recunoaște ca un mare cărturar. E o indiferență stranie față de un om care a scris/publicat vreme de patru decenii. Așa că, pentru a-l scoate din postura nedreaptă a unui uitat, pentru a-l readuce în memoria noastră culturală, nu-i de prisos să schițez profilul și anvergura intelectuală ale ultimului cruciat al latinității valahe.

Când vorbim despre un cărturar, ne gândim la un mare învățat, la un om care lasă în urma sa și o importantă operă scrisă. Iar Lucaciu nu face excepție. Prin ea, el se validează ca un mare cărturar al veacului al XIX-lea. Din scrierile sale se poate lesne desluși  oratorul seducător și convingător, polemistul redutabil și coroziv, gazetarul percutant și subtil, filosoful și teologul cu  certa vocație pedagogică pusă în slujba Bisericii și a Neamului. Aceleași texte ne mai informează că autorul lor era un poliglot , traducând ori adaptând scrieri din latină, maghiară, germană, italiană, franceză, engleză. În fine, tot ele ne mai spun că Lucaciu nu era un intelectual de duzină, ci unul de factură enciclopedică, stăpânind la fel de bine filosofia, teologia, istoria, psihologia, sociologia  ori doctrinele economice și politice ale vremii sale. Accentuez că argumentele ce probează calitatea și anvergura cărturarului școlit la Roma le poate găsi orice cititor al operei lui Vasile Lucaciu. Pe mine m-au convins aceste scrieri. În rândurile ce urmează, nădăjduiesc la rândul meu  să-i conving pe cei care încă nu le-au citit. Și nu-s puțini, chiar printre cărturarii cu ștaif academic. Așa că, pentru limpezimea și coerența argumentării, am grupat opera lui Lucaciu în trei categorii . Mai întâi colecția de Texte Alese, apoi studiile și articolele din Revista Catolică și, în fine, cele patru cărți ale autorului.

          Gazetarul politic

Primo, Textele alese, în două volume , au fost publicate la Editura Dacia, primul în 1988 și al doilea în 2000. Ele cuprind peste 160 de articole, studii, conferințe, cuvântări, majoritatea de factură politică, ce se aștern pe mai bine de 550 de pagini. Rod al străduinței îndelungate a regretaților istorici dr. Ion Bacoș și dr. Valentin Achim, care au scormonit arhivele, readucându-le  în atenția noastră, aceste texte au fost publicate de Lucaciu din primăvara anului 1880 și până în vara anului 1920, în ziare și reviste ca Adevărul, America, Dimineața, Drapelul, Gazeta Transilvaniei, Gazeta ilustrată, Lupta, Minerva, Observatorul, Poporul Român, Revista Oraștie, Românul, La Roumanie, Seara, Timpul, La Transilvaniae, Tribuna, Tribuna Poporului, și Voința Națională . Citiți-le, și o să vă convingeți de calitatea lor! Eu mă rezum să semnalez doar primul text din volumul II, intitulat Conversațiuni literare, apărut în Observatorul din Sibiu, în 30 august 1880. Înainte de asta, e de precizat contextul în care Lucaciu l-a redactat. În primăvara lui 1880, Titu Maiorescu înaintează președintelui Academiei Române, Ion Ghica,  proiectul de reformă a scrierii în limba română , un proiect ce viza adoptarea  principiului fonetic. Numai că Lucaciu, un înfocat partizan al latinității, pe linia inaugurată de triumvirii Școlii Ardelene, de Simion Bărnuțiu și Timotei Cipariu, era adeptul scrierii etimologice . Propunerea lui Maiorescu îi împarte pe cărturarii români în două tabere. Disputa se întețește, iar în această atmosferă, ca un gladiator, intră în arena confruntării lingvistice tânărul profesor de la Gimnaziul Catolic din Satu Mare, care se opune proiectului inițiat de autorul teoriei formelor fără fond. Astfel, în Conversațiuni literare, printre altele, autorul se întreabă mirat de când studiul limbii românești s-a făcut monopol numai pentru filologii din Sibiu, București și Iași ?” El respinge ferm acel proiect, motivând  că acesta reprezintă  „un atentat contra limbii române” . Numai că, se știe, în scriere s-a impus până la urmă principiul maiorescian. Și nu-i exclus ca indiferența ulterioară față de cărturarul Lucaciu să fi fost pricinuită și de eșecul latiniștilor care promovau principiul etimologic. Oricum, mai cu seamă sub loviturile necruțătoare ale argumentelor maioresciene, proiectul propovăduit de corifeii Școlii Ardelene și-a dat obștescul sfârșit. Iar groparul latiniștilor din Ardeal a fost Titu Maiorescu, el însuși copil de greco-catolic, tatăl său Ioan Trifu, care și-a schimbat numele în Maiorescu, din prețuire pentru Petru Maior, studiase teologia la Școlile Blajului, la Budapesta și Viena.

          Publicistul enciclopedic

Pe de altă parte, anvergura și calitatea cărturarului se oglindesc mai limpede în studiile ori articolele semnate fie cu numele său, fie cu pseudonimul Doctor Romanus din Revista Catolică. Această publicație, a cărei deviză era  Nos genere et sanguine romani – Noi suntem romani prin sânge și neam, ctitorită și condusă din 1885 și până în 1905 de Vasile Lucaciu, își propunea „să mijlocească  toate mișcămintele poporului român, specialmente din Comitatul Satu Mare și Maramureș, punând deosebit cont pe întărirea simțului creștin și național din această parte de țară”. Remarcabil e că vreme îndelungată revista a fost bilunară, și numai spre final, când au existat și unele întreruperi, ea a devenit o publicație lunară. Oricum, număr de număr, preotul-cărturar era prezent în paginile ei. Din sumedenia de texte teologice, etice, politologice, filosofice ș.a.m.d. , l-aș semnala mai întâi  pe cel publicat in februarie 1891, cu titlul Poetul Eminescu și Biserica Catolică. Invocând reproducerea în ziarul Timpul a unor articole scrise de Eminescu în același ziar, dar în urmă cu 10 ani, printre care și cel intitulat Religia, Lucaciu semnalează aprecierile poetului față de Biserica Catolică, amendând însă alte aprecieri:  „Amar s-a înșelat Eminescu când, prin asemănarea asasinatului comis de Cain asupra fratelui său, a susținut că spiritul filosofic, crescut nu de Biserică, ci de corupțiunea inimei omenești, ar putea avea sorți de învingere definitivă asupra aceleași Biserici, întrucât spiritul filozofic și cel științific se află în imposibilitatea de a îndestula mintea omului însetată după adevăr și de a liniști inima aprinsă după fericirea ce se naște din posedarea adevărului … . Nici vorbă, așadar de o înfrângere definitivă a Bisericii Catolice”  ( în disputa cu filosofia și știința, n.m. ). În final conchide astfel :  „Dacă un spirit ca Eminescu s-ar fi lăsat a se stăpâni de acel influx binefăcător, ce însuși îl recunoscu catolicismului, desigur el nu s-ar fi aflat sub tirania acelor agitațiuni oribile ce l-au isbit din nevoi în urât, din urât în nevoi, apoi în melancolie …” .

Tot din Revista Catolică merită semnalat studiul Chestiunea socială, de peste 100 de pagini, ce debutează în 1902 și se finalizează în vara lui 1903. Scopul  e formulat fără echivoc : „Voim să arătăm cititorilor noștri tot cuprinsul acestei grave chestiuni, care preocupă astăzi toată lumea civilizată.” La ce se referă chestiunea socială? La eterna problemă a inechității sociale, la împărțirea lumii în bogați și săraci :  „Prin chestiunea socială noi înțelegem complexul discuțiilor și a cercetărilor științifice și sistematice despre esența, originea și mijloacele de vindecare a stărilor anormale de lucruri date de dezbinarea societății omenești în două clase: una a bogaților și alta a săracilor … Cauza principală, izvorul cel mai direct al stărilor sociale stricate și anormale, și din care se deduc și urmează celelalte cauze, consistă în știința falsă, care tăgăduiește  adevăratele  descoperiri dumnezeiești, chiar neagă existența lui D-zeu ca ființă personală și își dă aer să considere adevărurile acestea ca nesigure. Prin aceasta s-a clătinat în multe locuri și s-a distrus întreaga temelie pe care era organizată viața socială …”  Pe lângă falsa știință, Lucaciu mai identifică și alte cauze, printre care și „socialismul desfrânat”, care ar sta la originea „stărilor anormale de astăzi”,  pentru că această ideologie  „ răpește, seduce  multe talente care s-ar fi pus în serviciul tendințelor nobile și folositoare…” Autorul este convins că ideologia socialistă e toxică, întrucât propovăduiește „răsturnarea și distrugerea totală a ordului ( ordinii, n.m.) social,  iar pe ruinele lui să se zidească societatea visată de dânșii.” Finalizându-și analiza doctrinei socialiste, după trecerea în revistă a ideilor formulate   de Charles Fourier și Robert Owen , de Karl Marx și Frederic Engels, Lucaciu surprinde corect faptul că, în esență,  „socialismul râvnește la supunerea și contopirea totală a individului în societate”, adică la depersonalizarea și masificarea omului.

Analizând doctrina liberală, atât în varianta sa economică, cât și în cea politică,  așa cum este oglindită în Avuția națiunilor a lui Adam Smith ori în Principiile de economie politică ale lui David Ricardo, Lucaciu conchide că: „libertatea economică duce la absorbirea stării de mijloc și a proprietății mai mici prin cea mai mare. Anume  zace în natura proprietății mai mari că ea poate să suporte mai îndelung concurența cu proprietatea mică”. Asta din punct de vedere socio-economic. Pe de altă parte, și sub aspect moral „liberalismul este la fel de toxic întrucât  deschide calea spre egoism nemărginit”. Mai mult,  „această filosofie este periculoasă, deoarece tăgăduiește existența unei legi morale  care să reguleze relațiile dintre oameni în activitatea economică. Ea încurajează individualismul, care degenerează in egoism si zgârcenie.” Respingând ideologia și politica liberală, autorul concluzionează„Nu trebuie să așteptăm până când întreaga bogăție națională se va concentra în mâinile unor puțini la număr, ci e destul să arătăm că acest sistem are tendința de a-l favoriza pururi pe cel puternic față de cel slab.”

Tocmai din aceste pricini, ca un adevărat  politolog, Lucaciu pledează pentru creștin-democrație. Inspirându-se din Enciclica Rerum Novarum, emisă în 15 mai 1891 de Papa Leon al XIII- lea, un document în care este analizată problema inegalităților sociale, autorul militează pentru adoptarea unor politici de sorginte creștin-democrată, ca alternativă la individualismul liberal si colectivismul socialist ori marxist. Postulând prioritatea etică a muncii asupra capitalului , Lucaciu semnalează că, în fond, „chestiunea socială devine o chestiune de etică și morală, a cărei rezolvare definitivă va fi posibilă atunci  când la baza acțiunii umane va sta morala creștină, când în activitatea cetățenilor și a instituțiilor se vor accepta , promova si practica legile moralei creștine”.  Mai mult, pe linia inaugurată de scriitorul și omul politic francez Robert de Lamenais, care pe la mijlocul veacului al XIX-lea a lansat în literatura politică termenul de democrație-creștină, de preotul italian Luigi Sturzo, de filosoful neotomist Jaques Maritain, de scriitorul Marc Sagnier, părintele Lucaciu îmbrățișează noua doctrină ce se prefigura în Europa acelor timpuri, subliniind că „democrația creștinească are ca temelie principiile credinței și ale moralei creștine”,  principii care, dacă sunt aplicate în politică, „pot conduce la vindecarea stărilor anormale de lucruri din societate”. Așadar, așa cum ne-o dovedesc acele rânduri, autorul este cel dintâi cărturar român care introduce în limbajul politologic, în 1903, conceptul de democrație creștină. Iar pentru istoria doctrinelor politice, în mod legitim, Vasile Lucaciu poate fi considerat precursorul creștin-democrației românești, o doctrină îmbrățișată mai apoi de Iuliu Maniu și Corneliu Coposu.

Închei referințele la textele publicate în Revista Catolică menționând articolul  Credințele filosofilor.  Raportându-se la marii gânditori, de la Socrate la Platon, până la Kant, Hegel și Marx, cu spirit de pătrundere si luciditate, autorul sesizează că marile teorii și sisteme filosofice au izvorât de cele mai multe ori din credințele dogmatice ale autorilor. De pildă, Platon și-a elaborat concepția sa pe baza credinței că există două lumi: una sensibilă și concretă, alta inteligibilă sau suprasensibilă, după cum teoria lui Marx se bazează pe credința că istoria omenirii este o istorie a luptei de clasă. Mai mult, analizând raționalismul iluminist, promovat de Voltaire, de Immanuel Kant, Lucaciu sesizează că această filosofie nu-i altceva decât „religiunea minții bazata pe o credință ce sacralizează rațiunea”, absolutizând încrederea în judecata umană.

          Filosoful

În sfârșit, cărțile ce întregesc profilul preotului-cărturar sunt Instituțiunile filosofice și Istoria lui Foțiu. Patriarhul Constantinopolului. Urzitorul schismei grecești. Așadar, să le luăm pe rând. Instituțiunile filosofice – Prelucrate de dr. Vasile Lucaciu, profesor de religie greco-catolică la Gimnaziul Catolic Superior din Satu Mare sunt compuse din 3 cărți : Logica, publicată în 1881 la Tipografia liberă din Satu Mare,  Metafizica, apărută în anul următor la aceeași Tipografie, și Filosofia morală, publicată în 1884, tot la Satu Mare, tustrele adunând între coperți peste 1000 pagini. E mult? E puțin ? Raportându-mă la ele, aș puncta câteva aprecieri de ordin general: mai întâi că Instituțiunile, așa cum putem citi chiar de pe prima pagină, nu sunt expresia unei creații originale, ci prelucrări și adaptări ale profesorului Vasile Lucaciu după alte cărți.  Care or fi acelea ? Nu știm, pentru că autorul nu ne indică sursa. După structură și mod de elaborare, mie-mi par a fi mai degrabă cursuri sau prelegeri elaborate după calapodul scolastic. Apoi, dacă sunt judecate după conținut, cele trei cărți de filozofie creștină sunt comparabile cu tratatele și cursurile universitare existente in spațiul românesc al acelor vremuri. De pildă, după același criteriu de evaluare, Logica lui Lucaciu nu e cu nimic mai prejos față de Logica lui Titu Maiorescu, publicată cu cinci ani înainte. În fine, stilistic vorbind, acestor cărți le lipsește calofilia, din pricina faptului că abundă în latinisme. Tocmai de aceea, pentru cititorul de astăzi, lectura lor poate însemna supliciu. Dar să nu uităm că tânărul autor era unul din partizanii cei mai înflăcărați ai principiului etimologic de scriere în limba română, un principiu izvorât din crezul latinist formulat de triumvirii Școlii Ardelene. E drept că din 2005 cele trei volume, apărute la Editura Dacia, Cluj-Napoca, sub îngrijirea filologilor Vianu Mureșan și Dana Grigoriu, au fost îmbrăcate în haina actuală a limbii române, putând fi astfel  citite, fără a simți disconfortul sau supliciul lecturii.

În Prefața Instituțiunilor filosofice, profesorul Vasile Lucaciu aduce câteva motive spre justificarea acțiunii sale modeste. Pornind de la constatarea că „este generală plângerea celor buni că în zilele noastre spiritul generației tinere este corupt prin erorile veacului, iar caracterele sunt vătămate la rădăcină prin desfrânarea și libertinajul moravurilor” autorul opinează : „Cauza relelor acestora zace in perversiunea disciplinelor filosofice, care in logică proclamă scepticismul, în metafizică materialismul, iar în etică se închină egoismului.”  În finalul ei, filosoful mărturisește că  „… atras și îndulcit de doctrina  Doctorului Îngeresc (Sf. Toma d`Aquino, n.m.),  am redactat aceste Instituțiuni, convins fiind că pe această bază și pe această cale se poate îndepărta pericolul ce amenință societatea modernă și se pot salva interesele adevărate ale omenirii…” . Și-aș mai semnala din primul volum principalele foloase ale  Logicii, așa cum le-a identificat profesorul Lucaciu: „Logica întărește și cultivă rațiunea, înavuțindu-o cu reguli clare, certe și fixe prin care se poate evita rătăcirea în erori și sofisme, că ea contribuie la consolidarea vieții umane, în perfecționarea științelor, că influențează salutar viața practică, oferind omului principiile și regulile judecății  sănătoase și, nu în ultimul rând, că ajută mult la formarea marilor caractere morale.” Fără putință de tăgadă, argumentele invocate anterior sunt la fel de valabile  astăzi ca  pe vremea lui Lucaciu.

Închei spicuirile din primul volum cu un exercițiu scolastic, intitulat Despre dubitația metodică a lui Descartes, de unde  aflăm povestea scepticismului sau a dubitației, ce începe cu Phyron, întemeietorul acestei filosofii, continuă cu David Hume, Rene Descartes și Immanuel Kant, menționând îndemnul autorului : „…să nu procedăm ca scepticii, care se mândresc că suntscutiți de eroare, fiindcă nu admit nimic cert și evident… . Mai bine să zicem că filosoful drept și sobru trebuie să mărturisească puținătatea cunoștințelor certe … . Puține sunt acele lucruri care exclud orice dubiu. În celelalte, opinia modestă și studiul diligent sunt de recomandat cu toata căldura…”.

Metafizica lui Lucaciu, la fel ca Logica ori Filosofia morală, este structurată pe două părți : una generală sau teoretică și alta particulară sau practică. În prima parte, pe linia inaugurată de Aristotel si continuată de Toma d`Aquino, după ce precizează că „Metafizica studiază entele” adică ființa, autorul distinge ființa infinită de cea finită.  „Ente sau Ființa este ceea ce este”,  adică   D-zeu, din pricina faptului că Ființa reprezintă temeiul sau cauza ultimă a existenței,  „iar o definiție a entelui prin gen proxim și diferență specifică e cu neputință. Mai mult, conceptul entelui este atât de clar încât nu se poate explica prin idei mai clare”.

Apoi, examinând ființa finită și imperfectă, iar omul este o asemenea ființă, Lucaciu se raportează la părintele raționalismului modern, arătând ca acesta nu are dreptate, întrucât „ca să cunoaștem că ființa finită este imperfectă, nu e necesar să o comparăm cu Ființa Perfectă, așa cum face Descartes, ci e de ajuns a observa lucrurile naturale în care vedem că unele au perfecțiuni ce lipsesc altora …”

Analizând atributele Ființei Supreme, teologul filosof insistă asupra infinitului. Întrebându-se cum dobândim ideea infinitului, ne răspunde că „ea se naște în mintea noastră în două moduri: prin adițiune (adăugare, n.m.) continuă la un lucru finit și prin eliminarea marginilor unui lucru finit.Prima reprezentare face trimitere la infinitul matematic, iar a doua la cel divin. Oarecum paradoxal, Lucaciu susține că infinitul prin adăugare este negativ, în vreme ce infinitul prin eliminare e pozitiv. De ce? Din cauza ideii de limită care, însemnând o îngrădire, e negativă. Așa că, dintr-un lucru limitat, prin adăugare continuă a unei limite, nu poate rezulta ceva pozitiv. În schimb, dacă eliminăm marginea , se naște nemărginirea. Mai mult, pe baza distincției aristotelico-tomiste dintre potență și act, autorul susține că „infinitul matematic nu poate fi decât în potență. Iar ceea ce  este în potență este indefinibil. Așadar, infinitul matematic este indefinibil” ! În schimb, „ideea infinitului divin este pozitivă în sine, din două motive: pentru că exclude orice mărginire și, de aici, pentru că include în sine toate perfecțiunile posibile.”

În partea a II-a a Metafizicii sunt analizate existența  corpurilor, lumea corporală, legile naturii și excepțiile de la ele, adică minunile. Acest volum se încheie cu un  Apendice în care este analizat și combătut darwinismul, pe baza a trei categorii de argumente: empirice sau factuale, logice și cele oferite de științele naturale, care dovedesc că această teorie este șubredă. În opinia lui Vasile Lucaciu, „argumentul cel mai important este analogia forțată a evoluției indivizilor în interiorul unei specii cu cea a evoluției speciilor”.

Și al III-lea volum, Etica, are aceeași structură bipartită : una generală și alta particulară. În prima parte, după canonul scolastic, sunt analizate marile teorii morale, după care sunt examinate temeiurile acțiunilor omului, ce pot fi evaluate numai pe baza legii morale. Legea morală este principiul suprem moral, măsura primă și universală ce servește la distingerea binelui de rău, dar și rațiunea ultimă a tuturor obligațiilor morale. În acord cu Immanuel Kant, teologul filosof opinează că legea morală se caracterizează prin  necesitate, adică obligativitatea necondiționată a respectării ei, și prin universalitate, adică valabilitatea ei, indiferent de spațiu și timp. În plus, față de autorul celor trei Critici, Lucaciu mai identifică două atribute : că e „de la sine clară și că e regula cea mai simplă, întrucât exprimă esența îndatoririlor morale față de semeni : să facem binele și să evităm răul”. Și aș mai semnala din acest volum doar un lucru : întrebându-se care-i „originea dreptului, ce-l legitimează și-l distinge de potestatea (puterea, n.m.) fizică”, în dezacord cu iluminiștii, preotul-filosof răspunde că „ea se află în legea morală, care transformă facultatea fizică a omului într-o adevărată potestate morală”.

       Istoricul

Și dacă nu cunoaștem sursa prelucrării  Instituțiunilor, în Istoria lui Fotiu autorul menționează că ea a fost prelucrată după preotul I.Jager, profesor la Universitatea numită Sorbona. Apărută în 1892 la Tipografia lui Mihail Molnar din Baia Mare,  Istoria ne înfățișează pe aproape 400 de pagini povestea primei schisme creștine, petrecută pe la mijlocul veacului al IX-lea, al cărei artizan a fost patriarhul Fotiu al Constantinopolului.

În comparație cu limbajul utilizat în Instituțiuni, cel din Istoria lui Foțiu este expresiv și plăcut, întrucât autorul a ținut seama de noile reguli impuse de Academie, care și-a însușit proiectul maiorescian de scriere fonetică.

În  Introducere, preotul-istoric observă  că „Foțiu este unul din caracterele cele mai trufașe și unul dintre spiritele cele mai extraordinare ce-au figurat cândva în istoria revoluțiilor religioase. Nouă papi, cinci concilii și-au sleit succesiv toate mijloacele lor de autoritate spre a-l opri în ambițiunea sa și spre a-l molcomi  în trufia sa.  În butul (ciuda, n.m.)  tuturor sforțărilor lor, ei  n-au putut  să-l împiedice a separa două mari Biserici prin o sciziune funestă, care ține încă și care a fost izvorul altor mari calamități …” .

Facând recurs la istoria anterioară a creștinismului, Lucaciu amintește că „Fotiu n-a fost întâiul schismatic grec, ci doar continuatorul altora”. Or, se știe că cele șapte Sinoade Ecumenice au fost convocate în urma unor erezii sau schisme. Astfel, în Sinodul de la Niceea, din 325, a fost condamnată învațătura lui Arie, care nega egalitatea și consubstanțialitatea  dintre Tatăl și Fiul ; în cel de la Constantinopol, din 381, a fost respinsă învățătura lui Macedonius, patriarhul Constantinopolului, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt ; în cel de la Efes, din 431, a fost condamnată învățătura lui Nestorius, patriarh al Constantinopolului, care contesta că Maria este născătoare de Dumnezeu ; în Sinodul de la Calcedon, din 451, a fost respinsă învățătura lui Euthihie, care susținea că persoana umană a lui Hristos este absorbită de cea divină ; în cel de la Constantinopol, din 553, este condamnată învățătura lui Origen, care propovăduia recapitularea creației în Hristos la sfârșitul veacurilor ; în al trilea Sinod de la Constantinopol, din 680/681, este condamnat monotelismul promovat de Sergiu al Constantinopolului și, în fine, în cel de la Niceea din 787, care condamnă iconoclasmul introdus de Împaratul Leon al III-lea Isaurul.

Întrerup aceste rânduri, fără a povesti derularea evenimentelor ce au condus la  mica schismă, poveste  pe care o puteți afla din Istoria lui Foțiu, spicuind din finalul ei : „Poate voi fi acuzat de exagerațiune, când expunând perfidia sa neagră și profundă (a lui Foțiu, n.m.), am recunoscut totdeauna talentele lui rare. Eu nu am a mă desavua …. Foțiu e unul dintre cei mai mari învățați ai secolelor trecute …. Talentul său de a scrie se apropie adeseori cu talentul celor din vechime.” Închei cu formula scolastică: quod erat demonstrandum – ceea ce era de demonstrat, s-a demonstrat.

         Un Cicero al Ardealului

Prin burgul de pe râul Săsar umblă vorba că în curând va ieși de sub tipar unul dintre cele mai lungi discursuri politice, dacă nu cel mai lung, din istoria parlamentarismului. E vorba de cuvântarea în limba maghiară, din 9 martie 1908, de peste patru ore, rostită de deputatul Vasile Lucaciu în Parlamentul de la Budapesta.

Recent, grație bunăvoinței d-lui dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene, mi-a parvenit versiunea tălmăcită în limba română. În acel context am mai aflat că scriitorul Nicoară Mihali, care deține ambele versiuni ale discursului, este artizanul acestui demers editorial care recuperează o filă importantă din viața ultimului cruciat al unității și latinității valahe.  Fără putință de tăgadă, gestul recuperator al scriitorului este lăudabil. Așa că, profitând de acest eveniment editorial – mă aștept ca volumul, pentru a fi mai convingător, să conțină ambele variante -, vă propun un succint comentariu pe marginea textului.

Citindu-i cuvântările din cele două volume de Texte alese pe care le-au publicat dr. Ion Iacoș și dr. Valeriu Achim, cum ar fi, de pildă, cea în 15 august 1890, rostită cu prilejul sfințirii Bisericii din Șișești; Discursul din procesul de la Debrețin, din 18 octombrie 1892 ; Cuvântarea rostită la eliberarea din închisoarea de la Seghedin, din 6 februarie 1894 ori cele rostite în Parlamentul de la București, din 10 și 13 aprilie ș.a.m.d., mă așteptam ca acest discurs monumental să fie și memorabil, nu atât prin dimensiuni, cât mai cu seamă prin conținut. În plus, întrucât părintele Lucaciu excela în rostiri memorabile, recunosc, nădăjduiam să găsesc și aici acest soi de vorbe. Numai că așteptările mi-au fost infirmate în parte. Probabil și din pricina temei, căci în această cuvântare oratorul din Șișești discută despre propunerea înaintată de deputatul Nagyi Emil, având ca obiect modificarea regulamentului Camerei, cu scopul de a împiedica obstrucționismul parlamentar.

Cu toate că subiectul era aparent banal și fără miză, tribunul Lucaciu își etalează cu elegantă, rafinament și multă măiestrie talentul său oratoric. În debutul intervenției, el accentuează că „în politică doar principiile cele mai înalte, cu caracter general, pot aduce lumină în învălmășeala, deseori confuză și adesea foarte întunecată a evenimentelor”, după care întreabă: „… cine este tatăl, cine sunt părinții acestui prunc” (propunerea de modificare a regulamentului Camerei n.m.)  „care își cere dreptul la viață” ? Explorând filiația, după ce și identifică ”părinții” acestuia în persoana conților Andrassy Gyula și Istvan Tisza, oratorul constată că „acest prunc a fost introdus clandestin în parlament ca și copil legitim …”.

Opunându-se modificării regulamentului, cu subtilitate, oratorul semnalează apoi abundența declarațiilor contradictorii ale exponenților puterii. În paranteză fie spus, aproape o treime din textul discursului este alcătuit din citate extrase de Lucaciu din diferite legi ori din intervențiile publice ale celor mai de seamă lideri maghiari, cum ar fi, de pildă, Kossuth Lajos ori contele Tisza Istvan, pe care le folosește în susținerea argumentării sale. Așa că, după două ore de expunere coerentă, expresivă și pe alocuri polemică, oratorul cere președintelui de ședință, Iust Gyula, „o mica pauză”, iar după cinci minute, ședința este reluată sub președinția lui Navaj Lajos. Vorbitorul își continuă cuvântarea, întreruptă din când în când de intervențiile unor deputați maghiari. Referindu-se la practica obstrucționării ședințelor parlamentare de către cei patruzeci de deputați croați, după ce-l citează pe contele Andrassy Gyula, subliniind că modificarea regulamentului camerei reprezentanților este o problemă a camerei reprezentanților, și nu a guvernului, oratorul amintește majorității că „… nu ne puteți reduce la tăcere în fața întregii lumi, în fața tribunalului istoriei”.

Invocând viitorul, după ce în prealabil mărturisea „că dorește ca noua epocă să se instaureze fără erupția unui vulcan” ( prin revoluție, n.m.), constatând că „tendința de acum este destructivă”, Lucaciu îi avertizează profetic pe maghiari „că pământul se va zgudui sub asupritorii care nu vor să recunoască forțele care stau să erupă” ( cele ale naționalităților asuprite de dualismul austro-ungar, n.m.) „iar vulcanul ca mătura toate acele clase…” .

Criticând politica absolutistă a regimului dualist, Părintele Lucaciu le reamintește deputaților dictonul latin: a capite faetet piscispeștele de la cap se împute, după care reiterează, pentru ultima oară, opoziția sa în legătură cu proiectul de modificare a regulamentului Camerei. Apoi, pe neașteptate, vorbitorul înaintează aceleiași Camere „un proiect de hotărâre care să respingă propunerea lui Emil Nagy și să adopte propunerea legislativă referitoare la votul universal, secret si egal”.

După aproape patru ore de expunere coerentă, pigmentată abundent cu citate latinești și franțuzești, cu replici acide și polemice, cu analogii și metafore izbutite, stăpânind perfect strategiile retorice, ca demn urmaș al lui Cicero, în urbea căruia s-a școlit, pregătindu-și finalul apoteotic al cuvântării, cu toată opoziția președintelui de ședință, oratorul invoca o legendă care circula „în frumosul comitat al Sătmarului” . Prin gura părintelui Lucaciu, aceasta sună cam așa: „Vestita mlaștină din Ecedu Mare se află în comitatul Satu Mare. În secolul trecut, construirea unui pod peste mlaștină a devenit o sarcină a guvernului, o obligație a comitatului. Într-o iarnă grea, primarul din Ecedu Mare își convoacă tovarășii consilieri și le spune: Ordinul guvernului trebuie respectat. Iată a venit vremea, din gheața foarte tare se pot tăia calupuri excelente, putem să construim acest pod mare și vom putea să circulăm frumos pe acesta. Au construit podul peste mlaștina din Eced, calupuri minunate, de o strălucire ca diamantul și se dădeau pe el cu sania … . Însă a venit adierea primăverii și podul s-a topit.”  După gustul meu, această alegorie memorabilă îmi pare o bijuterie retorică!

Comentând legenda, printre altele, părintele Lucaciu afirmă că, „în ce privește libertățile generale, până acum a fost ger strașnic în cea mai mare parte a Ungariei”. Întrebând care e podul ce trece peste Ungaria, el răspunde:  „dacă până acum sania trecea veselă peste podul construit din bucăți de gheața, iar puterea, funcționarii fluierau de voie pe pod, iată că vine adierea primăverii și dezgheață podul, vine cultul și epoca libertății popoarelor, … și votul universal care dezgheață dominația rasială și de clasă din Ungaria.”

Închei, spicuind câteva rânduri din portretul zugrăvit de Nicolae Iorga, el însusi un mare orator: „… S-a impus de la început prin frumusețea feței sale romane, prin siguranța de sine, prin armonia gesturilor învățate la bunele școli și putința de a vorbi curgător și înflorit asupra chestiunilor generale. Talentul înnăscut și buna pregătire pentru elocvența amvonului au dat românilor de acolo pe cel mai mare orator al lor …” .

(Vezi Corneliu Mezea, Dr. Vasile Lucaciu, Leul de la Șișești: Viața si faptele lui, p.150)

Ioan Țiplea

*

__________________________

*Nota Admin. „Istoria” statuii lui Vasile Lucaciu, reface simbolic însuși destinul marelui bărbat. În anul 1935 statuia a fost turnată în bronz la Uzinele metalurgice „Malaxa” din Bucureşti – în primăvara anului 1936 statuia a fost expusă pentru scurt timp în faţa Ateneului Român din Bucureşti – în 13 decembrie 1936 a avut loc dezvelirea statuii în Satu Mare – în urma dictatului de la Viena din 1940, autorităţile horthyste au decis că statuia este incompatibilă cu oraşul Satu Mare. Aflând de acest lucru, câţiva sătmăreni patrioţi au demontat statuia şi au trimis-o la Lugoj, unde a stat până în 1942 – în anul 1942 statuia a fost montată în centrul oraşului Alba Iulia, unde a stat până în anul 1948, an în care a fost demontată şi depusă la Muzeul Unirii din Alba Iulia – în anul 1958 statuia a fost dusă la Bucureşti şi expusă în curtea Muzeului Cornel Medrea (artistul care a realizat această statuie) – în 30 noiembrie 1968 a avut loc reinstalarea statuii în Satu Mare, oraşul căruia îi aparţinea de drept. (Conf. Nicolae Ghișan, în Gazeta de Nord-Vest,   http://www.gazetanord-vest.ro/2016/10/istoria-statuii-lui-vasile-lucaciu/.)

*

Reclame