Corespondență din Zürich: Un eseu de Valentin Lustig dedicat memoriei lui Tamàs Ditroi, sau despre „drumul” în lume a doi artiști plastici clujeni

Valentin Lustig:

 

SCOICA LUI TAMÁS DITROI

Câteva note și reminiscențe legate de geneza unei capodopere

 

„Numai obiectul neînsuflețit este

metafora adecvată a trăitului nepervertit.”

            (Theodor W. Adorno, Minima Moralia, 48)

1. SCOICA ȘI TIMPUL

Mă aflu în micul meu atelier, la etajul patru al unui imobil nu departe de Helvetiaplatz, în cartierul Aussersihl din orașul Zürich.

Din fotoliul pe care stau, cu câteva foi de hârtie și un creion în mână, văd, ceva mai la dreapta în fața mea, un orologiu cu pendul care-mi arată ora trei și cinci minute după amiaza.

Este miercuri, zece octombrie a anului două mii optsprezece.

Lângă orologiu văd o scoică.

NU este scoica din titlul acestor rânduri, ci un fel de scoică geamănă a aceleia, primită cadou cu mulți ani în urmă de la prietenul meu Tamàs Ditroi ca un fel de bizară chitanță sau mai bine zis chezășie a veridicității momentului cheie al existenței sale, consumat undeva pe o plajă a Mării Roșii, la sud de orașul israelian Eilat. Fusese martor acolo la felul în care, la rugămintea sa, un beduin „preparase” cele două scoici, transformându-le în inofensive souveniruri de vacanță.

Pasionatul scafandru amator Tamàs le scosese din apa mării și voia să și le ia cu el acasă.

Îndemânarea, rutina dar și indiferența cu care beduinul dusese la capăt operațiunea aceea a  mărit încă și mai mult, după spusele prietenului meu, efectul oribil, tulburător al scenei la care asista și a cărei cauză fusese el însuși.

O calamitate ireparabilă.

Mi-a relatat-o în acest fel o singură dată, în momentul în care mi-a înmânat cealaltă scoică, cea pe care o privesc acum. A făcut-o în cei mai drastici termeni posibili, exagerat, emoționat, într-un ton cu totul necaracteristic temperamentului său de altfel blând și liniștit, în ochii mei cel puțin întruchiparea însăși a bonomiei și a ironiei nevătămătoare, evocând acel amestec de cruzime, brutalitate și suferință care a acompaniat despărțirea materiei organice, a cărnii încă vii, de carapacea care o conținuse, zvâcnirile, disperarea, sfârâitul sângelui pe nisipul înfierbântat al plajei… „Nu-mi doresc încă o dată nici mie, nici ție, Valentin, dar nici măcar celui mai aprig dușman o astfel de priveliște!”

Această exaltată relatare a avut loc acum mai bine de douăzeci și cinci de ani.

Acum – orologiul a bătut ora patru, a trecut aproape o oră de când am început să scriu – o  interpretez oarecum altfel decât atunci când s-a întâmplat. Nu o văd azi ca pe un fapt divers, oricât de curios, interesant sau din contră irelevant ar părea, ci ca un fel de ÎNSCENARE, probabil inconștientă, de care artistul Tamàs Ditroi avusese nevoie – înscenarea unei cezuri radicale, în stilul unui fel de mister sacrifical sau inițiatic privat, al unui Rubicon imaginar interior peste care dacă nu trecea nu ar fi fost în stare să înceapă realizarea capodoperei sale.

În sensul restrâns al termenului, capodopera aceasta constă dintr-un ciclu de 23 de cartoane de mari dimensiuni care reprezintă toate ACEEAȘI scoică privită din diferite unghiuri de vedere, pe fundaluri și în situații cromatice diferite, pictate în tehnici mixte, la care a lucrat aproximativ zece ani.

În sensul ceva mai larg, însuși actul dedicării unui atât de îndelungat timp unui subiect aparent atât de derizoriu – încordarea, tensiunea atenției este perfect constantă de-a lungul întregului ciclu, nici unul dintre cartoane nu trădează nici cea mai mică scădere a energiei sau a nivelului artistic – poate fi văzut drept un fel de „performance” secret, exemplar.

Dacă însă ar fi să țin cont de faptul că după o anumită nu foarte lungă întrerupere artistul  a reluat tema cu un „post-scriptum” – un alt grup de cartoane de mari dimensiuni reprezentând așa-zisa „scoică prinsă”, de fapt aceeași scoică, de data asta captivă într-o structură amintind de un fel de plasă sau de o rețea – și că acum șapte ani, când a decedat în mod cu totul neașteptat, într-un moment de maximă desfășurare a puterii sale creatoare, ultimul ciclu la care lucra – variațiuni pe tema  „Bătăliei de la Anghiari” a lui Leonardo da Vinci – era, într-un mod indirect ce-i drept și extrem de subtil, de asemenea legat de scoica sa, atunci pot spune că povestea acelei cezuri, circumstanțele acelei întâlniri pe malul Mării Roșii au fost determinante pentru restul vieții sale.

Privesc scoica: nu e nevoie de nici un efort, toate dicotomiile posibile și imposibile, de freudiană memorie, ni se oferă, ni se dezvăluie imediat, cu dezarmantă, obscenă claritate.

În exterior o formă extrem de complexă, neregulată, barocă. Complicată dar descriptibilă.

Înspre interior, deschiderea lucioasă, care mă duce imediat cu gândul la sexul feminin, conține în același timp și amintirea vieții care o locuise și care nu mai este.

Eros și Tanatos.

Un tunel fără ieșire, în spirală, se apropie vertiginos de un miez care rămâne pe veci intangibil, și conduce într-un fel de implozie a infinit de micului către un mister inscrutabil, fără sfârșit: EIN SOF ascuns și disimulat de extravaganța formei exterioare.

Descriind astfel scoica, descriu de altfel o constantă preocupare a artei post-moderne care și-a găsit poate cea mai elocventă expresie în celebra povestire a lui Jorge Luis Borges, „Aleph”. Dar nu frapanta asemănare a Aleph-ului lui Borges cu ideea lui Tamàs Ditroi de a-și concentra ani de zile atenția asupra scoicii mă fac să închei această primă notă cu începutul textului marelui scriitor, ci faptul că de mai bine de șapte ani, de când într-o anume seară am ascultat cu incredulitate mesajul telefonic care îmi anunța moartea lui Tamàs (cu doar câteva săptămâni înainte sărbătoriseram împreună în Israel un Revelion de pomină), de atunci, zic, simt la fel.

Scrie Borges:

„În acea incandescentă dimineață de februarie în care a murit Beatriz Viterbo, după o imperioasă agonie care nu tolerase nici măcar pentru o clipă sentimentalismul sau frica, am remarcat că pe schelăriile metalice din Piața Constituției tocmai schimbau nu mai știu ce reclamă de țigări; faptul m-a îndurerat, pentru că am înțeles că neîncetatul și vastul univers se separa de-acum de ea și că acea schimbare nu era decât prima dintr-o serie infinită”.

„Neîncetatul și vastul univers” nu se separă, lent dar constant, doar de amintirea unei persoane sau a unei prietenii. El modifică încontinuu și contextul în care ramân operele pe care artiștii i le incredințează drept mărturie a felului în care au încercat să sfideze timpul.

2. SCOICA ȘI SEMNIFICAȚIA

Trec, în această notă, de la scoică la reprezentarea acesteia, la imaginea care reprezintă scoica.

Ce reprezintă o imagine care reprezintă o scoică?

Într-o zi de neuitat, cândva în anii ’70, am asistat la Hanul din Ierusalim la un spectacol al pictorului și păpușarului orădean Paul Fux, o altă remarcabilă personalitate a emigrației artistice din România în Israel. După spectacol m-am așezat cu el la o bere în curtea Hanului și Paul Fux mi-a demonstrat, nu fără o oarecare delicioasă teatralitate, principiul fundamental al artei sale, folosindu-se de scrumiera de pe masa la care stăteam. Teoria lui dovedea că estetica artei „concrete” este o contradicție în termeni și o deșartă iluzie. De-ar fi să parafrazez ceea ce am învățat atunci de la Paul Fux, aș răspunde la întrebarea de mai sus spunând că o imagine care reprezintă o scoică poate să reprezinte orice, numai o scoică nu!

Imaginea este suportul unui exercițiu de sublimare: în cazul lui Tamàs Ditroi fiind vorba, nici mai mult nici mai puțin, decât de identitatea sa umană și artistică, cu toate memoriile, implicațiile și ramificațiile sale imaginabile.

Enumăr câteva.

Născut la Cluj în 1950, este fiul unic al unui cuplu de supraviețuitori ai Holocaustului.

Mama deportată la Auschwitz, tatăl, evadat dintr-un batalion de muncă forțată al armatei maghiare, este unul dintre puținii evrei clujeni care au întâmpinat capitularea Germaniei naziste cu arma în mână, într-o unitate de partizani din Tatra.

O copilărie hiperprotejată trăită în atmosfera intelectuală stimulantă, extrem de cultivată, perfect bilingvă (româno-maghiară) a familiei, dar în același timp și în cea sufocantă, umilitoare a totalitarismului stalinist al anilor ’50 și începutul anilor ’60.

Scurta perioadă de relativ dezgheț permisă de regim care a urmat, îl găsește integrat în acea elită a studențimii clujene care era clasa de sculptură a Institutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Acea studențime și Tamàs împreună cu ea și-a făcut „șaizeci și optul” precum Conu’ Leonida, cu permis de la poliție, dar asta nu are importanță. Ceea ce contează este că pe atunci era încă tânără și prin urmare în mod necesar fericită.

O altă rebeliune, infinit mai delicată, mai complicată și mai dureroasă, de fapt imposibilă, a fost lenta ieșire de sub tutela intelectuală și artistică, bine intenționată dar profund inhibantă a personalității dominante și cu totul ieșite din comun a tatălui său, eminentul istoric și critic de artă Erwin Ditroi, fondatorul și primul director al Muzeului de Artă din Cluj.

Emigrarea, în 1974, într-un Israel traumatizat de recentul război de Yom Kippur, iar mai apoi de toate cele care i-au urmat.

Greutățile adaptării la noile circumstanțe, exacerbate de o criză existențială care culminează într-un episod de acută depresie.

Stabilizat de o situație familiară împlinită (mereu alături de el, soția:  minunata, toleranta Anca, muza și marea dragoste încă din tinerețe; cei doi copii, două fete; părinții și socrii), își asumă, nu fără o oarecare doză de resemnată autoironie, condiția de mic-burghez israelian.

La fel de asumate, la fel de din plin trăite: prieteniile, scepticismul, școala sa de artă și elevii ei, laicitatea, hedonismul, umorul, senzualitatea debordantă.

Mititeii, sărmăluțele, motocicleta.

Italia: renașterea, barocul, măștile Carnavalului, Leonardo.

Clujenii și Clujul.

Bătrânețea, boala, agonia și moartea mamei. Mai târziu, a tatălui.

Germania: Goethe ( „Das Ewig – Weibliche zieht uns hinan”- Eternul feminin ne înalță),

Herman Hesse, Thomas Mann, Tannhäuser și Walkürele cu volumul pus la maximum („Ce te faci, Tamàs, dac-ar fi s-o pățești ca sărmanul Woody Allen și să simți și tu deodată nevoia de a invada Polonia? În fond ești la Rehovot, în Orientul Mijlociu, afară-s patruzeci de grade la umbră!” – „Nici o grijă, mi se mai întâmplă, dar atunci schimb discul. Pun techno. Sau Beatles.”)

Pasiunea artei, în sensul cel mai consecvent, autentic, onest și profund al cuvântului, cauza unei constante, crescânde nemulțumiri în surdină.

Își pune autocritic în discuție producția de până atunci, mediul – sculptura – în care lucra.

Rupe radical cu întregul „establishment” cultural-artistic oficial al țării, establishment din care începea să facă parte, dar o face cu câteva gesturi de un umor atat de ermetic și prăpăstios încât ele trec complet neobservate, atât de establishment cât și de marele public. („Dacă avangarda tot e la putere, protejată și bine plătită, atunci eu sunt opoziția mic-burgheză!”)

O anume discrepanță între interior și exterior se face simțită.

Înțelepciunea maturității și mai ales bunătatea îl împing să-și menajeze anturajul și rezultatul este un fel de letargie, pe care nu numai ceilalți, dar nici măcar el însuși nu o înțelege, pentru că de fapt Tamàs Ditroi era deja de mult, și fără să o știe, PE DRUM.

Ducunt fata volentem, nolentem trahunt. – Destinul îl conduce pe cel ce nu i se opune, iar pe cel ce se opune îl trage după sine.

Drumul pe care se afla ducea la un rendez-vous pe o plajă a Mării Roșii, undeva la sud de Eilat. Nu întâmplător „Haderech” (Drumul) este și numele școlii private de artă pe care a fondat-o și care, mulțumită unui număr crescând de elevi fideli și de admiratori, există și continuă să funcționeze și acum, la mai bine de șapte ani de la dispariția sa.

Am încheiat enumerarea.

Acum voi spune încă o dată același lucru foarte pe scurt: ciclul cu scoica este autobiografia sublimată a lui Tamàs Ditroi.

3. SCOICA, UMBRA ȘI LUMINA

Motivul scoicii nu e nou, are antecedente în istoria picturii occidentale. În naturile moarte ale barocului ea apare adesea, mai ales în aranjamentele tip „Memento mori”, acompaniată de clepsidre, de câte-o țeastă, o carte de rugăciuni, o lumânare și alte asemenea.

Astfel de tablouri erau de dimensiuni mici sau medii, o scoică apărea în ele cel mult în mărime naturală.

Este admirabilă siguranța de sine cu care Tamàs Ditroi ne dă „tariful” fără nici o ezitare încă din primul episod al ciclului, anunțându-ne că ne va povesti o cu totul altă poveste.

O face prin două mijloace simple dar extrem de eficiente. În primul rând prin dimensiunea  exacerbată a scoicii, care adeseori  nu mai încape și iese din cadru.

În al doilea rând pictorul modelează formele prin clarobscur ori de câte ori e necesar și cu cea mai mare măiestrie (nu întâmplător a avut sculptura ca punct de pornire al aventurii sale artistice), dar în mod consecvent niciodată, în nici una din imagini scoica însăși  nu-și proiectează umbra pe o altă suprafață, de parcă ne-ar spune:

”Sunt orice, numai natură moartă nu! Lumina în care plutesc este alta, este cea care exista încă înainte de apariția luminătorilor mari și mici în ziua a patra a Facerii. Poate că sunt un fel de icoană, ca steaua lui Eminescu, mă vedeți pentru că sunt umbră și lumină, dar poate că de fapt nu sunt…”

Și iată că într-adevăr la un moment dat foița de aur a icoanei bizantin-ortodoxe se insinuează în fundal, supusă evident unei alte legi, necunoscute, se extinde de la un carton la altul, contaminează suprafața scoicii, pare aproape să învăluie totul, pentru ca apoi să se retragă, și treptat să dispară…

Am încheiat nota precedentă spunând că ciclul acesta este o autobiografie sublimată. Acum e momentul să precizez: stăm în fața unei secvențe de stări sufletești trăite, interpretate pictural dar în sensul muzical al cuvântului, acela de variațiuni pe o temă.

Ceea ce mă duce la o altă caracteristică a acestui ciclu, poate cea mai prețioasă și intimă:  umorul ermetic prăpăstios, pe care l-am mai pomenit înainte ca pe o trăsătură de caracter a artistului însuși.

Tamàs Ditroi ne spune:

„Dacă aveți răbdare și încredere în mine, eu vă voi purta de la deznădejde la exuberanță, de la melancolie la excitație sau durere, vă voi arăta voioșia, tristețea, nostalgia și resemnarea, tulburarea, frica, speranța, încrederea și neîncrederea, bucuria, fericirea și sublimul, și încă multe altele, și toate astea abia atingându-mi, cu vârful degetului, scoica, și abia schimbându-i, în mod aproape imperceptibil, poziția.”

4. SCOICA ȘI VIAȚA

În atelierul meu din Zürich, pe dulapul din spatele etajerei cu scoica și orologiul cu pendul, este lipită o pagină dintr-un catalog al editurii Diogenes, care anunță decesul unui alt prieten drag al meu, scriitorul elvețian Urs Widmer. Ne-a părăsit în anul 2014.

Pagina conține un citat din conferințele de artă poetică ținute de acesta la Frankfurt, tocmai în perioada colaborării la un volum pe care l-am realizat împreună.

Urs Widmer vorbea despre literatură.

Mi-am permis să-l traduc înlocuind literatura cu arta în general, textul este la fel de adevărat:

„O operă de artă este mereu ambivalentă. Tot ceea ce ne comunică poartă ascuns în sine și propria-i negație.

Atunci când arta gândește cu intensitate moartea, are în vedere cu aceeași urgență și viața. Consideră, cu moartea în ceafă, cum, și în ce măsură, mai suntem încă vii. Ne dezvăluie – și nu este oare nemărginită disponibilitatea noastră, a tuturor, de a ne petrece mica, modesta viață împotmoliți în micile, modestele, irelevantele meschinării cotidiene? – ne dezvăluie iarăși și iarăși patosul vieții. Sărbătorește viața, cu pasiune și cu dor, tocmai datorită fragilității și scurtimii sale.

În viața reală învinge moartea. Dar în artă învinge viața.”

(Zürich, 12.10. 2018)

*

Etichetat: eseu, plastica, Tamas Ditroi, Valentin Lustig, Zurich

Posted in: In Memoriam, Pavilionul de oaspeţi