Radu Țuculescu – 70. Aniversarea prozatorului, universalizarea prozei

Posted on ianuarie 25, 2019

7



*

OMUL FĂRĂ VANITĂȚI

Aș avea atît de multe de spus despre vechiul meu prieten Radu Țuculescu, acum cînd rotunjește patrusprezece luștri de viață, încît îmi dau seama că spațiul convențional al unei postfețe nu-mi e suficient. Chiar și numai simpla enumerare a volumelor de proză, teatru, publicistică semnate de Radu, la care se cuvin adăugate edițiile în limbi străine, antologiile, volumele colective și traducerile făcute de el (din literatura contemporană elvețiană de expresie germană) l-ar epuiza!

Astfel că, m-am gîndit să nu scriu despre ceea ce are Radu Țuculescu, ci despre ceva ce nu are! Ceva ce, deși îi lipsește, îl face bogat! Definindu-l din această perspectivă, îndrăznesc să spun că Radu Țuculescu întrupează aproape fără rest, omul fără vanități. Să fim înțeleși: nu fără orgoliu, ci lipsit, incapabil aproape, de vanitate, care e expresia patologică a orgoliului. Sînt convins că lui Radu nu-i sunt străine cuvintele lui Pascal: „…nous sommes si vains, que l’estime de cinq ou six personnes qui nous environment nous amuse et nous contente.”

Despre autorul de proză scurtă, cum este și acest volum pe care și-l face singur cadou – dar, în egală măsură și cititorilor – regretatul critic Petru Poantă, scrie că are un acut simț al observației „dereglat”. Lărgind constatarea criticului clujean, aș spune că Radu Țuculescu, omul, este el însuși descentrat, nelăsîndu-se sedus (cu atît mai puțin complexat) de „forța magnetică” a „centrului”, fiind un tenace și dezinteresat generator de „centre” independente pe „circumferințele” geografiei sale biografice. Așadar, vocație de fondator: de evenimente culturale, festivaluri naționale și internaționale, proiecte artistice, itinerarii spirituale ce trec, de la Cluj, prin Beclean pe Someș, Bistrița, Reghin, Sighetu Marmației și ajung pînă la Basel (în Elveția), Haifa (în Israel), Calabria (în Italia), Praga (Republica Cehă), în care Radu Țuculescu „mobilizează”, pune în lumină, recompensează și „arhivează” prieteni, colegi de generație sau foarte tineri, consacrați și anonimi, din țară sau din străinătate.

Cu Radu Țuculescu, la Sighetu Marmației, în fața casei în care s-a născut Alexandru Ivasiuc

Prietenul meu, violonistul, regizorul, realizatorul de documentare și reportaje TV este, probabil, cel mai tradus prozator al generației ‘80. Fără „suportul” unor instituții „specializate”, cum ar fi Institutul Cultural Român. „Recomandat” doar de valoarea cărților sale, adesea „omise” în țara lui de la „festinurile” literare prilejuite de decernarea unor premii. Incapabil de invidie – căci „invidia subordonează” cum spunea Eugen Schileru – Radu Țuculescu asimilează și sublimează armonic în „partitura muzicală” a propriei ființe (după propria-i mărturisire: „de cele mai multe ori structura muzicală a prozei mele se naşte inconştient, fiind în fond structura mea personală”) toate dizarmoniile și cacofoniile zgomotoase care l-au „acompaniat” (ar trebui să scriu „bruiat”), nu o dată, în viață. Or, muzica, în sensul cel mai larg și mai înalt totodată, este – cum mărturisea și marele pianist Dan Grigore –  „unul dintre cele mai scurte drumuri către libertate, către libertatea interioară”. Ajungem astfel, iată, la unul dintre atributele fundamentale ale biografiei lui Radu Țuculescu. A fost și a rămas toată viața un om liber . A plătit, e adevărat, pentru acest „privilegiu”, dar nu s-a „victimizat” niciodată, nu a „acuzat” și nu a transferat în afara propriei persoane responsabilitatea pentru temporare neîmpliniri sau dezamăgiri.

Și, iată cum omul fără vanități se dovedește a nu fi și „fără însușiri”! Viața omului și opera artistului sunt în armonie.

Ajuns la o vîrstă „de neantins” pentru o bună și însemnată parte a colegilor lui de generație, Radu îmi pare azi mai tînăr decît oricînd! Mi-e teamă că, scriind mai mult despre el acum, la ceas aniversar, eu însumi, deși mai tînăr, voi părea mai bătrîn decît el.  Și ce-aș putea să-i povestesc eu lui, cel care a scris memorabilele povestiri ale mameibătrîne ? Nu mai bine amîn pentru încă vreo doi-trei luștri încheierea acestui text?

Mulțumesc, dragă Radu, pentru prilejul pe care mi l-ai oferit să-ți spun simplu, dar multiplicat, căci în numele tuturor prietenilor și cititorilor tăi, La Mulți Ani!

Vasile GOGEA

*

Reclame