„Fragmente”(le) „salvate” în „vitrina cu cărți” a „Observatorului cultural”

Posted on august 16, 2019

3



Nr. 983, 15 august 2019

Lecturi în vremuri de austeritate

Români despre români

Un frumos și miezos – sau cum să-l catalogăm fără să apelăm la cuvinte deja prea mult tocite cu alte prilejuri, poate, mai puțin semnificative – album, elegant tipărit, bine documentat și erudit alcătuit, semnat de Cristian Bădiliță și Laura Stanciu, pus sub titlul Geniul Greco-Catolic românesc (Editura Vremea, 2019, prefață – „Prima Unire cu Occidentul“ – precisă, con­cretă și la obiect de Ioan Aurel Pop) a fost lansat cu prilejul vizitei Papei Francisc în România. Și sub semnul beatificării celor șapte episcopi greco-catolici martiri, dar și în contextul comemorării a 70 de ani – în 2018 – de la interzicerea din 1948, de către guvernul Petru Groza, a Bisericii Ortodoxe Române unite cu Roma. Prefața președintelui Academiei Române ne spune esențialul – știut, dar ar merita me­reu repetat – despre această „enclavă latină la porțile Orientului“, care sînt poporul și limba română. Cu toate răsucirile istoriei, cu toate meandrele prin care o limbă, un popor au pu­tut păstra moștenirea bizantină, dar și traiectoria unirii bisericești cu Roma, care a fost și o formă de salvare a identității naționale. Acestei biserici și corifeilor ei le este dedicat acest studiu, pe cît de erudit, pe atît de necesar. Într‑o lume multipolară, precum cea de azi, sîntem și azi  cine am fost și sîntem. Textele însoțitoare, „Prima unire cu Occidentul“ (de Ioan Aurel Pop) și „Despre acest album“ (de Cristian Bădiliță), fixează elementele definitorii ale căr­ții. Și demersul bine închegat al autorilor. „Dom­nul Cristian Bădiliță, subtil cugetător asupra destinului spiritual al acestui popor, și profesoara Laura Stanciu, de la Universitatea «1 De­cem­brie» din Alba Iulia, au imaginat un «album»…“ – ghilimelele puteau lipsi, chiar avem un al­bum, format din „chipuri și icoane“ greco-catolice împărțite pe cele trei „generații de aur“: cea pornită în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea (generația iluministă a Școlii Ardelene, care a trasat programul cultural de emancipare națională), cea de la jumătatea secolului al XIX-lea (cea romantică, pașoptistă, care a formulat programul politic de țară) și cea de la finele „secolului naționalităților“ (cea critică și care a făcut România Întregită de la 1918). Despre rostul și rolul Bisericii Unite cu Roma și multele ei personalități este vorba. Numele aduse în lumina rememorării sînt toate de primă mînă, traversînd cele trei generații amintite. De la cea a lui Inocenţiu Micu-Klein, Samuil Micu, Șincai și Petru Maior, la cea a lui Iosif Vulcan, Vasile Lucaciu și George Coșbuc, trecînd prin cea a lui Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, Andrei Mu­reșanu și Alexandru Papiu Ilarian. […]

*

Și pentru că tot am pomenit de prefața lui Ioan-Aurel Pop la volumul dedicat marilor personalități pe care le-a dat greco-catolicismul românesc, să nu neglijăm o altă contribuție istorico-publicistică a aceluiași neostenit profesor ardelean. Care nevoiește la București, dacă nu în toată țara, ca președinte al Academiei Române, dar este și o voce mereu prezentă, nu doar protocolar, ci ca un activ „spectator angajat“, în inspirata formulare a lui Raymond Aron. Volu­mul despre care vrem să atragem atenția, De la români la români. Pledoarie pentru latinitate (Editura Litera, 2019), are peste 350 de pagini, hard cover, și corp de literă cam puchinos, după opinia mea de ochelaristă de la 12 ani, cu dioptriile mereu în creștere. Un „Argument“ explicativ reușește să puncteze tezele principale ale unei întreprinderi bine-venite. „Această mică lucrare – nu e deloc mică, cum se răsfață autorul – și-a propus să explice chestiunea identității etnice și lingvistice a românilor în cadru universal, pe înțelesul publicului larg și, prin urmare, nu este un produs pur științific.“ Alt răsfăț. Măsurile de precauție luate, ca specialiștii din domeniu să nu-i sară în cap – numărul experților de ultimă oră în multiculturalism și globalism îl depășește cu mult pe al celor care se ocupă de autohtonism, ca să simplificăm și noi formulările –, nu erau chiar necesare. Tot ce prezintă Ioan-Aurel Pop este bazat pe documente – apelul la cele în limba latină este covîrșitor –, pe cifre oficiale vehiculate prin lume, dar și pe un bun-simț care vrea să combată efectele unei corectitudini politice ce face ravagii nu doar în comportamentul stradal, dar și prin istorie. Nu trebuie să ne fie rușine că sîntem de extracție latină, dincolo de toate aluviunile slave și de modelarea pe care ortodoxia a imprimat un fel specific. Toate afirmațiile din micile, dar extrem de elaboratele eseuri – poate că nu strica și o notă asupra ediției –, care se aglutinează firesc și eficient, dau măsura a ceea ce sînt românii. […]

*

Din aceeași plămadă ardeleană face parte și Vasile Gogea (n. 7 august 1953, Sighetu Mar­mației). Scriitor român, optzecist activ, chiar dacă puțin cunoscut în afara lumii literar-culturale, poet, eseist, prozator, publicist impenitent, mai nou și blogger, după cum găsesc pe net, nu mai puțin un activist civic. Nu acum, cînd e la modă să dai cu gura și să strigi Huooo! la orice și oricine fără opreliști, ci înainte de 1989, cînd riscurile erau mult mai mari și luatul pe coajă nu era doar vorbă în vînt. Vasile Gogea a spus ce avea de spus și a sărit în apărarea muncitorilor de la Brașov revoltați pentru a face cunoscute lumii violențele regimului comunist. Bref, nu portretul de activist civic al lui Vasile Gogea ne interesează acum, ci o nouă carte (mai veche) care i-a creat faima. Frag­men­te salvate (1975-1989).Un jurnal din sub-estul Europei (Editura Charmides, 2019), apărut într‑o primă ediție în 1996, la Editura Polirom, cu o elogioasă prefață de Vladimir Tismăneanu. Din „Notă asupra ediției“ și „Argumentul“ auto­rului deslușim intențiile de a reformula/completa/ reîntregi cartea, practic, de a face un nou vo­lum, care ar fi cartea cărților mele, după propria mărturisire. Opinia autorului coincide cu a noastră. De ce? Pentru că Vasile Gogea se folosește de mijlocirea unor pagini de jurnal – trei caiete, alb, maro, albastru, plus alte texte anexate – ca să facă și proză, și comentariu filozofic/intelectual, să observe lumea/oamenii din preajmă, dar și să extragă esențialul din lecturi. Concizia formulărilor este pe măsura clarității și lapidarității ideilor. Nu lipsesc inven­țiile lexicale, cu iz filozofic. Om cu profunde deschideri, Vasile Gogea privește și primește lumea din care face parte cu o participare discretă, nu mai puțin activă. Observațiile diurne se con­jugă cu cele social-politice. Drumuri prin țară și prin el însuși, note de lectură. Comen­tarii. Își iubește familia, țara, limba în care trăiește și comunică cu prietenii – cîțiva apar în carte, să menționăm și  frumosul portret „Un trăgător singuratic“, text inedit al lui Gheorghe Crăciun, pe coperta a patra a volumului –, e ferm în opțiuni, refuză compromisurile.

Un maramureșean de spiță veche și nobilă, care ne oferă, prin fragmentele sale salvate, posibilitatea refacerii unui întreg existențial românesc, cu bune și rele, din care am făcut și facem parte. Referințele biografice și bibliografice, nu puține, conturează portretul unui om liber de orice fel de constrîngeri. În deceniile de extrem ceaușism, au fost și oameni care nu au cedat. Literatul nu este mai prejos decît omul care n-a vrut să alunece pe panta compromisurilor de tot felul. Greu de rezistat la ispite, nu și în cazul lui Vasile Gogea. Un scriitor de primă mînă, să o spunem neted – dovadă și acest volum – și o conștiință civică exemplară.[…]

*

Am lăsat la urmă cartea lui Marius Oprea (n.1964, Tîrgoviște) nu pentru că ar fi cel mai tînăr dintre autorii mai la deal menționați, ci pentru că subiectul ei este copleșitor. Adevă­rata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu  și taina „Rugului aprins“(Editura Corint, 2019, ediție revizuită și adăugită) este un studiu-cercetare documentară-roman istoric, dacă vrem să acceptăm convenția literaturii, despre calvarul îndurat de poetul dr. Vasile Voiculescu. Arestat, judecat și condamnat la buni ani de închisoare, pentru niște delicte pe care nu le-a săvîrșit, dar și pentru neaderența la politica Partidului Comunist Român. Marius Oprea nu se grăbeș­te în tot ceea ce povestește și scoate la lumină tot adevărul și toate minciunile care au făcut și desfăcut destinele multor oameni. Că este vorba despre Vasile Voicululescu și despre cei adunați în lotul „Rugului aprins“, că sînt cei care au alcătuit grupul Noica-Pillat, la fel de brutal judecat și condamnat. În cazul lui Vasile Voiculescu, sînt puși laolaltă mai mulți slujitori ai bisericii, preoți și călugări, nume importante ale ortodoxiei românești din secolul al XX-lea. De la Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu și Arsenie Papacioc, la profesorul Alexandru Mironescu și medicul Gheorghe Dabija. Arestări, anchete, presiuni fizice și psihologice, bătăi de-a dreptul, toate metodele posibile ale răului, abuzului și violenței sînt utilizate, după cum reiese nu doar din mărturiile supraviețuitorilor din închisorile comuniste, dar și din documente. Arestat la 73 de ani pentru că scrie poezii care nu sînt pe linie – în jargonul epocii –, Vasile Voiculescu va urca propria Golgotă și va urma propriul drum al biblicului Zahei. Nu e de comentat mai nimic. Doar de citit, cu creionul în mînă. […]

*

Citiți mai mult aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/romani-despre-romani/.

*

Reclame
Posted in: Ex libris