Remember Mircea Nedelciu (1950-1999). Un interviu în revista „ASTRA” din 1986

Posted on august 19, 2019

3



În toamna anului 1986, fiind de curînd angajat cu „carte de muncă” referent literar la Teatrul dramatic din Brașov, dar avînd un „caiet de sarcini” și în redacția revistei ASTRA, i-am luat un interviu lui Mircea Nedelciu, ocazionat de apariția romanului său Tratament fabulatoriu. Interviul a apărut imediat în numărul 11/1986 al revistei,  ilustrat cu o fotografie a prozatorului făcută de Florin Iaru. Semnat, însă, Vasile Zidaru (!). Politica redacțională era să se evite ca o semnătură să apară de două ori în același număr și cum mai predasem deja un articol, am convenit să folosesc pentru interviu un pseudonim. Îl mai folosisem doar o singură dată, în Luceafărul, la „poșta redacției”, unde cu vreo zece ani înainte, Geo Dumitrescu îmi publicase un… poem!

Îl reiau acum, cînd s-au împlinit douăzeci de ani de cînd Mircea nu mai e printre noi, pentru că mi se pare încă de actualitate.

*

*

       – Mircea Nedelciu, recentul tău roman Tratament fabulatoriu se bucură de un binemeritat – zic eu – succes de public și de critică. Eu însumi, provocat, ca să zic așa, de „Prefața” lui, am intenționat să scriu o „cronică literară” care să facă parte integrantă din roman. Cum însă, o atare „completare” ar fi ilicită, te rog pe tine s-o realizezi. Îți dau doar titlul: „Textotronul”, și explicația lui: „textotronul” este un „utilaj” prozastic folosit pentru „accelerarea textelor” în scopul obținerii unei „energii literare” sporite. Materia lui primă o putem considera „un vocabular activ îmbogățit”.

– „Textotronul” mi se pare un rezultat firesc al unei lecturi particulare a romanului Tratament fabulatoriu. Pe post de cronică literară la sus-numitul roman, el ar funcționa totuși defectuos, pentru că aparatele de precizie nu au dreptul la contradicții interne. Vreau să spun că principala lacună a cronicilor literare este dată de confuzia între particular și general. Mai toate cronicile sînt lecturi particulare ale cărții în discuție și nici una nu renunță la argumente de ordin general. De obicei, în interiorul cronicii literare, argumente particulare funcționează pe post de generalități și invers în funcție de cîmpuri externe necontrolabile. Ei bine, într-un textotron e periculos să faci astfel de inversări de semn, să legi plusul la minus numai că așa ți-a telefonat cineva din afară. Gîndește-te puțin, asta ar putea duce la catastrofe!

Deci, chiar dacă o cronică literară la Tratament fabulatoriu este inclusă în roman, recunosc, e bine să n-o lăsăm să funcționeze pe acest post pentru că nu avem cîmpuri magnetice favorabile sau măcar bine cunoscute.

Trecerea în revistă a cîtorva metode de analiză folosite cu precădere în mediile universitare de cercetare a literaturii ca fenomen al societății, trecere făcută în prefața la Tratament fabulatoriu își propunea chiar această excludere a lecturii generalizatoare pentru a-i ușura cititorului decizia de a avea numai lectură proprie. Prefața aceea este deci o metodă de a provoca la fiecare cititor construirea unui textotron propriu: se ia vocabularul activ (idiolectul), se trece prin diverse instalații de îmbogățire, se introduce apoi în textotronul construit cu ocazia lecturii romanului Tratament fabulatoriu și se accelerează pînă la obținerea energiei sporite – eu nu i-aș zice doar literară -, se dispune apoi de ea în funcție de necesități!

– În Amendament la instinctul proprietății, propoziția numărul cinci din „Decalog” face o distincție importantă între „descrierea” peisajelor din alte țări și imperativul „povestirii” celor din propria țară. Ca scriitor român, aș îndrăzni chiar să lărgesc această „propoziție”, în sensul că numai o țară străină este pentru mine „peisaj”, în timp ce patria este natură în întregime. În general, nu putem vorbi despre „peisaj” în opera lui Eminescu, sau a lui Sadoveanu, dar o facem foarte bine vorbind despre natură. Imaginează-ți frumosul vers eminescian: „Fiind băiet, păduri cutreieram” echivalat cu „fiind copil, peisaje vizitam”! Analog, mi se pare, stă raportul limbă-limbaj.

– Într-adevăr, propoziția 5 din decalog era un fel de a pune în ecuație istoria fiecărui cuvînt pe care-l deținem în vocabularul nostru. Mica poveste de care se leagă apariția fiecărui cuvînt la orizontul conștiinței noastre, poveste care trece în subconștient și rămîne activă acolo, explică și de ce natura patriei este altceva decît simplu peisaj și de ce omul are o percepție narativă asupra lumii. Amendament la instinctul proprietății este chiar o carte despre rolul narațiunii în îngrădirea instinctului de proprietate și în înlocuirea lui cu „un sentiment superior de posesie a universului”, cum spune Călinescu în 1948 într-un text din care am și citat la începutul cărții. Astfel se explică și faptul că volumul este „dedicat literaturii române din ultimele trei decenii”! Sigur că analogia pe care ai făcut-o cu raportul dintre limbă și limbaj era conținută în acea carte. Așa trebuie citită ea: numai limba maternă este cu adevărat limbă – celelalte sînt simple limbaje, au doar „valoare de schimb” și nu „valoare de întrebuințare”, pentru a reveni la termenii prefeței de la Tratament… , asta numai pentru că prin ele nu poți ajunge niciodată la „sentimentul superior de posesie a universalului”, ci poți face cu ajutorul lor doar comerț de traduceri. Ca să citez acum din manifestul Daciei literare – „traducțiunile nu fac o literatură”, deși, după Steiner, „orice act de comunicare este traducere” și să adaug că există pretutindeni oameni care-și vorbesc propria limbă maternă ca pe o limbă străină. Ei nu vor înțelege niciodată ce e acel „sentiment superior de posesie a universului”, nu vor înțelege nici Literatura și se vor mulțumi cu viața lor ca trist comerț de bunuri. Tema Tratamentului fabulatoriu este tristețea care se naște din această constatare. După cum se vede, obsesiile mele trec dintr-o carte în cealaltă aproape fără voia mea.

– Care ți se pare ție, exponent al celei mai noi generații de scriitori, că este noutatea definitorie, cucerirea esențială în plan literar pe care o aduce proza tinerilor?

– Cred, mai întîi, că noutatea nu trebuie să fie o țintă pentru tînărul prozator. Cred, apoi, că nici nu e nimic nou în proza tinerilor! Pentru că această afirmație ar putea să te dezămăgească, am să-ți povestesc în ce fel a reacționat tatăl meu la lectura cîtorva cronici literare la volumul de debut, Aventuri într-o curte interioară, apărut în 1979. Trebuie să-ți spun că tata era (a murit între timp) un țăran care făcuse cinci clase primare între 1917 și 1922 și că de atunci încoace nu mai citise deloc literatură. Citea doar presa, cu o viteză destul de mare și făcea „muncă de birou”, fiind casier la un C.E.C. Cartea de debut a citit-o în întregime, sînt sigur. A citit-o și nu mi-a zis nimic. Apoi a citit mare parte din cronicile din presa literară referitoare la acea carte, cronici pe care sora mea avea grijă să i le aducă. Volumul a fost comentat de multă „lume bună” și din aproape nici o cronică literară nu lipsea cuvîntul „nou”! Ei bine, tata mi-a declarat peste vreo un an de la apariția cărții că el o înțelesese foarte bine, dar că nu înțelege „ce tot zic ăștia că e nou!”. Raportînd cartea la mine, așa cum mă cunoștea el, și la lumea în care trăiam amîndoi, el nu găsea nimic nou, surprinzător, în acea carte. Comparația cu alte cărți nu avea cum s-o facă. Deci noul în literatură apare numai prin comparație cu altă literatură scrisă anterior, iar cauza lui nu poate fi decît noutatea apărută între timp în lume. Adecvarea mijloacelor și procedeelor literare la înțelegerea, descrierea și influențarea lumii în care trăiești nu este deloc un lucru nou. Această adecvare trebuie să fie o țintă pentru prozator, dar noul în sine nu! Dacă în proza tinerilor ceva ți se pare nou, întreabă-te mai întîi ce e nou în lume!

– Am participat de curînd la un simpozion de limbaje, logică matematică și lingvistică. Am aflat, astfel, că gramaticile generative, independente sau nu de context, au ca maximă performanță reproducerea – formalizată – a domeniului, a „universului” de la care au plecat. Aș vrea să te întreb, Mircea Nedelciu, care crezi că este maxima performanță posibilă a textualismului, considerînd textualismul, de asemenea, o „formalizare” specifică în cîmpul literaturii?

– Înțeleg că tot o confuzie stă și la baza faptului că îmi adresezi tocmai mie această întrebare. Nu te învinovățesc. (N.m.V.G.-azi cînd transcriu acest interviu: Confuzia nu îmi aparținea, eu cunoscînd foarte bine poziția lui Mircea; plutea în „aer” iar întrebarea a fost o „provocare”.)

E o confuzie care s-a făcut mai de mult și, de fapt, prin această întrebare îmi dai încă o dată prilejul să încerc s-o lămuresc. Între ceea ce eu am numit cîndva „inginerie textuală” (vorbind de scrisul meu) și „textualism” s-a făcut (tot așa, voit sau nevoit!), o confuzie regretabilă.

Mă trezesc adesea „luat la întrebări” ca „textualist” și, de fiecare dată, am ocazia să constat seriozitatea demersului critic al cuiva care-mi face onoarea să scrie despre cărțile mele numai după felul cum se împiedică sau nu de așa-zisul meu textualism.

După modesta mea părere, maxima performanță a textualismului ar fi reproducerea întregului text al lumii. Sigur că este o iluzie, dar consecințele situației în care ea s-ar înfăptui pot fi estimate. Puteri reale din lume s-ar trezi zdruncinate puternic îndată ce tot textul de care se servește societatea ar fi declarat literatură. Nici o altă critică a lumii nu ar putea fi mai radicală decît aceasta, iar cum ar trebui să decurgă lucrurile după aceea nici textualiștii nu au reușit să întrevadă, motiv pentru care, pînă la urmă, am lăsat totul baltă. Declar însă că nu m-am raliat niciodată la o asemenea concepție despre raportul dintre literatură și lumea în care ea apare.

– În A treia dimensiune, Radu Petrescu descrie la un moment dat – acest „moment” fiind important am să-l numesc foarte exact: 14 ianuarie 1958 – „cu ochi de pictor” a apreciat Nicolae Manolescu în cronica dedicată cărții la apariție, o tînără „în pantaloni și haină vătuită și cusută ca o plapumă”. Nu cunoștea, oare, Radu Petrescu cuvîntul „pufoaică”?

– Îmi amintesc că am observat și eu, atunci cînd am citit A treia dimensiune , acest ocol stilistic pe care-l face radu Petrescu pentru a nu folosi sau pentru că nu cunoștea cuvîntul „pufoaică”. Aveam de-a face, totuși, cu un cuvînt mult vehiculat în epocă, atît pentru că obiectul pe care-l denumește este frecvent folosit, cît și pentru că face parte din vocabularul clasei muncitoare, aflate la conducerea politică a societății românești. Este greu de crezut că autorul nu cunoștea cuvîntul, dar nu cred nici că folosirea parafrazei „haină vătuită și cusută ca o plapumă” semnifică un refuz prin stil al realității descrise. Scena în întregime este făcută din aproximări cu mijloace artistice ale unor imagini pregnante din realitatea imediată. Fata îmbrăcată în pufoaică este, de fapt, o măturătoare de stradă avînd „figura țărăncilor lui Grigorescu”, un muncitor care lucrează la tăiatul unui castan poartă „niște pantaloni cafenii de dimie și o bluză roz”, oamenii „au geniul șederii laolaltă, au geniul grupului – în care volume, mărimi, culori, umbre și lumini, fizinomii se organizează de la sine într-un volum unic, într-o sferă indestructibilă”. Sensul pictural al afirmațiilor despre ce se vede („dar unde sunt pictorii, pentru numele lui Dumnezeu!”), descrierea transportului castanului tăiat ca balet cu final grotesc („dar fin grotesc!”), folosirea unui sens figurat după Caragiale, toate acestea mărturisesc că experiența pe care o face Radu Petrescu în fragmentul amintit este o experiență pur artistică. El convoacă în descrierea unei scene de muncă mijloace artistice de calitate înaltă, amintindu-i în context pe cîțiva artiști români geniali și afirmă astfel că, în și cu realitatea, arta nu trebuie să aibă prejudecăți de nici un fel.

Este un fel al lui de a polemiza cu o artă troglodită a momentului în numele transfigurării. Demonstrează magistral că transfigurarea nu înseamnă ascunderea realității, ci revelarea ei, valorizarea ei prin resemantizări bine controlate. Încrederea nemărginită pe care Radu Petrescu o avea în puterea artei de a salva omul, încrederea afirmată apoi și teoretic în eseul Meteorologia lecturii, transpare din fragmentul amintit și din multe altele prin toți porii. Graba cu care eu însumi aș fi folosit cuvîntul „pufoaică” în acel context, din dorința de a fi autentic, firește, mi-ar apărea azi ca o greșeală de stil. Nu știu să explic mai clar această convingere a mea de acum.

– Asităm la elaborarea „la vedere” a tot felul de istorii ale literaturii române: „exacte”, „polemice”, „antologice”… Dar, urgentă mi se pare o istorie morală a ei. Legat de aceasta, în ce crezi că ar consta moralitatea scriitorului, a literaturii?

– Eu cred că uriașa forță pe care o are literatura trebuie pusă numai în slujba omului. Moralitatea artistului ar consta în primul rînd în împlinirea datoriei lui de a-și fi credincios sieși și propriei arte.

– Se poate vorbi – în contextul înnoirilor din toate domeniile creației spirituale – de o „Zeitgeist” a tinerilor? Altfel spus, în ce măsură și în ce fel este „tînărul scriitor” solidar, sau numai simultan, cu – horribile dictu – „tinărul filosof”, sau „tinărul muzician”, plastician ș.a.m.d.?

– Probabil că numeroase probleme ale tînărului scriitor, atunci cînd el și le analizează cu seriozitate și fără prejudecăți, i se par comune cu cele ale plasticianului, muzicianului sau filosofului. Lipsește însă, și nu știu de ce, contactul direct al acestor gînditori sau practicieni ai artei ocazionat de problemele lor comune.

Odată, la Arad, la o întîlnire organizată de valorosul cineclub de acolo, am discutat cu un compozitor tînăr echivalențele procedeelor din muzica modernă cu unele procedee din proza modernă și am constatat împreună că sensul larg al acestor înnoiri provine din aceeași raportare a omului modern față de lumea în care i-a fost dat să trăiască. Apoi, cunoscînd eu cîțiva pictori tineri și vizitîndu-le atelierul, am mai putut vedea și la ei cum evită prejudecățile și încearcă o abordare a lumii vizibile cam așa cum Radu Petrescu o cerea pictorilor în fragmentul pe care îl discutarăm mai devreme… Mai am și un prieten sociolog și mi se mai întîmplă să mă întîlnesc cu el în adevăruri despre lumea noastră pe care le-am extras fiecare cu mijloace proprii.

În critica literară, așa cum înțeleg să o practice unii dintre tineri și chiar o mare parte dintre cei ai generației mijlocii, lacuna de care vorbim mi se pare a fi conștientizată. Sînt de semnalat chiar ici-colo, în articole de revistă (în Dialog, Vatra, Opinia studențească și uneori chiar în ASTRA) și eforturi de stabilire a unei legături între demersuri ce par prea specializate, dar mai sînt multe de făcut în această direcție.

*

Reclame