Poezia de dragoste și de drăgosteală a unui… trubadur rătăcit prin mileniul III
Într-o lume hiperpragmatică și hipermercantilă, cum e cea în care trăim, unde aproape totul se tranzacționează, inclusiv în câmpul literar, e de-a dreptul straniu să faci gesturi gratuite, cum ar fi bunăoară îndrăzneala de a publica impresiile, bune ori rele, despre o carte citită. Eu, recunosc, o fac din când în când, cu toate că nu sunt și n-am pretenția de a fi ori a deveni critic literar. Am fost și sunt un simplu cititor care îndrăgește cartea. Mai cu seamă cea de bună calitate. Iar, dacă mă încumet să scriu câte ceva, nu o fac la comandă sau din obligație. Nici profesională, nici morală. Pur și simplu, dacă ceea ce citesc îmi (dis)place, când am chef și inspirație, aștern pe hârtie ceea ce cred despre o carte sau alta. Textele mele nu sunt și nu pot fi încadrate în categoria comentariilor/exegezelor literare. În ele nu vântur poncife stilistice prăfuite ori uzate, după cum nici formulări emfatice, stridente și autosuficiente. Nu invoc și nu mă raportez la canoanele critice sclerozate și nici la hermeneuiticile răsuflate, ce mustesc din belșug în briliantele cronici găzduite de revistele literare. Cu alte cuvinte, nu merg de principiu pe cărarea bătătorită de alții. Așa că, dacă mă încumet să scriu câte ceva, o fac exclusiv de… amorul artei!
Sub acest imbold, cu aproape doi ani în urmă, după ce am izbutit să parcurg una din cele 5 cărțoaie de poezie scrise de Vasile Morar, am îndrăznit să aștern câteva rânduri în care, printre altele, eram de părere că acest poet „înspăimântător de fecund” (v. art. meu din Graiul Maramureșului: http://www.graiul.ro/2017/10/09/un-poet-inspaimantator-de-fecund/) își merită pe deplin locul în empireul poeziei noastre contemporane, nu atât prin cantitatea creației sale lirice, care îmi pare a fi copleșitoare, cât mai ales prin calitatea ei. Fiind îngrozitor de prolific, capitol la care îl concurează pe regretatul Adrian Păunescu, înclin să cred că poetul scrie poezie așa cum bea apă ori mănâncă. Și mai cred că, pentru el, Poezia nu e numai o necesitate vitală. E mai mult decât atât. E un soi de logodnă existențială începută prin 1981, când junele Morar debutează în revista Flacăra. Numai că după o logodnă îndelungată cu Poezia, ursitoarele i-au hărăzit să se cunune definitiv cu ea. Asta s-a întâmplat prin 1995. De atunci, după ce și cum a scris, mie-mi pare că poetul i-a fost fidel, că a slujit-o cu devotament, că n-a înșelat-o! Iar dovada e dată de cele peste 10000 de poezii publicate, dintre care nu mai puțin de 6000 între anii 2011-2018!
Unul dintre cele mai recente volume, apărut în 2018, la Editura Grinta din Cluj, se numește inspirat Povara poeziei mele. Titlul îmi pare a fi fericit ales. El îmi spune că numai prin propria-i poezie, o dulce și binecuvântată povară, poate să respire și să exprime sufletul poetului. Și-mi mai spune că, fără poezie, sufletul i s-ar fi veștejit și n-ar fi fost în stare să audă „clopotul inimii”. Conștient de povara-i hărăzită de soartă, în poemul Scriu autorul se confesează: „ De-o vreme scriu pe pietre, scriu pe păsări / pe îngeri scriu dacă-mi stau în jur / în palme-mi scriu poeme suprapuse / pe scama lămpii mici de abajur / pe umbră scriu când ea îmi stă în față / și pe bătaia inimii, pe liră / pe blocurile care trec agale / pe zidul lor poemul se deșiră / … / Ca să poți scrie, să nu-mi întrerupi scrisul / am scris mereu și scriu, dar cel mai greu / mi-a fost când, hotărât, voiam poemul / să-l scriu pe pânza sufletului meu”
Câteva pagini mai încolo, măcinat de daimonul rostirii lirice, poetul meditează astfel pe tema cuvântului ne-spus: „ Ce e dincolo de poemele mele / mă întreb adesea când scriu / când fixez cuvântul ca pe-o bornă / cum m-aș fixa pe mine în sicriu / Nu e nimic ce ar putea să fie / cuvântul nerostit înseamnâ hâu / în care gândul îl aud cum curge / oare în care parte-i Dumnezeu…” (Cuvânt nerostit).
Cu toate că aș putea ilustra din belșug cu versuri, strofe ori poezii întregi, că titlul acestei cărți are deplină acoperire în conținut, și că realmente poetul este sub-jugat poeziei sale, prins în jugul propriei sale condiții de autor, condiție înstăpânită de duhul Poeziei, mai semnalez primul poem al volumului, unde, autorul, conștient de corvoada la care l-ar supune pe cititorul ce s-ar încumeta să parcurgă poem cu poem întreaga carte, ca-n ritualul maramureșean al iertăciunii nupțiale, când mirii, fiecare la casele lor, înainte de a merge la Biserică, își cer iertare de la cei dragi, mai cu seamă de la părinți, rugându-i să-i binecuvânteze. La fel îmi pare că face și poetul nostru: „ Nu-ți cer, prietene, să citești cartea mea / pe cel care a scris-o poate nu l-ai văzut niciodată / n-ai stat la masă cu el / și n-ați vorbit despre salcia supărată /…/ Dar el a știut inima ta pe de rost / și despre ea a scris o carte pe care o ai / deschide-o la întâmplare, citește și vezi / scrie despre tine… / Scrie despre clopotul inimii tale / când te-ai îndrăgostit prima dată / și cum în brațele, în carnea ta / a rămas desenat trupul ei de fată / Încearcă la întâmplare de câteva ori / și dacă nu ești închis în coperți / lasă cartea sau dă-o la alții / și eu te voi ruga să mă ierți / Numa’ nu mă judeca” (Nu mă judeca).
Or, după torentul liric nestăvilit, un adevărat tsunami poetic care s-a repetat vreme de 6 ani consecutiv, demonul liric al autorului s-a mai ogoit, iar aluviunile puhoiului său liric au început să se…decanteze. Așa că autorul s-a gândit să publice o antologie tematică a poeziei sale, care să oglindească miezul creației. Câte volume va cuprinde această antologie e greu de spus. Cert e că până în acest moment, la aceeași editură Eurotip au apărut, în 2018, Cartea dragostei și, în 2019, Poezele de amor.
Probabil inspirat de distincțiile vechilor greci, care separau limpede erosul (amorul) sau iubirea senzuală de philia sau iubirea spiritualizată, în aceste cărți, poetul ne propune două genuri de variațiuni pe aceeași temă, cum ar spune Ana Blandiana. Și-aceasta-i tema dragostei! În primul volum iubita apare plăzmuită sub forma unei făpturi diafane, hieratice și heraldice: „ Treceam printre blazoane / și desenam blazoane /…/ Eu pe blazon voi ridica femeia / scut am desemnat-o într-o zi/ și de atunci/ când mă arunc în luptă/ sunt sigur/ că dușmanul în scut nu va lovi. “ (Dsesenând femeia). În alte părți, poetul vede iubita ba ca pe-o “Icoană/ fără margini/ ce treci printre femei”, ba oglindită în poezie: „Poezie/ apropie-te de gura mea/ de urechile mele/ de ochii mei/ vino ascună de nu vrei să te văd/ în carnea unei femei/ și șoptește-mi/ Aceasta-i femeia. “ (Iată femeia), ba îmbrăcând „ trup de vioară”, ba „formă de pasăre ” ș.a.m.d.
În a doua antologie, numită zglobiu Poezele de amor, iubita și iubirea sunt coborâte din lumea diafană a spiritului în cea a voluptății senzorial-carnale, în care formele femeii stârnesc simțurile și libidoul. La fel ca Emil Brumaru, fără inhibiții pudibonde, slobozindu-și cuvântul, poetul prezintă femeia cu care s-a drăgostit și drăgălit în culori jucăușe, cu tușe îmbietoare: „Când treci frumoasa mea pe bulevard/ mușcatele-n balcoane/ își pun fitil și ard/…/ și șold prelung/ și pulpă/ și palma mea ce urcă flămândă și în culpă” (În culpă). În Balada buricului râmboi, aceeași iubită e zugrăvită astfel: „Peste șoldul tău plin de săruturi/ văluresc/ cohortele de fluturi/ de ți se îmbujorează tenul/…/ Nici nu știu ce să admir întâi/ Din creștetul tău până-n călcâi/ glezna subțire/ precum cea de ciută/ ori pulpele/ ori vrăbioara mută/…/ Ori buricul mic/ și râmboiet ca zgaiba/ în care/ când mă joc/ l-apucă naiba…”. Mai mult, într-unul din poeme, dorința de drăgosteală cu iubita este exprimată astfel: „Foaie verde, rozmarine/ Voi pune șaua pe tine/și-o s-o prind strâns de curea/ să nu mă răstorn din ea/…/ o să-ți cânt glezna la nai/ genunchii la trei viori/ pulpele-nvârtite-n flori/ când vrei vrea să mă omori/ Buricul adânc să-l caut/ ca sa îl suspin la flaut/ Și să murmure prelung/…”. (O să-ți cânt glezna la nai), în vreme ce drăgosteala efectivă e limpede sugerată în versuri ca: „…/În patul tău lung și răcoros/ umbra trupului tău frumos/ mă tulbură până la os/…/ Și pofta mea de lup flămând/ mă zgâlțâie/ din când în când/Behăie-n cer mieluțul blănd.” (Balada lupului flămând).
Așa cum se poate vedea din aceste spicuiri, prin vitalismul său lirico-erotic, poetul pare a fi contagios, izbutind să contamineze cititorul cu stările, trăirile, dorințele și experiențele sale existentiale. Deși nu i-am parcurs decât o parte din poezie, după gusturile și judecata mea, cum erau odinioară poeții vechii Elade, Vasile Morar îmi pare a fi un aed al dragoastei. Numai că, oarecum surprinzător, stilistic vorbind, în aceste trei volume, pentru a fi în pas cu moda literară, poetul renunță la versul clasic în favoarea tiparului liric post-modern. Unii, mai avizați, cred că a făcut bine. Eu cred altceva. Pentru mine, poezia, ca izvor neîntrerupt de emoție, înseamnă melos, adică muzicalitate, care nu poate fi disociată de rima, ritmul, cadența, tonalitatea și armonia cuvintelor, a versurilor și a strofelor ce-o alcătuiesc. Dar…degustibus non disputandum. Oricum o fi, cred că merită să citiți și să vă bucurați de poezia acestui trubadur rătăcit în mileniul III!
Ioan Țiplea
_________________________
Sursa foto portret: http://moaraluigelu.blogspot.com/2016/07/poesis-vasile-morar.html.
*
Gogea's Blog 
Aila
septembrie 9, 2019
Felicitări. Cu mult drag va doresc o zi minunata și o săptămână cu spor în toate!
N. Coande
septembrie 9, 2019
E ingrozitor… de prolific. 10.000 de poeme etc.
Introducerea dlui Tiplea este emfatica. Desfiintarea hermeneuticilor (cum spune domnia sa), nu se face intr-un exordiu personal („eu nu sunt critic”), ci aplicat. p
Pai, se pare ca sunt cam multe reviste, cum zice dl Simut, pe care dl Tiplea le citeste cascand.
Incolo, il salut pe poet, care ar avea nevoie de o antologie a antologiilor!
vasilegogea
septembrie 9, 2019
@N. Coande
Și pe mine m-a uluit cifra! Cred, însă, că este vorba fie de 10000 de versuri, fie de 1000 de poeme. O scăpare a autorului, probabil.
nicolae scheianu
septembrie 10, 2019
E drept că poetul maramuresean are în”Biblioteca (sa) din Chelința” o multime de volume (șase dintre ele de câte 1000 de poeme) care ar da, în total, vreo 10.000 de poeme (poezii sanatoase, de cel puțin 3-4 strofe, nu ”haice”, vorba cuiva, dar, după părerea mea, Vasile Morar a mai împrumutat poeme de la poeții revoluționari chinezi, altfel nu cred că scria el atât….(domnule!). Eu îl știu însă un poet serios și profund, asta pentru cei care i-au citit măcar o carte! Sunt crtici mari care au avut cuvinte de laudă și de apreciere superelogioasă la adresa unor cărți ale sale, cine se oprește doar la cifră -care, e drept, pare incredibilă și predispune la …neîncredere- face o greșeală grosolană, pe risc propriu. Vasile Morar chiar e un poet excelent, nu i-o fi reușit mereu să fie constant bun dar el este poet adevărat, chiar dacă scrie în stilul acela clasic care îi face pe mulți să strâmbe din nas!… Dar e treaba lor… Și mai e un lucru de remarcat: El și-a plătit cam toate cărțile publicate cu banii lui, în mare parte, nu s-a dus ”să se sponsorizeze” , a preferat să-și strângă banii pentru cărțile sale. Și tot cu banii lui a început să își publice, la o editură din Baia Mare, acea ”Antologie”… dar nu ”a antologiilor”, pentru că nu și-a repetat poemele, cum se obișnuiește, de la o carte la alta ci, fiecare carte a avut poeme inedite, cu excepția unei astfel de antologii, alcătuită de Ileana Roman și intitulată ”Dumnezeu câte un pic” . Mirarea poetului Nicolae Coande, care îl știe puțin pe poet, e firească dar Morar a scris aceste 10.000 de poezii pe care, așa cum mi-a spus, le poate expune criticii și târgului- alegând poeme la întâmplare din orice carte… Chestia cu ”trabadurul” e puțin comică, e drept că V. Morar are sute și sute de poeme de dragoste, unele, adevărate bijuterii în domeniu dar e un poet care își duce poemele dincolo de ceea ce se vede la repezeală. Și încă un amănunt, am primit de le el primele 4 volume ”tematice” care cuprind, de acum, poemele din cărțile publicate până acum: ”Cartea dragostei”, ”Poezele de amor”, ”Cartea arderii de tot” și ”Cântece de mahala”. Și ”acțiunea continuă”!. Pentru că Vasile Morar nu mai scrie poezii: S-a apucat de proză!
Ioan Țiplea a scris, așa cum a scris și despre alți poeți maramureșeni, așa cum a crezut de cuviință. Dar eu știu că e sincer în ceea ce scrie.
vasilegogea
septembrie 10, 2019
Mulțumim poetului Nicolae Scheianu pentru documentata deslușire. De altfel, cine ar fi putut s-o facă mai bine decît autorul monumentalei „Antologii a Poeziei maramureșene – de la poezia populară pînă în 2009”!