După exact doi ani, primesc un nou poem pentru „Pavilionul de oaspeți” al Gogea’s Blog de la excepționalul poet, dar și traducător, eseist și cronicar literar Andrei Zanca, un fel de „paznic de far” pe insula încercuită de rîul Neckar la Heilbronn. De această dată însă, ea conține, și un post scriptum care m-a întristat nespus, umbrind bucuria născută din lectura poemului…
Cum să nu-l știu pe Dan Lotoțchi? Dar cine dintre toți care în anii ’80 ai secolului trecut au fost la Festivalul de poezie de la Sighișoara (al cărui factotum era Dan) l-ar fi putut, l-ar putea uita? De la poeții din Aktionsgruppe Banat pînă la Nora Iuga și George Almosnino, de la Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun și Gheorghe Ene la Ioan Groșan (căruia i-a montat la începutul anilor optzeci celebrul său text dramatic Brambovalpurginio) sau de la Mariana Marin la Alexandru Mușina și mulți, mulți alții pe care nu-i mai pot prenumăra acum…
Simt o vinovăție de neiertat: ca redactor al revistei ALTERNANȚE, ar fi trebuit să citesc în nr. 3(24), iulie 2019, un emoționant articol scris de Andrei In Memoriam și un grupaj de poeme din volumul lui Dan. S-a întîmplat, însă, ca tocmai în perioada aceea, calculatorul meu și eu însumi să fim „bolnavi”.
Citesc acum și vă invit s-o (mai) faceți și dumneavoastră, cu un click, aici:
http://www.revista-alternante.de/html/revista.html.
Anticipînd Experiment cu o înserare, singura lui carte de poezii, dacă nu mă înșel (apărută în 2008), Dan Lotoțchi (d. 18 iulie 2019 la Sighișoara) scria (în Observator cultural, nr.126/2002):
„Ce înseamnă să observi? A păstra identitatea în alteritate. Să-ți păstrezi calitatea de observator. Diferența constitutivă identității. Alteritatea ca o restituire diferită (alterată) a identității. Pisica domestică imitînd sunetul turturelei“. (Glosema, Monica Mihai/Gilles Deleuze)
„A însera. Lumea. Sînt eu: cel care o înserează? Lumea mă înserează. Copiez textul. Înserierea lui: stupul de fragmente. Propoziția mă definește. Sînt definit de propoziție. Între mă și mine, între infinit, indefinit și infinitezimal. Mal definit de rîul propozițional. Ca să pot să scriu am extremitatea orbirii. A nu vedea propoziția ca și cînd ți-o amintești. În întunericul previzibil prin înserare îmi amintesc imaginea propoziției. Îmi amintesc autorul ei. Condiție literală – literară și ludică: să uiți vizual autorul propoziției. Propoziția uitată: ritm. Este ceea ce-mi propun. Să pierd și să iert. Să nu mai (construiesc) propoziționez în acuzativ. Lumea există pentru că există. Nu doar și poate. Și asertivul are un loc comun. Și un foc continuu. Unul scris și nu vorbit. Nedeclarat. Nevăzut. Unul ca altul invizibil peste deal. SARA. Lumina respirată de pielea degetelor. Îmi văd scrisul fosforescent pe cer.” […]
*
Sper că mă va ierta Andrei Zanca pentru că l-am așezat și pe bunul lui prieten în „Pavilionul de oaspeți” transformat, pentru un răstimp, în capelă ca pentru un priveghi. Și o prea repede, deși întîrziată, evocare. Și convocare a atîtor alte umbre…
*
ANDREI ZANCA
Nu e oare straniu – doar într-o viitoare mamă pot bate simultan două-trei inimi. Poate de aceea m-am rostit mai ales în nuanțe, căci ele aparțin exclusiv graiului matern, bătăilor inimii de atunci și pe care abia azi le pot înțelege. Calea e înscrisă în noi de la început. Ea ne străbate destinul fiind singura care are acces la pacea noastră lăuntrică, sinonimă cu libertatea. Din ea se desprind toate, mai ales iubirea si implicit înțelegerea, compasiunea, iertarea. Calea ordonează entropia destinului. E sâmburele, sămânța, ce n-are nevoie decât de apă; iar apa e mai sacră decât ne putem închipui. Tot atât de sacră ca răsuflarea. Ne aducem cu noi destinul la naștere, însă putem să-l schimbăm, dacă intenționalitatea noastră în clipă ne poate ridica la un nivel superior destinului ales. Într-o clipă de autenticitate absolută putem schimba un destin, putem șterge toate umbrele, pe care am venit să le asumăm. Tatăl Fiului Risipitor ne așteaptă întotdeauna, fiindcă tocmai riscul asumat de noi, nesupunerea, setea experimentului personal sunt cele pe care și le dorește în fond de la noi. Ne așteaptă, iertându-ne de la bun început, fără ca mulți să bănuie măcar acest lucru. Trebuie să ne ridicăm singuri la un nivel care transcende destinul ales și ne deschide smereniei. Nimeni nu ne aruncă în lumea asta. E o spusă a suficienței, a temerii inconștiente de separare, toate camuflate sub o spusă acceptată de îndată, nu atât dintr-un spirit elitar, cât mai ales dintr-o revoltă puerilă la adresa a ceeace ne definește adânc, precum și dintr-o fatală apetență pentru un anume soi de autodeterminare.
O spusă a unuia, care aidoma multora cu greu ar fi putut afirma:,facă-se voia ta – o afirmație, care în fond constituie ceeace, fără să bănuim, ne definește cel mai mult. Cel care se rostește cu o anume sfială, în orice registru, într-o spunere laconică, străbate tomuri de filozofii codificate, aidoma spunerilordin Evanghelie, care în „banalitatea simplității“ lor, aduc cu sine, determină o falie a trezirii în abisul inconștienței noastre proverbiale, într-o lume tragică, superficială, tocmai fiindcă se definește printr-o gândire fără de conștientizare, străină de sacralitatea fundamentală a miezului ei. Ruga e ancorare în conștiința pură și-n cele din urmă, transcendere.
*
Și dacă nu putem face totul așa cum
mult mai târziu ori altundeva ne vom da seama
că ar fi fost bine să facem, ar putea asta constitui
o justificare divină a rătăcirilor noastre în lume?
Ce ironie plină de cruzime, ce cinism
ce framing precoce să denumești ceva
grădină zoologică, locul în care-și duc
vlăstarele întru cultivare și amuzament
ca într-o declarație de iubire rostită
printre dinți.
Noaptea bat câinii dinspre coline și lătratul lor stins
în blândețea nopții determină liniștea să fie liniște
amintirile să se decanteze de umbre spre
a ne putea ierta, spre a-i ierta pe cei
pe care i-am rănit.
Întotdeauna, când migrau păsările luau cu ele
ceva din mine pe lungul drum, un drum
pe care toți rătăcim, doar astfel
găsindu-ne calea
căci mai răbdătoare ca moarte e pacea lăuntrică, însă
eu n-am iubit, nici nu am detestat moartea
cum nu poți nici iubi, nici detesta ușa
pe care ieși în zori.
Nimeni nu se întoarce vreodată acasă,
suntem Acasă doar întru tine
iar morții ne așteaptă, precum tata, care nu avea
niciodată timp pentru mine.
Azi, fiul meu, care trudește fără de răgaz într-o lume
tot mai smintită, nu are nici el timp pentru noi, însă
atunci când îmi va risipi cenușa peste ape, va simți
că îl voi aștepta cândva acolo, unde nu mai există timp.
N-am crezut vreodată că și așezările se sting lent.
Casele, străzile se mai pot recunoaște, însă
ceva se stinge ca o boare cu fiecare
prieten dus.
A fost o vreme, când porțile rămâneau mereu deschise
când ne vizitam fără anunțuri prealabile, când nopțile
erau mai blânde în umilința lor, în ciuda terorii
necazurilor și lipsurilor, iernile – aparțineau
săniilor, chiotelor, crâșmelor îmbujorate
iar bătrânii mai trăiau laolaltă cu fii, fiicele și nepoții lor.
verile păreau nesfârșite în nădejdea care nu slăbea
pentru cei ce-și ridicau ochii la cer.
Eram tineri. Eram tineri și pe străzi câinii umblau
nestânjeniți, inofensivi și nu se înhăitau
și nimeni nu se întreba cu ce se alege întâlnindu-te.
Pe măsură ce îmbătrâneam în rele și-ntr-o falsă lumină
lehamitea, greața, disperarea prindeau încet contur.
Eram prinși și ne zvârcoleam în propria
neputință și angoasă, răbdam și beam, beam
și răbdam, bolborosindu-ne resemnarea
împotrivindu-ne
unde și cum puteam, lent ticăloșiți și grei de umbre
căci nimeni nu știa ce se ascunde adânc în celălalt.
Azi știm. știm că nimeni nu s-a prea schimbat
și nu se poate schimba așa, de la o zi la alta.
Au fost și am fost cu toții de la început cum
am fost, crezând că năzuim la același lucru.
Am viețuit cu ei fără de-a știi ce se ascundea
în celălalt. Lipsurile, neputința, teama
erau un camuflaj pentru mulți.
Un abur de mahala interlopă și picantă
abjectă și atotputernică plutește azi peste
așezări, peste meleaguri din ce în ce mai pustii.
pierdut mai totul, ca tinerețea, irecuperabilă ca insula
Ada Kaleh: „noi insularii
ducem cu noi dureros nostalgia insulei
de altădată. puțini au mai rămas. nouă“, spunea un bătrân,
„ne-a rămas doar o poză a insulei și amintirile. o contemplăm
în fiecare zi. n-am să uit niciodată despărțirea asta dureroasă.
nici după moarte. ultimul lucru de care îmi amintesc …
cum apa s-a înalțat peste coroanele arborilor, și
mii de cuiburi de pasăre pluteau la suprafața apei.
fluviul le purta blând și-n spatele lor zburau
cârduri de păsări tulburate, nedumerite.
după ce a fost complet inundată, oamenii
au putut vedea vreme îndelungată cum
păsările se roteau peste Dunăre, acolo
unde odată a fost Ada Kaleh.”
Să îndrăgești atât de mult, ceva pe veci pierdut, să iubești
pe cineva pe care nu-l vezi, nu-l auzi, nu înseamnă oare
că lumina din tine se mistuie de dorul unei lumini
din care s-a desprins, tot astfel cum lumina
din ochii unui câine pare a sosi necontenit
din milenii îndepărtate?
În pământurile și-n apele astea
mai pâlpâie însă acolo în adânc sămânța
unui duh sacru și o știi deîndată, dacă contempli
răbdător cum unduiesc în vânt ierburile insuflate
de un abis, care se va înălța cândva în fiecare
oriunde s-ar afla.
(din volumul de poeme „Ada-Kaleh“)
*
„Insula Ada Kaleh” a Generației ’80:
Călin Angelescu, Nicolae Anton, Eugen Axinte, Ioan-Viorel Bădică, Nicolae Benea, Patrel Berceanu, Ion Bledea, Andrei Bodiu, Ion Bogdan (Dumitru Iuga), Rolf Bossert, François Bréda, Ion Chichere, Alexandru Condeescu, Val Condurache, Traian T. Coşovei, Gheorghe Crăciun, Iosif Costinaş, Dan David, Liviu Dănceanu, Ștefan Drăghici, Ion Dumitriu, Aurel Dumitraşcu, Mihai Dragolea, Egyed Péter, Gheorghe Ene, Eugen Evu, Ioan Flora, Augustin Frăţilă, Traian Furnea, Dan Geacăr, Ioan Georgescu, Dan Giosu, Paul Grigore, Alexandru Hălmăgean, Constantin Hârlav, Gheorghe Iova, Gheorghe Izbășescu, Al. T. Ionescu, Ariadna Iuhas-Combe, Gyuri Kazar, Ioan Lăcustă, Ion Vasile Lupșa, Dan Lotoțchi, Lucian Matiș, Mariana Marin, Nicolae Mercean, Laurenţiu Mihăileanu, Claudiu Mitan, Gheorghe Mocuța, Ion Monoran, Vladimir Munteanu, Alexandru Muşina, Ion Mușlea, Călin Nemeș, Mircea Nedelciu, Luca Onul, Bianca Osnaga, Corneliu Ostahie, Ana Maria Pop, Iustin Panţa, Viorel Paraschivoiu, Ioan Gyuri Pascu, Alexandru Pecican, Ion Pecie, Alexandru Pintescu, Luca Piţu, Augustin Pop, Lucian Pop, Ioan Nicolae Pop, Cristian Popescu, Ioan J. Popescu, Sorin Preda, George Pruteanu, Dinu Regman, Cornelia Maria Savu, Tudor Dumitru Savu, Radu Săplăcan, Mircea Scarlat, Dorin Serghie, Dorin Spineanu, Constantin Stan, Gabriel Stănescu, Vali Sterian, Ion Stratan, Marian Nicolae Tomi, Daniel Turcea, Radu G. Ţeposu, George Țâra, Ioan Vădan, Alexandru Vlad, Nicu Vladimir, Ion Zubaşcu, Werner Söllner …
*
Gogea's Blog 
Liviu Antonesei
septembrie 30, 2019
Îmi pare tare rău, tare. Era un om, asta înainte de orice.
Mihaela Stroe
septembrie 30, 2019
Dumnezeu să le dea odihnă în lumină tuturor celor strămutați pe Ada Kaleh-ul celest!
Mai adaug un nume: Ioan Sorin Apan (fost coleg de liceu și apoi de cancelarie), plecat într-acolo acum șapte ani. A lăsat în urmă două cărți („Taina cerului” și „Taina Mării Negre”) dintr-o plănuită trilogie („Taina pământului” l-a chemat la ea… înainte de-a o scrie). Îndrăgostit de Maramureș, pasionat de etnografie și folclor, absolvent de fizică, dar și de teologie, a întemeiat „minisatul Sf. Andrei”, a „haiducit” în învățământul postdecembrist făcând ce se cuvine, nu ce trebuie, și a format sute de elevi întru credință și cunoaștere… altfel decât prevede programa oficială.