ÎN DRUM SPRE VASILE GOGEA
De mai multă vreme drumurile mele la Cluj, care sunt mult prea rare din păcate, mă conduc și la Vasile Gogea.
Știu că acolo, la el, mă mai așteaptă și Lucia în mica lor gradină, plus un păhărel de țuica…
Poezia lui Vasile Gogea este sublimă, conversația sa este precisă și plină de un binefăcător amestec de înțelepciune și bunătate.
Îl sun deci la telefon, de la Doamna T., pentru ca să fixăm ora la care pot veni.
Doamna T.?
Doamna T. este un fel de cofetărie, dar mai degrabă un mic salon, pe care l-am descoperit din întâmplare pe strada Napoca, la doi pași de sediul societății MINERVA, recent retrezite la viață de inimosul, neobositul meu prieten Tibori Szabo Zoltàn.
La Doamna T. secundele, minutele clujene se scurg implacabil, dar cu încetineala melcului, iar gazda, Doamna T., arată exact așa cum mi-o imaginasem cu zeci de ani în urmă, atunci când citeam, exaltat și plin de stupoare, faimosul roman al lui Camil Petrescu.
Privesc salonul în care mă aflu: cărți, covoare, fotolii, canapele, vitrine pline cu broderii și bibelouri de odinioară. O pianină. Pe pereți fotografii de familie îngălbenite, precum și nenumărate tablouri, din fericire ascunse privirii de discreta pudoare a penumbrei…
Și iată că treptat bănuiala mea devine certitudine: gazda mea nu seamănă cu Doamna T., ea ESTE Doamna T. însăși!
În timp ce vorbesc la telefon cu Vasile, Doamna T. îmi servește coniacul. Mi-l aduce în pahar ușor încălzit, gura paharului acoperită cu un șervețel îngreunat cu patru bobițe de cafea. Să nu te îndrăgostești de Doamna T. este o imposibilitate fiziologică.
Poetul Vasile Gogea s-a născut la Sighetu Marmației – un fapt nici mai mult, nici mai puțin semnificativ decât acela că drumul care mă va duce la el, pe strada Someșului (fostă Dijmei), va trece în mod sigur prin strada Croitorilor, fosta Mikes Kelemen, cea în care m-am născut eu, și în care mi-am petrecut primii șapte ani ai copilăriei.
Știu foarte bine ce mă așteaptă pe acest drum: un întreg cartier plin de farmec și poezie, cu căsuțele sale joase, fiecare cu micile sale grădini și curți interioare, vagă memorie a unui biotop uman ce de mult nu mai este, se află sub atacul noii speculații imobiliare. Știu că în drum spre Vasile Gogea voi fi nevoit să văd felul în care așa-zisul neoliberalism își sărbătorește triumful și încearcă să înghită sufletul acestui cartier cu o aviditate și o nerăbdare pe care nu mi le pot explica altfel decât prin dorința sa de a recupera cât mai repede timpul pierdut. Brutalitatea asta nu are nimic de invidiat în raport cu cele mai urâte excese ale arhitecților ceaușismului.
Știu că poetul Vasile Gogea se încăpățânează să nu-și părăsească mica sa grădină, și bine face!
Îmi va spune că e și asta o formă a sfidării și a rezistenței, un sport la care – știm noi bine! – se antrenează încă din tinerețe…
Dar eu cred că mai e încă ceva! De unde-o știu?
Păi îmbătrânim, îmbătrânim împreună, și ăsta este unul dintre acele puține gânduri aducătoare de autentică consolare îmbătrânirii, iată-l: până la urmă nici aceste oribile, monstruoase, imense blocuri noi nu vor rezista ‘spăimântătoarei vechimi a viitorului, până la urmă și pe ele le vor înghiți apele mileniilor secate, până la urmă și peste ele se vor așterne întinderi mute.
Între timp terminasem convorbirea telefonică și Doamna T., care se retrăsese discret într-o altă cameră, se reîntorsese.
Cât despre mine, sunt acum nevoit să trec la partea penibilă a acestei relatări, penibilă pentru că va părea artificială și deci lipsită de o autentică necesitate estetică. Mă consolez cu inferioara justificare a veridicității.
Pe scurt: în timp ce mă holbez ca un bou la Doamna T., îmi întind mâna la spate și aleg la întâmplare de pe etajera cu cărți un volum jerpelit de timp.
Citesc titlul: DRUMUL MAGIC, de Ionel Teodoreanu.
Transcriu începutul:
„Nici stea sus, nici lumină jos.
‘Spăimântatoarea vechime a nopților cu ceață peste întinderi mute.
Parcă se ivise deodată în spații, viscolindu-se, fantoma mărilor preistorice,
căutându-și apele mileniilor secate.
Trenul venea dela Sighetu Marmației…”
Valentin LUSTIG
Cluj, septembrie 2019
*
Excepționalul pictor clujean Valentin Lustig care, după ce a părăsit România în cei mai întunecați ani ai regimului ceaușist și a parcurs un periplu existențial și inițiatic care a trecut prin Israel și Italia, s-a stabilit la Zürich, a mai fost „găzduit” pe Gogea’s Blog, în mai multe ipostaze (artist plastic, autor de eseuri sau subiect de exegeză):
Acum, adaug pentru mai multe informații, și link-ul la pagina lui de pe Wikipedia:
https://de.wikipedia.org/wiki/Valentin_Lustig
*
Gogea's Blog 
Liviu Antonesei
octombrie 12, 2019
Frumoasă mărturie despre un lucru care devine rar, prietenia.
Mircea Pora
octombrie 12, 2019
Văzută de la distanţă, cu o cunoaştere doar parţială a preopinenţilor, ar fi vorba de o întîlnire delicată, compusă din zâmbete, tăceri, râsete energice, scurte evocări, poate şi lamentaţiuni,când şi când o vorbă despre timpul care trece şi bun trecut rămâne. Poate să mai fi fost şi altceva, farmecul micii grădini, aburul discret al ţuicii. Numai de bine.