*
Sîmbătă 12 octombrie 2018, la Bădăcin, pe Dealul Țarinei, Casa lui Iuliu Maniu a fost din nou locuită. După mulți, prea mulți ani în care a fost bîntuită de toți demonii istoriei, casa familiei Maniu a fost, aproape orbitor, luminată de spiritul acestuia. Căci dacă n-am fost capabili, o Țară întreagă să-i găsim osemintele, pentru a-l înmormînta creștinește, iată, un preot de țară, a reușit să dez-îngroape spiritul lui. Și acesta a străpuns, nu doar întunericul unei epoci în care umanitatea părea că a rătăcit calea, dar și răsăritul de toamnă tîrzie care-și revărsa razele calde peste dealurile și livezile Bădăcinului. Era frig afară, bruma se topea încet în iarba încă verde dar era atîta căldură în toate sufletele care veniseră, care de unde, care cu ce, însă cu credință și bucurie să adeverească și să mărturisească puterea de neînfrînt a nădejdii în Dumnezeu.
L-am salutat creștinește mai întîi pe Părintele Cristian Borz, preotul parohiei greco-catolice din Bădăcin, sufletul și nucleul generativ al unei campanii susținute, în primul rînd cu sprijinul cotidianului Sălajul pur și simplu, patru ani. Cel care, fără să obosească, să se tînguiască sau să învinuiască pe cineva, dăruit cu har de la Sfîntul Duh și îndrumat de Fecioara Maria, Regină a familiei, s-a străduit, asemenea lui Plotin, dar prin puterea și voința Tatălui Ceresc, „să înalțe divinul din el la înălțimea divinului din Univers”.
Ne-au fost de ajuns cîteva cuvinte și o îmbrățișare. Apoi ne-a condus (pe mine și pe cei doi prieteni cu care am plecat din Cluj: Lucian Tănase, care și-a pus mașina „la drum” și aparatul de fotografiat „la treabă” împreună cu Virgil Rațiu, încercînd să-și depășească oboseala acumulată în ziua precedentă, la Bistrița, unde asistase la inaugurarea unei statui a lui George Coșbuc) prin încăperile, devenite de o sacralitate smerită și monumentală totodată, ale Casei Memoriale.
Era devreme. Oficialitățile încă nu sosiseră.
„Ghidarea” nu era formală.
„Explicațiile” nu erau pentru un „muzeu”, ci scurte informații familiare, de viață cotidiană, despre locuitorii și stăpînii Casei care păreau a fi, pentru moment, ieșiți la o plimbare prin livada de pe Dealul Țarinei și puteau să apară în pridvor din clipă în clipă. Ioan, Clara, Scipio, Cassiu, Elena, Iuliu, Sabina, Cornelia (Sora Cecilia), Iulia, Emilia…
Viață! O viață adevărată vibrează încă în fiecare încăpere, în fiecare ungher, în fiecare obiect… Pînă și în urmele/umbrele suferințelor consumate în această Casă pulsează o lumină lăuntrică… În care se păstrează amintirea unchiului lui Iuliu Maniu, „europeanul” Bărnuțiu…
L-am privit, o clipă, cu un profund respect pe medicul Ioan Boilă, ultimul strănepot al Sfinxului din Bădăcin, așezat pe o bancă, în veranda casei, într-o atitudine de meditație profundă, de bucurie și, poate, de tristețe în același timp… Parcă îl mai aștepta încă pe „unchiuțu” să vină cu mere înrourate din grădină…
Apoi, ca și cum aș fi fost prins în vortexul unei mașini a timpului, rememorez, pentru a cîta oară?, o succesiune de evenimente din viața mea: născut la Sighet, în 1953; armata – la Sighet în 1973-1974; „rătăcit” (împreună cu scriitorii, mult mai puțin cunoscuți atunci, Ioan Groșan și Matei Vișniec, aflați la Festivalul de Poezie) prin coridoarele Închisorii din Sighet, în care am intrat toți trei „prin efracție”, nemaigăsind o vreme drumul înapoi, spre geamul pe care intraserăm și terifiați de gîndul că, fie și numai pentru o noapte, am putea rămîne „prizonieri” ai acelei închisori, în 1983 dacă bine îmi amintesc; am participat la primul simpozion „Închisoarea de la Sighetu Marmației – Memorial Istorico-Politic”, în 1993, prilej cu care l-am condus pe Seniorul Corneliu Coposu prin închisoare (care nu era încă amenajată ca „memorial”) pentru a-i arăta celula în care a murit martiric Iuliu Maniu; l-am condus și pe ultimul drum pămîntesc pe Senior, în 1995… Și, acum, în A.D 2019, ziua a 12-a a lunii octombrie, după patru ani de campanie națională, la care „m-am înrolat” ca voluntar solitar dar solidar, mă aflu în Casa lui Iuliu Maniu. În capela Casei… În biroul lui… În dormitorul lui… În fața cenotafului lui și a mormintelor părinților lui… Respir aerul pe care l-au respirat ei, toți aceștia…
*
*
*
*
*
Cred că trebuie să existe o semnificație mai înaltă în tot acest lanț de întîmplări (și altele, încă, pe care nu le mai evoc acum, aici) ale vieții mele… Trebuie să fie treptele unei inițieri pentru o ascensiune care nu are nimic de-a face cu „ridicarea” pe treptele sociale…
Mă rog Sfintei Marii, Sfîntului Anton și Bunului Dumnezeu să-mi lumineze calea pe care o mai am de parcurs și să-mi dea puterea să nu mă prăbușesc, oricît de grea ar fi ea…
Lăudat să fie Isus Cristos!
*
Fotografii de Lucian Tănase și Gogea’s Blog.
*
Ioana Haitchi
octombrie 14, 2019
A republicat asta pe Poetaria Journal.
Lucian Vasiliu
octombrie 14, 2019
Așa da, eveniment! Fără mânie,
cu Maniu, pentru mâine!
Mihaela Stroe
octombrie 14, 2019
Emoționant! Poate va veni și vremea să se schimbe inscripția de pe cruce – în loc de „Aici trebuia să odihnească…” – „Aici odihnește marele om politic Iuliu Maniu”.
ovidiu oana-pârâu
octombrie 14, 2019
Respect!
Liviu Antonesei
octombrie 14, 2019
Bine că am ajuns să vedem opera asta de refacere încheiată. M-am uitat cît am putut de atent, aș spune că s-a lucrat cum trebuie. Mă bucur pentru tine, frate Vasile, că ai fost acolo într-o asemenea zi.
Mircea Pora
octombrie 14, 2019
Dincolo de orice comentariu. E un pas înainte din kilometri ce trebuiesc recuperaţi. S-o mai facă şi cei tineri că tot ne-am pus nădejdile în ei.
Daniel StPaul
octombrie 14, 2019
Fericita vrednicie, emotionanta marturie!
vasilegogea
octombrie 16, 2019
Articol preluat și de colegii și concetățenii mei din Sighetu Marmației, pe site-ul „Salut, Sighet!”:
https://www.salutsighet.ro/scriitorul-nascut-la-sighet-vasile-gogea-popas-initiatic-la-casa-memoriala-iuliu-maniu/.
Le mulțumesc și îi salut cu același, neîntrerupt, dor de Sighet!
magda ursache
octombrie 17, 2019
Să vă dea Dumnezeu și putere și mînie, contra celor bântuiți încă de demonii Lenin-Stalin.Că-s mulți. magda u.
vasilegogea
octombrie 17, 2019
@magda ursache
Iau termenul „mînie” în sensul dat de Șăineanu în dicționarul lui: „furie subită și trecătoare”.
Creștinește, însă, nu pot să-l „iau” nici cum…
Dar sînt de acord că demonii aceia nu sunt morți, ne mai bîntuie încă…
Dana (Mara)
noiembrie 2, 2019
Sa fie intr-un ceas bun! Felicitari oamenilor inimosi care au pus o caramida cit de mica la acest gest de recuperare si pastrare a memoriei. Numai bine si sanatate. Poate nu intimplator ceva launtric si nestiut m-a determinat sa tin sa va salut personal si sa va string mina, poate cu stingacie si emotie, dar este ca un flux de energie pozitiva de care aveam nevoie pentru un soi de luminare interioara. Mai avem putine repere morale, oameni ca dumneavoastra merita sa fie onorati si stimati.
vasilegogea
noiembrie 3, 2019
@Dana(Mara)
Cu siguranță „nu întîmplător”! Depun mărturie că ați sprijinit această campanie, de la mare depărtare, nu doar cu inima, ci și printr-o donație în bani, despre care poate veți spune că a fost „modestă”, dar eu vă spun că a fost mai mare decît a… ambasadorului României la Washington!
Oameni ca dumneavoastră au făcut posibil ca un vis ce părea irealizabil să devină o realitate.
Vă mulțumim!