Lectură în dialog la Cenaclul U.B.B.: Emilia Poenaru Moldovan – poezie și Virgil Rațiu – proză

Posted on octombrie 21, 2019

2



Se poate pre-simți un interesant dialog literar între o „vioară” și un „violoncel”,

chiar dacă nu… brahmsian!

*

„După mai mulţi ani petrecuţi la Zalău, Emilia Poenaru Moldovan se stabileşte la Cluj-Napoca, unde conduce, de curând înfiinţatul „Cerc literar de la Cluj”, un grup constituit cu scopul de a coagula valenţele literare latente sau manifeste într-un cenaclu literar virtual.
Emilia Poenaru Moldovan este o creatoare de imagini căreia îi plac metaforele şi nu se teme să celebreze cuvântul în multiplele lui ipostaze. Structura volumului său de debut editorial, tardiv, dar notabil şi răsplătit de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România cu premiul de debut, este unul în patru timpi. Patru anotimpuri, patru vârste, patru etape ale eliberării din „dantelăria de rugină”. Acesta este şi titlul primului parcurs, care porneşte sub semnul unui alt început cu Poem nou, sub semnul căruia stau 23 de trepte la capătul cărora întâlnim Zile, vîrste, nori. A treia latură a volumului e Lumea de dincolo urmată de Rhapsody in blue, iar structura aceasta mă duce cu gândul la cele patru etape ale unei existenţe: naşterea, existenţa, moartea şi unirea cu albastrul infinit al vieţii în trupul cel nepieritor.”

(Alice Valeria Micu, în Caiete Silvane, https://www.caietesilvane.ro/articole/3389/O-cantarire-a-inimii.html)

*

„Alfonz”  în grădina lui  „Anselmus” (Foto: Gogea’s Blog)

*

„Cărţile cu Alfonz nu sunt altceva decît cronicile fragmentate, scrise şi rescrise de mai multe ori de Virgil Raţiu, ale clanului Carbiţilor (numele de familie al lui Alfonz fiind Carbit). Roman modular (cum, cu toată îndreptăţirea l-a numit Ion Bogdan Lefter), acesta poate fi deconstruit şi reconfigurat mereu altfel, rămînînd, în esenţa sa, identic. Aş spune că printr-o secretă alchimie, Virgil Raţiu a transferat textului său ceva din proprietăţile acestui element fizic (folosit atît la fabricarea electrozilor pentru sudură, cît şi a consumabilelor abrazive), reuşind să construiască unul dintre cele mai corozive romane din proza românească a anilor optzeci. Şi care se poate “activa” la fiecare nouă rescriere sau împrospătare a… Carbit-ului! Căci, chiar dacă fabrica de carbid de la Diciosînmartin (Tîrnăveni) nu mai e decît o ruină, carbiţii  ne bîntuiesc în continuare realitatea cotidiană.”

(Vasile Gogea, pe Gogea’s Blog, https://vasilegogea.wordpress.com/2011/10/15/gogeas-blog-express-of-books-primul-vagon/)

*