Frunzele toamnei, frunzele memoriei…

Posted on octombrie 22, 2019

5



În apropiere de mormîntul părinților soției mele, aflat în Cimitirul Central (în maghiară Házsongárdi temető) din Cluj, se află mormîntul lui Radu Stanca, cunoscutul poet și dramaturg, membru al Cercului literar de la Sibiu. Mi-am amintit de el privind sosirea toamnei în mica noastră curte-grădină, schimbarea, aproape peste noapte, a culorii frunzelor uneia dintre magnolii, apoi căderea lor lină, continuă, începînd cu cele de pe crengile de la baza coroanei, cu un zgomot imperceptibil de la distanță, ca un geamăt interior, reprimat…

Și-mi sună în minte muzica de baladă a poemului „compus” de prietenul marelui critic și istoric literar Ion Negoițescu (care a locuit un timp, la Cluj, nu departe de curtea și casa noastră):

                 FRUNZELE

                                        de Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram…

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt…
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele…

*

Etichetat: , ,
Posted in: Anamnesis