Despre echinoxistul Augustin Pop, retras prea devreme din această lume pe care, mai ales înainte de 1990, a sancționat-o retoric anti-poetic, singularizîndu-se între colegii săi „livrești”, „culturali” printr-o dimensiune politică, în sens etimologic, unul dintre exegeții și prietenii săi cei mai loiali, Virgil Podoabă scrie: „Poet de o exigență extremă față de sine și pentru care fiecare carte constituie o experiență creatoare esențială, Augustin Pop va înfățișa, în cele două cărți ale sale [„Ceea ce fulgerul amînă”, prefață de Marian Papahagi, Ed. Dacia, 1981 și „Apropierea”, Editura Dacia, 1990. Nota admin.], două ipostaze distincte și radical opuse ale poeziei: una impersonală, anticonfesivă și distantă, manevrînd cu abilitate principiile liricii moderne, iar alta personalizată, confesivă, ironică și intertextuală, punînd în acțiune principiile celei postmoderne.”
Am recitit cu altă „atenție”, în aceste zile atît de impropriu numite de „distanțare socială”, al doilea său volum, avînd un titlu ce dobîndește acum accente polemice, Apropierea, apărut în 1990 și care cuprinde în întregime poeme din „epoca de aur”. Volumul este structurat în trei secțiuni definite sintetic, sintactic și semantic în titlurile lor: Mărul și mașina de scris, Libertățile dictatoriale și Descoperirea esteticului. Am ales pentru această „recitire obștească”, trei din cele unsprezece poeme care alcătuiesc a doua secțiune. Ele ilustrează încă o dată vocația profetică a adevăraților poeți. Vocație pe care, cel mai adesea, nu le-o luăm în seamă…
LIBERTATEA DE ASOCIERE
Fiecare cetățean
are dreptul
de a se aduna
în grupuri de cîte unu
și de a discuta
în mod liber
orice problemă
de interes public.
Adunările, întrunirile
și reuniunile
care depășesc
sau care sînt
sub această cifră
sînt interzise.
(24 august 1985)
LIBERTATEA DE MIȘCARE
Fiecare cetățean
are dreptul
să facă orice mișcare,
atît cu membrele superioare,
cît și cele inferioare,
abdomenul, pieptul,
capul, gîtul
și celelalte organe.
Sînt cu desăvîrșire
interzise în public
mișcările indecente:
poziția verticală,
statul pe burtă etc.
(24 august 1985)
LIBERTATEA DE EXPRESIE
Fiecare cetățean
are dreptul
(nu însă și obligația)
de spune,
la el acasă,
absolut tot
ceea ce-i trece
prin cap.
Nici un cetățean
nu își va permite
să vorbească
înainte de-a afla,
cu ajutorul mijloacelor curente
de informație,
ce anume
trebuie să-i treacă
prin cap.
Odată spusă,
orice vorbă
va rămîne scrisă.
(18 septembrie 1985)
_____________________________________
Din volumul Augustin Pop, Apropierea, Editura Dacia, 1990.
*
Gogea's Blog 
Liviu Antonesei
mai 1, 2020
Am ținut mult la Augustin și sînt tare bucuros că ai regăsit acest poem minunat. Mulțumesc, frate Vasile…
Lucian Vasiliu
mai 1, 2020
Mulțumim pentru apropierea poetică, duhovnicească, POPească!
Mihaela Stroe
mai 1, 2020
Și frumos, și trist!
tatianapanaitescu
mai 1, 2020
Mulțumesc foarte mult pentru această postare.Am aflat niște titluri frumos concepute/// Cât despre D, Virgil Podoabă, ce mai face, unde lucrează/// chiar mă voi interesa. Sănătate, Bucurii, Armonie.Tatiana Panaitescu
Ioana Haitchi
mai 1, 2020
A republicat asta pe Poetaria Journal.
Mircea Pora
mai 1, 2020
Pe Augustin Pop nu l-am cunoscut personal însă sunt mişcătoare cuvintele sale simple, esenţiale pentru definirea unei epoci. Repet, pe el nu l-am cunoscut, „epoca” însă da..Pline de miez, asemeni versurilor, caracterizările lui Virgil Podoabă. Cu el sunt prieten şi-i transmit pe această cale un gând bun!.
Rodica Marian
mai 12, 2020
Recitirile lui Vasile Gogea m-au surprins plăcut de multe ori, dar acum volumul „Apropierea”
(titlu profetic pentru autor) al lui Augustin Pop cu atât mai mult (poetul dispărut din lumea aceasta de peste 22 de ani a fost şi în alte ocazii invocat în blogul de faţă) m-a tulburat de-a dreptul, nu numai fiindcă este inspirată „recitirea obștească” a eseistului Vasile Gogea, ci pentru că reverberaţiile acesteia, oarecum prelungind-o, au reînviat totodată circumstanţele istorice (la atmosfera de creatie am participat moral şi afectiv) ale ivirii în lumea postmodernismului poetic a acestei dimensiuni politice a poeziei lui Augustin Pop, dimensiune cu drept cuvânt personalizantă pentru el, nu numai în contextul echinoxiştilor, cum bine observă autorul blogului.
Augustin Pop avea aşadar vocaţia politicului, un acces natural la dimensiunea politică a
creaţiei, şi în acelaşi timp, din altă perspectivă, tot ciclul Liberăţilor dictatoriale este tipic
intertextual, întrucât ciclul a fost creat cu textul Constituţiei Repubicii Socialiste România în faţă, iar discrepanţa uriaşă dintre „litera” acestui text şi realitatea din anii de graţie 1988-1989 (anii cei mai reprezentativi ai „epocii de aur”) este ea însăşi generatoare de absurd şi de irepresibilă satiră, plus vocaţia de superioară, specială ironie a lui Augustin, care avea o amplitudine muşcătoare şi totuşi senină, profund acidă, sporindu-i dramatismul cu o aparentă detaşare. Desigur, nu se puteau publica în epocă astfel de poeme, totuşi Augustin le-a citit, încurajat de mine, cu ocazia unei Expo-zile, din seria „Ut pictura poesis”, la Institutul de Lingvistică al Academiei Române (unde, pe atunci, lucram amândoi în cercetarea lingvistică; numai după Revoluţia din 1989 Augustin a beneficiat de mutarea în colectivul de literatură). Uluirea tuturor a fost atât de mare încât nici azi nu ştiu cum de nu s-a desfiinţat institutul (eu nefiind membră de partid, nu prea aveam acces la informaţii interne), poate era prea complicat…
Dar, mai târziu, la Revoluţia din decembrie, l-am convins pe Augustin să nu
meargă la Bucureşti,unde voia să citească aceleaşi Libertăţi (era deja 22 decembrie era greu de ajuns, iar noi fusesem la Revoluţie aici, la Cluj, încă din 21, la ora 14,50). Aşadar în 22, în după-amiaza zilei, când mulţimea a ocupat judeţeana de partid (am intrat acolo deodată cu primi oameni), noi am fost poftiţi, spre înserate, la balcon şi Augustin a citit celor de jos Libertăţile. Dincolo de sentimentele ameţitoare ale momentului, îmi amintesc senzaţia stranie că oamenii erau oarecum confuzi, nici nu puteau înţelege toată ironia textelor, până când poetul a întrebat cum să se numească noul ziar al noii orânduiri (la tipografie ne trimiteau noii decidenţi ah-hoc, să facem acest nou ziar, pentru că eu refuzasem să merg la Turnul de apă, zicând să ne trimită acolo unde ne pricepem cât de cât), iar mulţimea, cumva lămurită, a strigat parcă eliberată dintr-o nelămurire: Adevărul! În noaptea care a urmat, am făcut ziarul (a venit cu noi şi poetul Adrian Popescu), şi împreună cu cei care erau de serviciu (un ziarist şi un corector). În materialele semnate de Augustin şi de mine, fiecare am scris, fară să ne consultăm, ce am făcut în ultimele două zile, pomenind, înainte de toate, reacţia oamenilor la
„Libertăţile dictatoriale”.
Acum, în 2020, se împlinesc douăzeci de ani de la apariţia celui de al treilea volum al lui
Augustin Pop, apărut postum, intitulat „Telejurnalul de Cluj”, la editura Paralela 45, 2000, pentru care aş vrea să-i mulţumesc încă o dată lui Ştefan Borbély penru avizata, sensibila şi oportuna lui prefaţă.
Istoria acestui volum este o altă poveste.
Rodica Marian
vasilegogea
mai 12, 2020
Mulțumesc mult d-nei Rodica Marian pentru această amplă și emoționantă intervenție!
Totodată, o rog să-l ierte pe administratorul blogului pentru facilitarea vizibilității cu întîrziere (datorată unor dificultăți tehnice) a comentariului.
tatianapanaitescu
martie 5, 2021
Augustin Pop, conectat la realul pe care și-l asumă – în sens de a străbate înainte prin timp/ chiar și cu prețul unor grele cuvinte/ ori modeste de ar ar putea părea la prima vedere…/ Astfel îmi apare poetul, poetul generic/ și acum Augustin Pop, din prisma acestui grupaj de poeme revelatorii și în stil minimalist, sintagmele doar să mitralieze prin încărcătura lor semantică. ,,cu adevărat – o pată de sânge care vorbește;, ori ca strigătul lui Edward Munch
, ori ca Moartea obosită,/ peliculă în stil expresionist din epoca filmului mut.
Textele postate arată că lirica acestui autor a rezistat probei timpului.
Dar, cum să nu se fi retras prea devreme din timp acest poet echinoxist / ? Mai este de mirare / /?// Pe cât a simțit de mult și a văzut – monstruos /?/ – fără a fi retoric ori sarcastic.
Îmi pare foarte rău – că nu l-am cunoscut. Atunci. În acei ani frumoși/ cu adevărat frumoși, ai mișcării poetice – se pare , de distincție, din Cluj.
Mulțumesc pentru că ați postat acest material în chip de Memento…/ considerând că am citit, în fapt, poezii de sertar…