O „întîlnire” nedistanțată la „Terasa” lui Aurel Gurghianu

Posted on mai 11, 2020

0



Într-unul dintre mesajele aproape cotidiene primite în aceste zile de „distanțare socială” și „izolare la ordin ca de bună voie”, prietenul meu Bedros Horasangian mă informa că, în timp ce se îndeletnicea cu a face ordine prin bibliotecă, a dat peste cartea lui Aurel Gurghianu Terasa și alte confesiuni (apărut la Editura Dacia, în 1978), un „volum de melancolii/amintiri, glose și paranteze de tot felul, despre Cluj, clujeni, evident, dar și peripatetizările unui poet de sorginte blagiană” cum îmi scrie el, cu nostalgii retrezite.

Mi-am amintit și eu, „catalizat” de Bedros, cum am solicitat și primit un autograf de la „Moș Garoafă”, cum îl numeau cu tandră admirație confrații clujeni pe „stelistul” Aurel Gurghianu, pentru că obișnuia să poarte o garoafă la reverul hainei (lucra, în anii aceia, în redacția revistei Steaua), pe cartea proaspăt apărută. Era în primăvara anului 1978. Noi, „caracuda” jună din Cluj, îl urmăream uneori discret, de la distanță, în scurta plimbare aproape cotidiană de la redacția revistei, aflată la etajul clădirii de pe colțul stîng al începutului străzii Budai Nagy Antal (în prezent Dorobanților), pînă la mijlocul străzii 6 Martie (actualmente Eroilor), în dreptul restaurantului „Crișul”, unde obișnuia să ia prînzul, de cele mai multe ori singur. Tocmai apăruse Terasa. Într-o zi, văzîndu-l prin fereastra largă a restaurantului singur la o masă și părînd a fi la „desert”, mi-am făcut curaj și am intrat. M-am prezentat și, după ce m-a invitat să iau loc, i-am spus motivul acelei nu întocmai politicoase abordări: doream un autograf. M-a rugat să-i mai spun o dată numele. După ce m-am conformat m-a întrebat: „Dumneata ai publicat recent o proză în Tribuna?”. Am admis, cu jumătate de gură – nu știam ce va urma… „Foarte frumoasă povestire” – mi-a alungat el toate temerile. „Să aduci și la Steaua ceva… Chiar dacă e o revistă, mai ales, de poeți… Dă-mi cartea să semnez…”

După amiaza acelei zile m-am simțit „ales” între amicii „arizoniști”, care – credeam  eu – cu siguranță mă invidiau! Se înțelege, am fost bun de plată (un leu – o cafea, trei lei cincizeci – o vodcă poloneză, „mică”).

Acum, recitind pagini din cartea lui Aurel Gurghianu, se întîmplă să-l descopăr evocat, fără nume (ca un „erou necunoscut”) pe Bădia Vasile din Runcu Salvei. Iată ce nota (la pag. 186) poetul „orelor și umbrelor”, care se îndeletnicea cu „numărarea cailor amurgului”:

„Una din emisiunile televiziunii din această duminică de 1 octombrie (a anului 1972, n.m. V.G.), ne-a prezentat o superbă imagine a unui țăran coborînd plaiurile năsăudene cu o traistă atîrnînd pe umăr. Dacă n-a fost totul regizat (reporterul spune că nu), atunci trebuie să-i mulțumim întîmplării pentru fericita întîlnire. Țăranul mărturisește că i-a citit pe Blaga, pe Bacovia, pe Barbu. dar supriza o constituie versurile sale, scurte balade moderne, cu ecouri cunoscute și totuși mlădiate în niște forje originale.”

Peste mulți ani, aveam să-l întîlnesc și să stau de vorbă, „față către față”, cu acel țăran. Prima oară, în primăvara anului 2011, cu prilejul comemorării lui Radu Săplăcan, la Braniștea. Era Vasile Dâncu, poetul din Runc. Am putut constata, plăcut surprins, că nu-i citise doar pe cei numiți de Aurel Gurghianu, dar și pe aproape toți poeții optzeciști, ale căror cărți se aflau în biblioteca lui la loc de cinstire. Știa poezii întregi de pe rost din mai toți. Era la curent cu „cotele” literare, dar avea opțiuni personale ferme.

Apoi, încă o dată ne-am întîlnit (cred că era tot într-o primăvară, în 2016), într-o atmosferă aniversară: își sărbătorea împlinirea unei vîrste, înconjurat de scriitori (între aceștia încă doi Vasile Dâncu, poeți și ei, amîndoi, unul -G. și editor, celălalt -S. sociolog și politician), fără complexele și fără vanitățile aproape nelipsite la autodidacți. Doar o bucurie simplă, „rurală”, aproape solemnă… Căci, Vasile Dâncu – ne spune poetul Ion Mureșan – „nu este un țăran care scrie poezii, el este un poet extraordinar care trăiește la țară”.

Acum, înțeleg de ce memoria, provocată de Bedros Horasangian, a anulat toate „distanțările” în timp ale acestor simple întîlniri:

azi, am fi sărbătorit alături de cei doi poeți, ziua lor de naștere, care e aceeași: 11 mai.

Din perspectiva veșniciei la care s-au mutat amîndoi, nu mai contează anii.

Nimic nu e întîmplător în memorie…

*

Posted in: Anamnesis