Mihaela Malea Stroe despre vis: „cu mască, fără mască”…

Posted on mai 11, 2020

5



MIHAELA MALEA STROE:

Visul în „stare de urgență”

Pandemie nemaipomenită de gripă nemaiîntâlnită! Și, mai rău, pandemie de panică! Stare de urgență. Ordonanțe în trombă. Carantine. Izolare. Declarații de deplasare. Degringoladă. Confuzie. Derută.

Școli, biserici, biblioteci, frizerii, restaurante, teatre, muzee, magazine de fițe, cabinete stomatologice… închise! Străzi pustii. Unii sunt disperați că, ooff, nu mai pot merge la fitnes și la club. Alții – că au dat faliment sau au rămas șomeri. Psihoze. Depresii. Provizii uriașe de alimente (pentru cine-și permite cheltuiala), că flutură la orizont imaginea holografică a foametei intra și post pandemice. Jandarmi. Echipaje de poliție. Amenzi cu rost și amenzi fără rost. Patrule cu mitraliere. Blindate defilând ostentativ pe străzi – să ia samă afurisitul de virus, să-i intre bine mințile-n capul lui cu basmade proteină că e-n cătarea armei și, dacă mișcă în front, o să fie ciuruit de gloanțe, cât îi el de mic și de invizibil! Ori credea cineva că-s pregătite mitralierele să tragă în oameni?! Nuuu! Nici blindatele. S-au îngrozit cetățenii degeaba. S-au lăsat timorați de o impresie greșită. Nu ei sunt vizați și vânați.Parada de forță e strict ca să se sperie virusul. Uite, până și cu clanurile rivale care – șergându-se la partea dorsală a anatomiei lor cu ordonanțele de guvern și militare – se războiesc între ele cu bâte și săbii, poliția se poartă delicat. Cu mănuși. Nu face (ab)uz de arme.

Înțelepțire tardivă: medicii și cercetătorii ar fi meritat (la trecut!) mai multă atenție și răsplată decât starletele siliconate. Asta da revelație pe capul decidenților și „distribuitorilor” de bani de pretutindeni! Numai de n-ar uitapână mâine! Ce altă boleșniță ar trebui să-i pălească zdravăn în creștet pe indivizii ăștia „decidenți” ca să le pice odată fisa că și dascălii ar merita mai multă prețuire?!Că ei pregătesc viitorii medici și cercetători.

Un italian, revoltat pe bună dreptate, tranșează lucrurile: „I-ați plătit pe fotbaliști cu un milion de euro pe lună, iar pe cercetători cu 1300. Acum să vă vindece Ronaldo!” Revolta asta nu e numai a lui. E transfrontalieră.

„Fonfii și flecarii” autohtoni, „stăpânii astei nații”,au și ei parte de o revelație – hoopaa! –  n-avem destui medici și asistenți! Păi dacă i-au tot „exportat”… de unde?! Umblă vorbacă,postdecembrist, peste 20 de mii de medici români și-au luat lumea-n cap de „binele” de-acasă și, cu pricepere și dăruire, servescaltorpatrii. Și, vaaaiii!!! N-avem nici destule spitale!!! Păi nu, că, nu demult, au socotit pe degete (adică digital) că-i costă mai puțin să închidă parte din cele existente decât să le modernizeze.

În presă – șuvoi de informații care se bat cap în cap. Unii susțin un protocol de tratament, alții altul…  Unii că virusul rezistă 7 ore pe carton, alții că 7 zile. Unii că e virus natural. Alții că e produs de laborator. E bâjbâială generală. Cum să mai dibui „cuvântul ce exprimă adevărul”?

Granițe închise. Zboruri anulate. Categorie exceptată de la restricții – culegătorii de sparanghel. Culegători fără frontiere. Se pot mișca liber de colo-colo, pe oriunde are nevoie de ei băbătia UE. Ce pandemie, dom’le?!Asta-i curat (s)paranghelie!

În toată nebunia pandemică, omenirea nu și-a pierdut, totuși, simțul umorului. Pe internet circulă din belșug  glume „de sezon”. Una din multe: „Nu credeam să trăiesc ziua în care tot globul face pușcărie deodată”.

Suntem milioane de Iona închiși în burta chitului, somați să rămânem acolo. De fapt, să stea fiecare în chitul lui, personal. Nu cumva să-i spintece burta încercând să iasă la lumină! Ca Iona ăla, pescarul de nori, „omul nemaipomenit de singur” din piesa lui Sorescu.

Stai acasă! Păstrează distanța! Spală-te pe mâini!

Spală-te pe mâini! Păstrează distanța! Stai acasă!

Stai acasă! Spală-te pe mâini! Păstrează distanța!

Poartă mască! Dacă nu ai măști „profi”, confecționează-ți la domiciliu unele din hârtie, din baticuri, din ce vrei tu. Treacă-meargă! Orice improvizație e mai bunădecât nimic!

Poartă mască! Păstrează distanța!

De câte ori am auzit sau citit asta, obsesiv, tiranic de-a dreptul, în ultimele 50-60 de zile? Cred că nici computerul n-ar putea ține socoteala. O să ne zărghim cu toții de-atâta stat în casă izolați. Fericiți acum cei care au curte și grădină!

„Lumea nu va mai fi la fel!”, se prezice. Va apărea hotarul – înainte și după coronavirus. Avant et après.

Cum era lumea înainte, încă știm. Cum o să fie după? Încă nu ne putem imagina. Poate că virusul o să dispară, poate se va găsi leac, poate vom învăța să conviețuim cu el, poate vom deveni imuni… Poate. Calendarul istoriei va consemna schimbarea? Cum? Înaintea erei noastre, (era noastră), după era noastră? „Era noastră” va fi un „ceva” în paranteză? O paranteză deschisă de Iisus, întru duhul iubirii, credinței și speranței, al Legii celei Nouă, Lege pe care mai mult am terfelit-o decât ne-am însușit-o, apoi închisă (paranteza) de un virus ridicat artificial, cu exces de zel, la rang de „reper”? Va fi era nouă mai bună? Sau mai rea? Orwelliană?

Pe măsură ce crește numărul oficial (nu neapărat real) de contaminați, ni se promite „relaxarea” restricțiilor. Cine a stat cuminte în casă de când erau sub 500 de cazuri confirmate în toată țara, în curând, când vor fi spre 14 mii de cazuri… poate ieși liniștit pe stradă! Se ridică treptat interdicțiile. Vom scăpa de izolare.

Dar de obsesia pericolului nevăzut vom scăpa? De obsesia măștii și a distanțării? De „virusul” din minte și din suflet? Vom scăpa de teamă, de neîncredere, de îndoială, de suspiciune?… Pentru că, dincolo de boala trupului, isprava de pomină a virusului ăstuia e lucrătura lui asupra ființei. Într-asta a avut ajutoare berechet: mesajele, știrile, interpretările, statisticile, sfaturile și previziunile… mai toate contradictorii, imaginile apocaliptice (deh, astea fac reiting!), de planetă sărită de pe orbită și intrată în vrie, care au circulat și încă circulă abundent odată cu el. Mai contagioase și mai agresive decât molima în sine.

Virusul ăsta începe să semene cu agenții de securitate de pe vremuri. Nevăzuți, neauziți, dar de temut. Nu știai când, cum, de unde sau de ce te trezeai cu ei la poartă. Și era de rău! Dacă nu te gratulau direct cu un glonț în ceafă, sigur te „carantinau” pe undeva, te trimiteau la „izolator”, să nu-i contaminezi și pe alții cu „delictul tău de gândire”. După ce s-au instalat temeinic în mase frica, neîncrederea, îndoiala, suspiciunea, nici n-a mai fost nevoie de prea mulți „viruși” cu trese și epoleți. Frica singură făcea treabă cât zece securiști. Are tâlcul ei și vorba aia cu „frica păzește bostănăria”.

Societate divizată: la tineri a prins repede rădăcini panica, la cei vârstnici mai greu, că ei au mai trecut prin crize, prin „ordonanțe militare”, prin „stări de urgență”, s-au ales cu niscaiva anticorpi. Sunt ceva mai „căliți”, mai rezistenți la inocularea spaimei, mai calmi, iar asta îi nedumirește și îi înverșunează pe tinerii care, asmuțiți cu sârgși de mass-media, și de rețelele de socializare,au ajuns să vadă în seniori un fel de dușmani, un pericol social mai grozav decât pandemia. Nu toți cei tineri, firește, dar destul de mulți, confundă calmul omului trecut prin ale vieții cu inconștiența.

În visul meu de ieri noapte lucrurile stăteau cu totul altfel.

Se făcea că era o zi superbă de septembrie, pandemia nu trecuse de tot, virusul mai stătea la pândă, dar școala începea. Firesc. Nu pe platforme virtuale, la distanță. Curtea școlii, imensă și însorită, se umpluse de adolescenți fără măști care, de neoprit, se îmbrățișau, se sărutau, își strângeau mâinile în salut, țopăiau în grup, se hârjoneau, se strigau unii pe alții, într-o explozie de euforie a revederii pe viu după atâta distanțare și izolare. De peste tot se auzeau râsete și chiote de bucurie. Bucuria putinței de a te apropia de celălalt. Lecuiți de smart-uri, de prietenii virtuale, de sms-uri, de video-chat-uri și, mai cu seamă, eliberați de orice urmă de frică.

Temători, în visul meu, erau doar câțiva adulți, diriginții și directoarea, care, cu măștile pe figură, încercau să-i tempereze pe copii, să-i țină la distanță „legală” pe unii de alții, îi mustrau că nu poartă măști și că sunt inconștienți, că pericolul încă e acolo, dă târcoale nevăzut.

Priveam tabloul ăsta viu dintr-un colț al curții și mă molipsisem de veselia copiilor, veselia aceea în stare pură, despre care se spune că e semnul duhului creștin, chiar dacă purtătorul lui se declară ateu, sau agnostic, sau…

Când m-am trezit, soarele dimineții privea printre nori mestecenii înverziți din parcul de lângă bloc și tufele de liliac abia înflorit. Se-auzeau triluri de mierle, ciripit mărunt de vrăbii, țipete de pescăruși aciuiți aici, la munte, de doar câțiva ani și, pentru prima dată în peste trei decenii de când locuiesc în zona asta, un cântec de privighetoare. Pe aleea care traversează parcul… o fată și un băiat aleargă unul spre altul, fără măști, se întâmpină veseli, se îmbrățișează strâns și se sărută cu foc. Ce dor le-a fost! O clipă am impresia că îndrăgostiții au ieșit pe poarta școlii din visul meu, au descins de-acolo și s-au oprit în parc. Îmi vin instantaneu în minte versurile lui Macedonski: „Veniți, privighetoarea cântă și liliacul a-nflorit”. Acum chiar că e literatură devenită realitate.

Pe trotuar trec cinci tineri (doi cu mască, trei fără), pe trotinete. Un golden retriever puiandru, simpatic, aleargă jucăuș pe lângă ei. Au spintecat și ei burta chitului și au ieșit.

Poate că lumea n-o să se schimbe radical. Poate că n-o să se închidă paranteza aceea… după „era noastră”. Cel puțin nu acum și nu din cauza acestui virus.

Mă retrag de la fereastra chitului personal și deschid televizorul. Pe ecran tronează un anunț… de interes public. Zice să ne informăm exclusiv din sursele oficiale. Serios? Dacă m-aș fi născut ieri, poate aș crede gogorița că numai sursele oficiale spun adevărul gol-goluț. Dar m-am născut alaltăieri și am mai auzit vrăjeli de-astea. Și am citit și basmul ăla cu „împăratul e gol!”.

Intru pe internet. Văd titluri de știri. Nu-i nevoie să citesc știrile că e limpede: nici n-a atins pandemia apogeul, necum să dea semne de stingere, că deja s-a reactivat dihonia între partide, deja aureînceput politicienii să se acuze și să se spurce între ei, exact ca înainte… Poleiala grijii lor calpe pentru cetățeni s-a tocit repede și se arată vederii noastre arama grijii lor pentru viitoarele fotolii și ciolane. Că vin, călare pe mătură, alegerile. De astea nu se prinde virusul nici cu superglue și nu le oprește nicio nenorocire. Dimpotrivă: nenorocirea omenirii poate deveni, pentru șmecherii careabia așteaptă să profite de ea, un prețios capital electoral. Și robinet de bani. Dovadă că acolo, în lumea politicienilor, alta decât a noastră, năravurile din fire n-au lecuire! Nu se schimbă.

Mă cuprinde greața sartriană, închid computerul și ies pe balcon.

În parc – altă priveliște. „Un bătrân și o bătrână, două jucării stricate” se îndreaptă încetișor,  sprijiniți în bastoane, cu pași mărunți și nesiguri, spre o bancă. Fără să se țină de mână ca semenii lor din poezia lui Minulescu. Nu sunt un cuplu, sunt doar vecini de-o veșnicie în insulele lor de singurătate. N-au măști. N-au frică. Se-așază domol la vorbă. Dar păstrează distanța. Habar n-au ei că nu-i voie de fel, când e ordonanță de urgență, să stai pe bancă în parc. Dacă șed așa, departe unul de altul, dacă respectă „distanțarea”…, o fi voie. De ce să nu fie?! Ca să se audă între ei, vorbesc tare.

– Știi ce-am auzit, vecine? Că boala asta o pornit de la un șarpe veninos, care o mușcat un liliac în China și ăia or mâncat liliacu’ și de-acolo…

– Nu, vecină, zâce că s-o dat cu ceva gaze infectate de la un laborator unde fac vaccinuri. Vor să scape de noi, ăștia bătrânii.

– No, nu cred că-i așa. Dacă dădeau cu gaze cum să ne-aleagă? Că gazu’ nu știe dacă ești tânăr ori bătrân. Îi virus de la liliac, îți spui io. Da’ s-o spus la televizor că, dacă te speli pe mânuri cu săpun 20 de minute și dai clanțele cu spirt, nu-i așa periculos.

– Nuuu! Spirtu’ nu-i bun. Am auzât io când o zâs la televizor unu care-i ministru sau ceva. Unu’ mare. O zâs că trebe clor, nu spirt… Apăi spirtu’ s-o și scumpit de numa’. N-ai înțăles bine, vecină: până numeri la 20 te dai cu săpun, nu 20 de minute…

– No, dară! Că atâta mă dădeam io și înainte de pacoste… Ce? Ăștia cred că nu ne spălăm destul? Bine că nu să ia din aer, așa or zâs, că nu să ia…

– Ba să ia, tot ei or zâs că să ia… de-aia să ne punem măști.

– Da’ io am asmă, nu suport mască, mă sufoc. Or zâs să-și pună numa’ ăi bolnavi, să nu treacă de la ei când strănută. La noi nu-i musai. Te mai dor genunchii?

– Mă dor mai rău de când trăbe să stau atâta în casă. M-am dat cu gel de-ăla…Ioi! Amu, de când ies la soarecu țârâita, mă dor și șalele, vai de neamu’ meu!

– No, fii pe pace, omule! Maica mea, fie iertată, avea o vorbă: aia că nu mor caii când vor cânii. Mai e și-un Dumnezeu acolo sus. La El îi răboju’ vieții noaste și a neamurilor lumii! zice vecina, închinându-se pios.

Tăcere. Până și bulevardul din apropiere e tăcut. Arar mai trece câte o mașină. Înainte era puhoi de mașini. Țipete de claxoane, gaze de eșapament, scrâșnete de frâne, înjurături, grabă mare. Acum e liniște.

Pe deasupra bătrâneilor zboară gingaș, în spirale și bucle întretăiate, doi fluturi albi. Or fi îngerii lor păzitori.

Mă întorc în burta chitului. Și scriu. Despre visul în stare de urgență. Visul anulării distanței, izolării, fricii, suspiciunii. Visul revenirii la bucuria îmbrățișării aproapelui cu nefățarnică dragoste.

*