„Propoiezițiile” într-o acoladă critică semnată de Adrian Țion în revista „Acolada”

 

ADRIAN  ȚION:

Vasile Gogea și metafora melcului

 

Face ce face Vasile Gogea și tot la nucleul său poeticesc se întoarce. Mai meditează în urma și în umbra lui Hegel, mai dă o raită prin parcul Caragiale cu monoclul îndreptat țintă spre usturătoarele urzici din fața cabinetului oftaMOFTologic, mai trage cu „puşca de soc” ghiulele ironice în colegi, mai postează ceva incitant pe blogul lui devenit bulevard de opinii și ciocniri de idei și tot în „salonul 9” ajunge, pentru că salonul 6 din „spitalul” lui Cehov, se știe, e ocupat de Andrei Efrimici Raghin. Vecinătatea cu celebrul personaj cehovian îi surâde, întrucât instinctul poetic îl îndeamnă la frisonantă complicitate cu spiritul celui internat, implicat în lansarea unor tăioase considerații asupra regulilor ce guvernează o lume debusolată. Mai mult decât atât, poetul găsește în această relaționare livrescă temeiul explicitării „propoiezițiilor” sale, compus lingvistic ce-i definește activitatea poetică, îi subliniază inventivitatea și-i marchează creativitatea focusată pe magia generării scriiturii. Vasile Gogea a debutat ca prozator în 1990 cu romanul Scene din viaţa lui Anselmus, iar în 1998 ca poet cu Propoieziţii, ştafetă lirică împrumutată mai multor volume întru marcarea originalităţii sale în câmpul poeziei actuale.

        Ghidat de simţul neprecupeţit al sondării cu acuitate şi cerbicie în corporalitatea semantică a cuvântului, Vasile Gogea pune la dispoţia cititorului un evantai liric parcimonios alcătuit din piese de o fragilitate artizanală extremă, evidentă în volumul Propoieziţii, desemnând subtilităţi stilistice  ce-i vor deveni caracteristice. Primele secţiuni ale plachetei subliniază, într-un fel de mărturisire de sine, preocuparea pentru sintetizarea expresiei în cadrul unei morfologii lingvistice asumate, ironizând „condiţia ingrată a gramaticianului”, suspicios şi precaut, obsedat să găsească „poziţia/ corectă/ a propoziţiei/ în poezie”. În spatele acestor ziceri vezi zâmbetul mucalit al poetului în postură de ironist lucid, iconoclast. Un tur de orizont prin „etimologia unui cuvânt” asigură poetului calitatea de ludic interpret al disfuncţionalităţilor recunoscute ca atare: „Cea mai mare obrăznicie/ în această grădină/ este/ să dai titlu/ bâlbâielii tale.” Un virtual portret al „vânzătorului de cuvinte” eşuează în parodierea bolboroselilor rostite de alţii, mulţi, pentru că „toţi vor să vorbească, să vorbească”. Logoreea este anatemizată prin ricoşeul servit drept imagine emblematică a eului retractil, melcul simbolic retras în sine: „Mulţi proşti/ vorbesc despre melc./ Ei cred/ că mutul/ este tăcut.” Depreciativ la convenţiile politico-administrative la nivel de stat democratic sau numai poznaş, titrează nonşalant: „Niciun guvern/ nu valorează/ cât un tors de femeie”. De fapt, poetul cercetează cu acribie de filosof „punctele cardinale ale Fiinţei” într-o serie de poeme scurte, introspective, edulcorate amuzant uneori în rime şugubeţe, puerile. Tonalitatea epigramatică nu lipseşte: „Când se lasă ziua seara/ mă închid în sinea mea/ şi aştept să vină vara/ să mă ningă, să mă stea.” În acest prim volum de poezie se prefigurează şi tema melcului, adoptată ca emblemă personificată a poetului sfielnic, adâncit în meditaţie şi visare.

Reluând titlul volumului din 1998 Propoieziţii, un compus pretenţios şi bizar, s-o recunoaştem, care denunţă din start apetenţa autorului pentru ghiduşii lingvistice insolite, Vasile Gogea stabileşte de fapt consecventa încorporare a lirismului său în matricea structurală a fragmentarismului postmodern ce anunţă desprinderea de magnetismul epicului cultivat iniţial în Scene din viaţa lui Anselmus sau în Fragmente salvate. Unele dicţionare (cel al lui Ion Bogdan Lefter din 2001 nu face excepţie) ni-l recomandă încă sau mai ales ca „prozator-eseist”. Aşa se face că volumul Încă Propoieziţii autentifică pe „încă” poetul Vasile Gogea ca figură reprezentativă ce trebuie menţionată printre favoriţii generaţiei sale, din care, iată, unii s-au grăbit să plece înainte vreme dintre noi, cum s-a întâmplat cu Gheorghe Crăciun, scriitor din acelaşi spaţiu cultural braşovean, unde Vasile Gogea s-a afirmat şi a activat o bună bucată de timp, înainte de a descinde în oraşul de pe Someşul Mic.

     Placheta Încă Propoieziţii ni-l prezintă pe poet aşa cum e: stăpânit de luciditate, intransigent până la cruzime cu el însuşi, cizelându-şi hâtru ideile, repras în sine pentru a-şi rumega în linişte fantasmele obsesive ca personajele dostoievskiene cu care seamănă izbitor, fizic vorbind. Silueta lui fragilă, alungită ca o umbră fugară, strecurându-se zgribulit pe lângă zidurile cetăţii umede, cuprinse de frig hibernal, bacovian, se desprinde parcă din Cartea de iarnă a lui Ion Mureşan şi se autoproiectează sub formula „om de iarnă” în imaginarul poetic încadrat în „propoieziţiile” sale. Desigur, o paralelă între autorul Cărţii de iarnă şi Vasile Gogea e oricând posibilă, deşi temperamental sunt diferiţi. Năvalnicei panoramări ionmureşene, agrementată cu arborescente şi suculente divagaţii, Gogea îi opune o stenică precizie verbală, o coagulare a imagismului în formulări concise, îndelung şlefuite. Mai mult decât atât, poezia lui Vasile Gogea e purtătoarea unor „dureri înăbuşite” ce vin din biografismul laconic dezvăluit sau poate din spaimele/ neliniştile asumate, proprii unei întregi generaţii căreia i s-au furat iluziile, ba chiar şi o revoluţie. Aceste decepţii traumatizante, trăite „la limita fiinţei”, sunt exhibate nu de puţine ori sub forma unei grimase, de fapt un rânjet camuflat în mătasea versurilor, un rânjet de filiaţie bacoviană. Tristeţea despărţirii de prieteni se îmbină cu ironia rece întocmai ca o  sfichiuitură sinistră: „Adun cu grebla umbra prietenilor plecaţi/ dincolo de deal/ şi/ căpiţa de întuneric/ creşte/ prea udă încă, prea verde/ pentru a arde. Totuşi/ e vremea să facem curăţenie./ Hârleţul e pregătit./ Coasa asemeni.” Crâmpeie sângerânde din rana deschisă în pieptul generaţiei astfel păcălite, trădate prin simulacrul revoluţiei decembriste, transpar şi aici, obsesiv, cinic: „Nu mai trageţi!/ Nu mai trageţi!/ Striga/ colecţionarul de gloanţe.// Ce să facem cu atâtea trupuri.”

         Propoiezițiile din salonul 9 (6 fiind ocupat) (Editura Charmides, 2014) dezvoltă în continuare avatarurile eului liric adâncit în meditații fertile, denunțând esența execuției operei de artă ca reflectare a întrupării poietice. Reticent, precaut, suspicios până la delir, timid dar necruțător cu sine, retras în „cochilia spartă” a unui melc din grădina copilăriei, eul liric înaintează lent într-un univers nebulos, fantomatic, abscons, reliefat astfel „prin delicatețea și profunzimea ezitărilor” ce pun în evidență, după spusele lui Paul Valéry, „știința poieticii”, a facerii poeziei. E un discurs ce pune în evidență valoarea tăcerilor „pline de cuvânt”, e starea prefacerii limbajului, a noncreatului pe cale de a se închega, de a genera frânturi din surplusul vizionar presimțit. Se apre că formula non multa, sed multum definește și substanța poeziei lui Vasile Gogea, scriitorul care nu se grăbește să sporească numărul de pagini, ci pune accentul pe tensiunea interioară generatoare de idee poetică. Prefacerea limbajului este „casa ființei”. Spațiul plutonic al erupțiilor în afară. Situarea temporală derivă din sintagma holderliniană  a „vremurilor de restriște”, trădând o ancorare în imobilismul decadent postmodern, ale cărui repere se fixează aleatoriu pe „iubirea infirmă” și „clepsidra fără nisip”. În locul cosmosului poetul configurează hăul, în locul fastului, grimasa, în locul căldurii solare, frigul lăuntric.

Metafora „melcului-poet” apare îmbrăcată în șăgalnice insinuări ludice: „Melcul leneș și boem/ lunecând prin iarba deasă/ cam demult tot desenează/ lipicios un lung poem.” (Jurnal de operațiuni). În melopeea îngânată mimetic și parodic introduce sugestia aceluiași melc-poet ca descântec la „Luceafăr”: „Oho, Luceafăr bun/ de câte ori am fost nebun/ și nu m-au dus în sanator/ și n-am putut pentru să mor.” (Mel(c)opee). În rol de personaj damnat, retras din vuietul lumii, poetul își deplânge formal suferințele într-un registru amar-sarcastic de cele mai multe ori, palier ce rezonează cu „suferința nobilă a poeziei”, după cum subliniază Gheorghe Grigurcu în postfața volumului. „Gândurile în ascuțite săgeți” sunt așezate în versuri sentențioase, de un laconism extrem, bacovian pe alocuri, bogat în sugestii privind înstrăinarea, îmbătrânirea, morbiditaea și căutarea de sine: „în loc de ferestre/ oglinzi/ să înlocuiești căderea în gol/ cu saltul în tine” (Ergoterapie. Atelierul de design interior). Între exterioritate („zgomotul murdar al lumii”) și interioritatea în alertă se țese pânza subțire a jocului intertextual, diminuând contrastele în pasta ironiei mușcătoare și a evocărilor dureroase: „În umbra podului de lemn/ din Sighet/ îmi număr mîinile:/ una dreaptă/ una stângă/ una tăiată. // Astfel/ nu pot deduce/ care este malul drept/ care este malul stâng/ care este malul meu.// Tisa/ curge la fel/ prin rana din suflet.” (Adagio). Propoziția se creează pe sine, șovăitor și tranșant totodată, despicând și implicând contrastele. Este o emisie logică de adevăruri murmurate, abstrasă din hăul lăuntric și insinuată, barbian, ca protecție a sensibilității rănite în haosul de afară.

         După un inventar sumar al vieții, poetul își face rechizitoriul trăirilor cu o caustică asprime: „După 21.900 de zile dăruite de Dumnezeu și nesocotite nopți pierdute de mine (…) azi stau ca un semn de exclamație/ înțepenit în gâtul clepsidrei”. Îndepărtata copilărie nu e prilej de nostalgii pentru Vasile Gogea decât în măsura în care aceasta servește unor construcții poetice simbolice, unde anii tineri, („resturi ale tinereții”) sunt puși ilar în legătură cu obiecte de uz casnic: râșnița de cafea, aspiratorul, mașina electrică de găurit, uscătorul de păr. Aventura minții e în contrabalans constant cu aventura simțirilor trecute prin filtrul sensibilității ultragiale. De unde dificultatea de a stabili dacă poezia lui Vasile Gogea e mai mult cerebrală decât sentimentală. Sub aparenta cenzură rațională se ascunde emoția. Poetul e totuși un înger cu aripile ascunse sub cochilie.

        La  bilanţul intitulat 65 ani şi propoieziţii, Vasile Gogea rezumă concluziv contactul melcului-poet cu lumea, reunind în text două motive esenţiale în poezia sa: metafora melcului şi făptuirea poeticească întru fiinţă. Constată că „suprafaţa mea de contact cu lumea/ se reduce continuu.// În curând/ nu va mai fi/ decât un punct.// Atunci/ voi şti/ că a venit vremea/ ultimei propo(ie)ziţii.”

*

 

(Citiți revista  Acolada, nr. 4 (149) aprilie 2020, aici:

http://www.editurapleiade.ro/REVISTA.pdf)

*

Etichetat: Adrian Tion, lectura critica, metafora melcului, Propoieziţiile, revista ACOLADA

Posted in: Ex libris, Propoieziţiile