S-a mai stins o stea din constelația exilului literar românesc: Miron Kiropol (n.29 septembrie 1936, București – d. 18 iunie 2020, Paris)

Posted on iunie 20, 2020

7



R.I.P  –  MIRON KIROPOL

            Îmi vine tare greu să scriu aceste rânduri, să scriu despre pierderea unui prieten de suflet. Un prieten pe care am avut privilegiul decât să-l aud la telefon în anii de când ființează revista Alternanțe. Asta pentru că am amânat în fiece an vizita pe care i-am promis-o, iar acum Miron Kiropol nu mai este printre noi. S-a stins ieri 18.06.2020 dimineață în orașul de pe Sena, lăsând în urma sa pe Elizabeth, soția sa și îngerul său păzitor. Miron Kiropol este unul dintre cei mai reprezentativi poeți români ai literaturii române. Poezia sa este profundă și întru credință, trecut și prezent în același timp, revoltă și resemnare, atât în poemele scrise în limba română, cât și în volumele publicate în franceză. Cu toate că a scris și tradus în franceză, limba sa de suflet a fost limba română, „cea mai frumoasă și mai poetică limbă a acestei lumi”, îmi spunea Miron deseori în convorbirile noastre telefonice. Cu toate că ajuns la vârsta psalmistului, râvna și dăruirea sa pentru poezie erau la fel ca și în anii tinereții, scria în fiecare zi, „poezia curge din mine” i se confesa cândva lui Andrei Zanca. E tare trist faptul că Miron Kiropol este mult prea puțin cunoscut publicului din România, că opera sa a fost citită cu precădere în mediile literare, fără să i se acorde mediatizarea meritată.  Cu toate că și-a ales Franța ca a doua patrie, exilul său a început „Exilul a început pentru mine înaintea exilului, el a început chiar în patria mea”.  Pentru cei care l-au cunoscut cu adevărat, Miron Kiropol va rămâne, chiar și după ce cortegiul funerar se va fi încheiat, la fel de prezent.

Binecuvântată fie-ți veșnicia, prietene drag!

                                                                                  EUGEN D. POPIN

*

Un prieten, un om, o viață – Miron Kiropol

S-au dus în ultimii ani atâția prieteni, scriitori și poeți, despre care am scris, încât mi-am propus că nu o să mai scriu despre ei, căci eram mereu atât de sfâșiat și de prăbușit, încât săptămâni de zile nu îmi mai reveneam. Ieri s-a dus unul din cei mai buni prieteni, Miron Kiropol. Mă simt dator, în ciuda unei metafizice rețineri, însă și datorită faptului că nu reușim niciodată, cât timp cei dragi se află încă în viață, să le oferim întreg gândul și inima noastră, purtați mereu de alerte, de o lume smintită, tot mai smintită în ultima vreme. O lume bântuită de suspiciuni, de lipsă de umor, de egoism, de o agresivitate mereu la pândă. O lume treptat demonizată, lipsită de dumnezeu. Singura solidaritate cu adevărat trainică, de nezdruncinat este solidaritatea întru dumnezeu. Restul sunt toate limitate în timp, condiționate și caduce. Cu ani în urmă Miron a intrat în contact cu mine prin mijloacele clasice, care l-au marcat până la moarte: scrisori și manuscrise scrise de mână. Apoi au început convorbirile telefonice, deși eu detest telefoanele, atât de recluzionare față de o întâlnire față în față, în care poți zări chipul și ochii unui om drag. Cu ani în urmă m-a invitat la Chartres. Îl văd și acum pe micul peron al gării de acolo așteptând, cu părul său creț, abundent și alb, care îi încorona chipul. Ochii lui vii și zâmbetul lui bun de o mare nevinovăție. Am petrecut trei zile în casa lui lipită de celebra catedrală de acolo. În ciuda pitorescului specific francez al caselor și străzilor, Miron nu se simțea bine acolo. Se sufoca printre privirile burghezilor, al oamenilor cârcotași de acolo, care îi urmăreau fiecare pas, fiecare gest. Soția făcea naveta zilnic la Paris, unde lucra la o mică editură. Am vorbit ore întregi plimbându-ne prin oraș, ori la o mică cafenea, pe care eu, ca nou venit o găseam fermecătoare, însă se vedea cât colo, că el nu se afla la largul său. Dorea acel anonimat parizian, marele oraș, în care se putea cufunda în voie, fără a avea mereu acel sentiment al urmăririi zilnice din micul orășel. Am vorbit despre mistici, despre poezie, despre Bucureștiul, căruia îi duce dorul, despre Țară, mereu despre Țară. Limba română, pe care amândoi o iubeam nespus și care putea cuprinde în ea traduceri din alte limbi, extrem de nuanțat și de bine, nu putea fi la fel de bine tradusă în alte limbi, se sufoca și ea între artefactele limbilor europene structurate mai ales pe specialități și care nu îngăduiau jocul larg al limbii române. Repeta mereu acest lucru cu o nostalgie și cu o durere abia schițată și deîndată atenuată de zâmbetul lui de copil. Unii ar fi putut spune că era naiv, însă el trăia în alte zone ale adevărului, căci totul este real, însă ce e adevărat, nu-i așa? Pentru el poezia era o zonă deplină a trăirii, restul trecea, revenea, pierea, însă poezia îi însoțea fiecare pas. Și nu este oare tot ce a creat dumnezeu în fond o delicată, adâncă poezie, pe care egoismul nostru, interesele meschine, gândirea fără de conștientizare, profitul, cuvânt drag demonului, au pervertit-o deplin. Nu sunt spusele lui Hristos din Evanghelii tot o poezie adâncă, cutremurătoare? În mărturisirile sale în proză, scrise cu ani în urmă, se află în mod paradoxal analize extrem de tăioase și de pătrunzătoare, extrem de adânci și de revelatoare în ceea ce privește mai ales ultimii săi ani petrecuți în Țară. Le considera însă caduce, revenind mereu la poezie, de care a fost pătruns deplin, zilnic în ultimii treizeci de ani de viață. Curge poezia din mine, îmi spunea mereu la telefon, dorind în fond să spună că trăiește în alte zone, poate mai adevărate decât cele în care ne zbăteam noi, numindu-le realitate. În fond, Miron trăia în zona deplină a poeziei, ca fiind și cea mai adevărată. Și oare nu este oare astfel, nu s-ar schimba întreaga noastră viață, viața întregii lumii, dacă am trăi astfel, potrivit spuselor lui Hristos din Evanghelii? Înclin să cred că la început se afla starea de poezie pătrunsă deplin de o iubire,  nouă încă necunoscută, după care a urmat sunetul, lira, vibrația de energie a începutului, logosul, altminteri s-ar putea explica atâta splendoare, comuniune și deplinătate, pe care noi am distrus-o treptat din ignoranță, profit și prostie? Au fost trei zile, care au trecut ca o după-amiază aurie de toamnă, ce se înclină într-o seară binecuvântată, în lumina căreia se putea vedea din fereastră umbra impunătoare a celebrei catedrale. Peste doi ani a venit el însuși să mă viziteze. Era iarnă, iar el purta un palton impunător cu guler de blană și era foarte vesel și fericit că îi reușise călătoria asta complicată de la Paris – unde se mutase în sfârșit -, în micul orășel german, unde locuiam.Atunci mi-a povestit în plimbările din grădinile închiriate din apropiere despre copilăria lui destul de nefericită, cu un tată aspru, jandarm și o mamă mereu supusă și robace, care îl adora pe copil. Mi-a povestit și el de un copil avut cu zeci de ani în urmă, care era acum la ospiciu și refuza să îl vadă, având izbucniri agresive la vederea lui. Oricare altul și-ar fi pierdut nevinovăția, alunecând în altele, însă el povestea aceste lucruri, de parcă ele ar fi urmat un plan, care era doar spre binele tuturor. Trăia fiecare în timpul și în zbaterea lui evolutivă, însă durerea rămâne întotdeauna și trebuie preschimbată în act creator. A stat trei zile în care soția îl chema de câteva ori la telefon să vadă, cum se simte și dacă totul e bine. Era mai tânără ca el cu treisprezece ani, însă el îi spunea, îngerul meu. O femeie de mare delicatețe și îngăduință și care îl îndrăgea nespus. O mare consolare în marasmul din jur în care lucrase mai ales ca paznic de muzeu, avânt o pensie minusculă. Tablourile pe care le pictase o vreme, tablouri excelente, n-au fost primite la expoziții, fără de susțineri prietenești, de relații și legături, care lui, i lipseau deplin. Nu avea talentul de a-și face prieteni decât printre cei de suflet: Goma, Basarab Nicolescu, Palaghia, și cam atât. Ceilalți veneau, îl foloseau și apoi dispărea. El doar zâmbea și-și vedea mai departe de poezie. Dețineam și dețin și acum o mulțime de filme de calitate și am încercat să-l ademenesc cu unul ori altul. S-a apropiat de peretele unde erau stocate și a ales fără de șovăire câteva filme cu Stan și Bran: nu sunt scumpi, nu sunt dragi?spunea.. Am dat din cap. Abia mai târziu am înțeles de ce: era o lume a nevinovăției, departe de răutăți, uneltiri, sex, crimă și alte ademeniri și spălări de creier. Se uita la aceste filme și râdea ca un copil. Oare nu avea în fond mare dreptate, nelăsându-se tulburat de o lume tot mai perversă, tot mai nebună, tot mai egoistă și mai demonizată întru profit și dezumanizare? În ultimii ani mă chema deseori seara la telefon. Vorbeam de Țară, vorbeam de starea literaturii, de minunăția, vorba lui, a limbii și graiului românesc, de extrema ei bogăție și nuanțare. Istoria noastră e cuprinsă mai ales în grai, tocmai de aceea atât de nuanțat, de bogat și de cuprinzător. Se observă că mai tot timpul acestei evocări, pare că vorbește el mai mult, nu eu. Și e bine așa. E bine ca lumea să afle că au fost și poate mai sunt oameni, care în naivitatea” și nevinovăția lor funciară, mai cred în splendoare, în dumnezeu și într-un viitor în care ele vor domina în mod natural, firesc. Și fără îndoială că așa va fi. El credea asta neclintit. Acum că se află acolo, oare se mai gândește la mine, la noi? Ieri noapte nu am putut dormi. Ceva mă înconjura mereu ca o boare. Mă ridicam din pat plimbându-mă prin cameră, rugându-mă. Mă reașezam în pat sperând să pot dormi. Boarea mă învăluia ușor, deși nici un geam nu era deschis. Și mă ridicam din nou. Asta până dimineața, când în loc să fiu obosit m-am simțit refăcut ca după un somn lung. Despre cărțile lui am scris câteva introduceri la carte, câteva critici, unele apărute în Eseuri și întâmpinări critice, ed. Limes, 2018. Ultimele lui cărți, extrem de profesional redactate, în care se găsesc parțial și introducerile mele critice au apărut la editura lui Nicolae Tzone, cu care se cunoșteau se pare bine de la vizitele acestuia la Paris. Iată, aici un fragment despre creația lui în general. Îl redau aici considerându-l simptomatic pentru întreaga lui creație:

Pe Miron Kiropol l-am întâlnit prima oară la Chartres, unde locuia într-o casă aproape lipită de celebra catedrală. De la început m-a frapat la el aura de poezie, care îi învăluia întreaga ființă. Acest lucru s-a confirmat mai apoi și în convorbirile noastre ulterioare, când mă chema la telefon de la Paris, unde s-a mutat ulterior. O viață dedicată în întregime poeziei, o trăire deplină prin și întru poezie. Din toate textele sale se desprinde această viețuire adâncă în clipă, care este și cea mai deplină, cea mai autentică. Să crezi în ceea ce este, constituie o eroare. Totul este în continuăschimbare în clipa unei expozii de înger. Totul are loc (și nu se întâmplă, cum se zice de obicei) în clipă, în clipa trecătoare, reînnoitoare, în acest exil în care ne aflăm cu toții. Ne „(re)trimitem” pe noi înșine Aici, din necesitateaunei ne-defrișări lăuntrice, și ne reîntoarcem, mereu, într-un continuu neastâmpăr toroidal, spre a reînvăța pacea, răbdarea, iubirea, smerenia, blândețea și moartea. Nici aceasta din urmă nu vine, cum se spune de obicei, de undeva din afară–  urcă din clipa nașterii, lent în noi. Ceea ce se „întâmplă” în lumea dinafară – ca reflecție a lumii noastre lăuntrice –  este o întâmplare, doar privită ca semn divin. Pacea lăuntrică – ca fundament dinspre care se vor desprinde mai apoi toate celelalte – ,  este însă un concedente dea, un dar divin, un rezultat al grației divine, un răspuns la o sete lăuntrică și absolut individuală. Este un rezultat al grației divine, ca și iubirea de altfel, care nici ea nu se poate înfiripa la poruncă, cu îndemnuri, nu se dobândește prin efort încrâncenat. O remarcă cu o undă fină de umor și Hristos în evanghelii, sugerând, dând limpede de înțeles, că ambele sunt un rezultatal Grației. Comuniunea ridică treptat întreaga specie umană, o înalță, prin vibrația la unison, la un nivel calitativ mai înalt al Conștiinței (care nu cunoaște pluralul). Tragedia timpului nostru este însă tocmai această gândire fără de conștientizare.Se pierde legătura cu sufletul, cu tot ce e viu. Prin prisma acestor rapide considerații, drept punte înspre receptarea poeziei lui Kiropol, revin la textele lui care nu au nevoie (precum deseori se afirmă, când e vorba de poezie și de unii din reprezentanți ai ei), de „o evoluție”; Miron nu se află în evoluție, în ce privește poezia lui, ci în desăvârșire continuuă. De aici și remarca mea: deși tratează mereu teme „solemne”, poezia sa este lipsită de o solemnitate festivă. Imaginile duc mereu dincolo de imagine, tocmai printr-o benefică transcendere a lor. Aidoma miturilor, imense lentile prin care putem recepta lumea, ele îndeamnă la o altă vedere. O vedere care încearcă mereu să devanseze insuficiența limbajului față de trăirile genuine, mai întotdeauna, de neîmpărtășit. Ele sunt doar sugerări care deschid evantaiul unor interpretări libere, personale, și tocmai de aceea poartă semnul actului de trezire. Este tot ce poate face mai mult arta autentică:să trezească. Și în același timp să nu încorseteze, ci să acorde deplină libertate celui trezit pe drumul absolut invidual al Aflării. Acest drum se află mereu dincolo de orice limitări dogmatice, instituționale, și tocmai de aceea, reprezentanții lui au fost de-a lungul vremurilor,mereu persecutați, interziși ori exterminați. Dacă credința oarbă limitează, cantonează, calea individuală a aflării presupune un travaliu lung și absolut personal, care poartă înspre un miez, în care ne vom întâlni cu toții cândva. O îndrituire deplină a afirmației, „nu cred  –   știu”. În analogie cu poezia,ar fivorba de găsirea sunetului personal, al acelui sound absolut individual, pe care unii nu-l găsesc o viață întreagă, câtă vreme sunt rupți de Conștiința pură, id est,de divin (așadar, și de sine). Marea poezie dintotdeauna deține întotdeauna un fior metafizic, spiritual. O adiere suavă se desprinde din fiecare text al lui Kiropol, „cum altfel am putea fi iubiți / de lectura unui vis”? „Închiderea” în text a poeziei devine astfel deschidere în cel ce o lecturează. Se poate vorbi de poezie ca destin, doar când ea devine dar, când este dăruită cu o bucurie, sporită de rarefieri lăuntrice. La o privire adânc asumată, totul în jur este sacru și reclamă gratitudinea noastră. Lumea vine înspre noi în adâncă rezonanță cu cele îndorite lăuntric, cu gândurile și sentimentele noastre; ea răspunde la chemarea lăuntrică, se înfiripă prin ea. Altminteri se trăiește în starea generalizată a imposibilității găsirii unei căi de mântuire; între cele două forme mai recente, care au dominat lumea, capitalismul de jungă și comunismul ateu, există firește și alcoolismul, ca stare adiacentă, intermediară; sminteala e așadar, soră bună cu stupiditatea. Departe de concretul, de asaltul unei lumi iluzorii, Miron își continuă însă cu o seninătate de invidiat Calea. Cuvintele lui reînvie, chiar din simplitatea lor străveche, din somnul în care pe nedrept au fost alungate de pragmatizări devastatoare și se înfățișează în toată frăgezimea lor. El este un alchimist al limbii materne, pe care o admiră și o îndrăgește fără istov; asta, și datorită infinității de nuanțare a cuvintelor în jocul lor, în impactullor fin de reamalgamare. Este limba deplinei ospețiri, limba găzduirii nelimitate, tocmai prin rafinamentulși multiplele ei semnificații, prin plierea ei lină la rezonanțele străine, toate dobândite și păstratemai ales prin ceea ce unii consideră cu superioritate a fi încremenirea noastră istorică. Dacă în alte limbi străine, nuanțele ei delectante și decisive se pierd prin transpunere, limba română este capabilă să găzduiască aceste limbi; ba mai mult le sporește valențele de rezonanță. Un fior ortodox (însă de natură primordială, originară), proaspătă și neîngrădită de dogmele ulterioare, se desprinde din textele lui Miron; totul învăluit în lumina fină, aproape bizantină, a unei opulențe familiare, intime, deloc severe (ori stilizate pâna la secătuire). „Stilizarea”, în cazul lui Kiropol, este un rezultat spontan al reverberației sunetului genuin din scrisul său. Textele sale adie din retorta lăuntrică, din abisul copilăriei și prospețimea unei tinereți, când totul era posibil, totul era o rarefiere de beznă într-o jubilație vitală. În mijlocul unui Paris doldora de istorie și cultură, poemele sale vin ca un zefir oriental, încărcate de fiorul spiritual al pietrelor rare și vechi, ce pe măsura trecerii timpului își sporesc valoarea și strălucirea. În montura acestui exil, poezia lui impune cu finețe, valențele rare ale graiului matern, un act înlesnit de depărtarea aceasta atât de apropiată, de dorința recuperării prin limbă a rupturii geografice. În acest demers ele își redescoperă suavitatea, fragilitatea, gingășia, și dobândesc prin însăși impactul lor, o forță și o vitalitate reînnoită. Asaltul malefic e mereu aproape, căci unde lumina își murmură inocența, se pregătește mereu și asediul obscurității, al beznei; o beznă, care în fond nu este decât o lumină atenuată, homeopatic prezentă în ea. Doar menționarea tăcută a unui nume, și ajunge, spre a impune în jur zidurile etanșe și nevăzute ale protecției absolute. Poate suntem însă aici, spre a ne ruga, nu doar pentru noi și lume, ci și – ori mai ales  – pentru mântuirea demonului. Până nu se va înțelege acest lucru, nu se va schimba nimic. Neologismele, aproape că lipsesc din demersul acesta poetic; cuvintele cele mai simple ascund în ele și cele mai adânci înțelesuri, semnificații, care au fost îngropate-n apele tulburi ale vremurilor. Ele redau, într-un murmur sihastric, trăiri unice, fără așteptarea unei recunoașteri  –  unde ´mâna stângă, dreapta ce face, să nu știe´ –  această cunoscută  parafrazare reliefează o evidență, care azi își impunedeplin, tocmaicontrariul. Aidoma unui pustnic al poeziei, el își poartă în șoaptă cuvintele, cu un surâs și cu o simplitate, ce nu mai are nevoie de comentariile savante ale descifrării. În simplitatea lor, ele nu fac decât să ofere un răgaz, o oprire în timp, aidoma splendidelor basme ale copilăriei de pretutindeni. De altfel, chiar și în textele lui de proză, de o uimitoare adâncime a analizei în zbaterea lor existențială, el nu face altceva decât să deconstruiască savant o poezie. Acesta constituie și marca valorică a marilor proze. Înțelesul, sensul nu sunt impuse, ci constituie o marcă a acestei revelărispontane a fațetelor ascunse și uitate ale cuvintelor, ale limbajului însuși (redus la forme hilare azi). Și chiar, dacă pe alocuri texteleînscriu și volute de interogație mustrător-îndurerate, în maniera și spritiul memorabil almarilor cronicari, ele se țin departe de încrâncenăriledetestare, sentenționare, aparând pe alocuri în postura unei „tânguiri”, a unei mâhniri deplin justificate de altfel. Ambele semistuieînsă lent în compasiune, în prospețimea nealterată a trăirii în clipă. Undele psalmice ale rostirii se rotesc în jurul acestei clipe, cum încremenește bezna în jurul luminii. Textele lui se leagă într-un monolog spiritual și spiralat, ce oferă aceeași tihnă,ca și actul răsuflării după o grea povară. Redate în forma structurata a unei proze, ele ar prefigura un jurnal al stărilor cotidiene, cărora trăirea spiritualizată le-ar conferi fără doar și poate, o tentă incitantă. Dacă o pasăre ne nedumerește prin neastâmpărul și imprevizibilitatea înălțării ei în zbor, înfiripând în noi întrebarea, oare știeîncotro se îndreaptă, atunci când se înalță în volute de zbor, unii vor intui rezonanța undelor, care se cheamă și o cheamă dintr-un nevăzut și căreia ea i se supune la fel de spontan, fără … a se mai întreba de ce. Aidoma acestei păsări, Miron se lasă dus, intră în această elansare spirituală cu o încredere deplină, cu setea retrăirii, regăsirii, însă și cu favoarea și fervoarea trăirii –  însingurate, îndurerate –  în graiul natal, ce-i este în același timp,mamă și sfâșiere. El se cufundă adânc în el însuși căutând impactul dintîidintre el și aceste cuvinte uitate, regăsite și atât de îndrăgite. Grație lor se mistuie timpul și depărtările. În inocența acestui impact se ascunde suflul personal al poeziei sale, mântuirea și re-aflarea de sine, pacea și comuniunea. Miron este unul din cei, care la vederea florii înălțate, drept răspuns, de o celebră mână, ar fi surâs și el, fără doar și poate.

andrei zanca

 *

        Întristat ce această veste, reiau cîteva rînduri scrise în urmă cu patru ani, cînd alături de poeții Eugen D. Popin și Andrei Zanca l-am sărbătorit cu prilejul împlinirii a optzeci de ani, în Alternanțe:

„…a fost o șansă, un noroc al vieții mele să fiu „coleg de redacție” cu acest „străin”, undeva, într-un spațiu care, deși e în afara frontierelor țării, reprezintă un teritoriu suveran al limbii române, ce poate fi locuit ori doar tranzitat fără nici un alt pașaport decît iubirea.

Întîmplare a vieții mele pentru care îi sunt recunoscător.” (V.G.)

Reiau aici un poem al lui Miron Kiropol, publicat atunci dar recitit acum ca un îndemn testamentar pentru noi, cei care mai rămînem:

VOM ÎNCEPE TOTUL PE CURAT
– poeme –

22 iunie 2015

Dacă ziua de azi ar avea aripi
M-ar hrăni cu nori,
Cu ceea ce în duh a luat ființă
Înainte de trup.
Mi-ar întinde atunci zborul înalt
Ca pe o ultimă credință,
Primind cerul să mi se deschidă,
Iubindu-mă din oglindă în oglindă.
Dacă ziua de azi m-ar face să ard
Până când cenușa mea m-ar îmbrăca
În blânde haine de sărbătoare,
Făcându-mă veșnicie mărturisitoare.
Zi de azi fără de azi,
Strigă porților să se deschidă,
Să pot fi ca în inimă o rândunică.
*

        Fie ca Cerul să-l primească în Pacea Eternă!

*

P.S. Pentru mai multe date bio-bibliografice, citiți și necrologul postat pe site-ul oficial al Uniunii Scriitorilor din România:

https://uniuneascriitorilor.ro/2020-06-18-in-memoriam-miron-kiropol.

*

Posted in: In Memoriam