Un interviu cu Dorin Tudoran, în pragul împlinirii a 75 de ani, realizat de Ovidiu Șimonca în „Observator cultural”

Posted on iunie 27, 2020

6



Nr. 1019, 25 iunie 2020

*

„Bîlciul deșertăciunilor rămîne același“

       Interviu cu Dorin TUDORAN

                 Dorin Tudoran

 

Scriitorul Dorin Tudoran împlineşte 75 de ani, pe 30 iunie. Retras de mai bine de doi ani din publicistică, Dorin Tudoran şi-a şters blogurile de unde privea sceptic spre lumea (politică) românească. Îi rămîn poezia, amintirile, anii cînd a protestat împotriva lui Ceauşescu şi lunga perioadă americană (35 de ani), în timpul căreia a susţinut valorile româneşti, din exil şi din ţară. Cu toată această recluziune autoimpusă, Dorin Tudoran ne‑a răspuns la cîteva întrebări şi ne-a oferit şi cîteva poezii scrise după plecarea din ţară (1985). 

 

Ce mai faceţi, domnule Dorin Tudoran?

Fac bine, domnule Șimonca – mulțumesc de întrebare. Fac ce-mi place. În sezonul cald, încerc să joc tenis. În sezonul rece, încerc să patinez. Aștept să treacă pandemia și să se redeschidă Gym-ul, unde am abonament. Ud florile din fața și din spatele casei. Fac plimbări, împreună cu soția, în jurul lacului sau în păduricea din preajma casei. Ascult, cum am făcut-o toată viața, foarte multă muzică. Aștept să se redechidă sălile de concerte. Văd multe filme proaste, spre a nu uita ce înseamnă un film bun. Încerc să văd cît mai multe filme bune, pentru a nu uita ce înseamnă un film prost. Citesc, sau mai exact spus, recitesc, dar numai cărți bune, fiindcă știu deja ce înseamnă o carte proastă. Urmăresc, cu o oarecare discreție, cum evoluează viața copilului meu. Încerc, nu tocmai cu succes, să-mi supăr soția mai puțin decît am făcut-o în deceniile anterioare. Mă întîlnesc cu prieteni – sporovăim. Cu cei pe care nu-i pot întîlni, comunic pe căi electronice. Mă enervez văzînd ce a rămas din glorioasa F. C. Barcelona. În sfîrșit, sînt atent să fac ce se cuvine pentru a trece decent și prin restul de viață care mă mai așteaptă, cu gîndul că merită să încercăm să ieșim din această lume cu fruntea sus. Dacă nu reușim, măcar știm că am încercat. Una peste alta, așa cum vedeți, o viață de o banalitate eliberatoare.

Acum 30-40-50 de ani, cum vă gîndeaţi la bătrîneţe?

Bănuiesc că, în urmă cu 40-50 de ani, nu mă gîndeam încă la bătrînețe, deși scăpasem de iluzia copilăriei: doar alții îmbătrînesc și mor. Probabil că, în urmă cu 30 de ani, nu aveam timp să mă gîndesc la bătrînețe, fiindcă noua mea viață, cea americană, era încă foarte fragedă – 5 ani. Cred că începusem să mă gîndesc la bătrînețe, cînd scriam primele rînduri ale unui capitol de roman: „În seara cînd a observat că pe noptieră erau mai multe cutii cu medicamente decît cărți așteptînd să fie citite, Luca Grimaldi a înțeles că îmbătrînise“.

De ce, pe online, nu mai există nici o urmă a site-urilor dvs.? Mi-aş fi dorit să fie acolo, ca documente istorice, ca imagini neretuşate ale unei realităţi, dar nu le mai găsim. De ce?

Cînd am decis să renunț la cele două site‑uri, Certocrația și Anamneze, am hotărît nu doar să le închid, dar să le şi șterg, pentru a nu mai fi tentat să le redeschid. Le închisesem de cîteva ori, dar provocat de un eveniment sau altul, împins de un impuls sau altul, mă reîntorsesem la scrisul online – o imensă pierdere de vreme. Deci n-am dorit să repet eroarea respectivă. În plus, într-o bună zi, mi-am reamintit un distih din prima mea carte – „mă numesc ioan și sînt chiar așa/ n-am nimic să vă spun“. Realizam, după prea mulți ani de eternizare în efemeride, că spusesem mai tot ce aș fi avut de spus. Nimeni nu are un număr nesfîrșit de idei, de opinii, chiar dacă atîția pretutindenari, care publică aproape zilnic, pe cîteva platforme, își închipuie că au. Nimeni nu scrie publicistică fără să riște ca, de la un moment dat, să se repete. Nimeni nu învață nimic din experiența altora, puțini învață chiar din propriile experiențe. Maladiile lumii sînt mereu aceleași. Menta­litățile sînt mereu aceleași – nu mor niciodată. Mor doar miliardele de oameni care le întrupează. Bîlciul deșertăciunilor rămîne același, doar actorii care interpretează rolurile respective se schimbă. Or, pe mine m-au interesat cu mult mai mult mentalitățile decît oamenii care le întrupează.

De cine vă este cel mai dor, din România, fie că trăieşte, fie că nu? Cu cine n‑aţi dori să vă mai vedeţi niciodată?

Mi-e foarte dor de un anume Dorin Tudoran, care știa că „Numai copilăria e glorioasă,/ în rest, totul e agonie“. Habar n-am dacă mai e în viață. Aș dori să nu mă mai văd vreodată cu alt Dorin Tudoran (nici despre acesta nu știu dacă mai trăiește), cel care și-a imaginat că lumea poate fi schimbată spre mai bine prin cuvînt, adevăr și bună-cuviință. Era un Dorin Tudoran sortit eșecului, căci nu lua în calcul un element fundamental – natura umană. Cuvîntul – oricît de miraculos, de curat și de bine inten­ționat – nu poate determina inginerii „genetice“. Sîntem cum sîntem. Schimbările de care ne învrednicim rămîn limitate, relativ superficiale și sînt foarte rar determinate de intervenții din afara noastră.

Aţi făcut parte din disidenţa română, dintre cei care au protestat împotriva lui Ceauşescu. În manualele de istorie de liceu, unele nume sînt doar amintite, în altele, nu apare nici un nume de disident. Un tînăr de azi nu ştie, de fapt, cum s-a protestat împotriva lui Ceauşescu şi cine a făcut-o. Dvs. ce i-aţi spune unui licean despre protestele anticomuniste? 

„Disidență“ a devenit un cuvînt-umbrelă atît de încăpător, încît la umbra lui protectoare cresc, într-o vecinătate grotescă, flori și plante de tot felul – de la crini (simbol al credinței, purității, nevinovăției etc.) la cucută, de la crizanteme la omag (mărul-lupului). Nu de puține ori, ceea ce păruse cîndva un crin imperial se dovedește a fi fost o ciupercă otrăvitoare, strălucit deghizată. Cu cît devin mai numeroase discuțiile despre disidență, cu atît mai vîrtoasă pare să devină tochitura indigestă a disidenței. Nu e o pagubă prea mare că un tînăr de azi nu știe cum și cine a protestat împotriva lui Ceaușescu, dar ar fi o pagubă imensă dacă tinerii de azi, cînd protestează, ar continua să nu știe, cu adevărat, de ce o fac. Protestul per se, lipsit de conștiință și de un compas care să-i indice Nordul, sfîrșește într‑un derizoriu gălăgios. Și de așa ceva România n-a dus lipsă niciodată; nici alte locuri ale planetei. Unui licean nu m-aș încumeta să‑i spun mai mult decît că, foarte curînd, va trebui să decidă de unul singur ce este și ce nu este drept, ce este și ce nu este adevărat, cum vrea să treacă prin viață.

Cum vă gîndiţi, acum, la 75 de ani, la o ţară numită România?

Pentru a vă răspunde sincer la această întrebare, trebuie să mai așteptăm cel puțin alți 75 de ani. Sper să aveți răbdarea cuvenită. Deocamdată, eu unul sînt fascinat de o realitate în doi timpi. Cînd a trebuit să părăsesc România, țara era burdușită de genii tăcătoare. Azi, România este suprapopulată cu genii trăncănitoare. Dacă diferențele specifice sînt oarecum împachetate într-un soi de ceață, numitorul comun este de o claritate orbitoare – genialitatea. Bănuiesc că României i-ar fi mers cu mult mai bine decît i-a mers, dacă n-ar fi fost și n-ar continua să fie permanent hăituită de obsesia halucinogenă a imensei genialități de care mustește – de la vlădincă la opincă și de la ventrilog la cărturar.

Mai scrieţi poezie? Daţi-mi, vă rog, un vers, o strofă sau o întreagă poezie, dintre cele scrise în ultima vreme?

Uneori, mă urmăresc niște versuri. Alteori – chiar un poem. Rareori le aștern pe hîrtie. Păstrez o poezie, două, și asta nici măcar în fiecare an. Se pare că am reușit ceea ce mi-am impus în urmă cu 35 de ani – să pot trăi și fără să scriu poezie. Cititul poeziei altora mi-a devenit suficient – mă refer la poeți cu adevărat importanți. La finalul răspunsurilor mele veţi găsi cîteva poezii. Ele fac parte dintr-un ciclu duduind de optimism – Death by Invitation Only –, care ar urma să apară în finalul unei cărți de demult, o reeditare cu totul neașteptată pentru mine. Alegeți versul, strofa sau poezia care vi se par cît de cît demne de luat în seamă. Dacă nu veți găsi nimic demn de reprodus, vă voi rămîne profund recunoscător.

Dacă aş avea o baghetă magică şi v-aş putea duce instantaneu în oricare parte a lumii şi a României, ce locuri aţi vrea să (re)vedeţi şi de ce?

Dragă domnule Șimonca, am făcut prea multă publicistică și gazetărie spre a nu fi învățat că nu e bine să răspunzi niciodată la întrebări ipotetice. Dacă într-o zi veți intra în posesia acelei baghete magice, dați-mi un semn și vă voi spune unde și pentru cît timp să mă teleportați. Deocamdată, proiectul de a mă reîntoarce în acest an, pentru cîteva luni, în Toscana și pentru două-trei săptămîni în Bistrița-Năsăud, Bichigiu și mai departe, spre poalele Țibleșului, a căzut. Pandemia globală a anului mi-a reamintit o zicere înțeleaptă: „De fiecare dată cînd vede un muritor care își face planuri, Dumnezeu zîm­bește“. Ar fi cu totul imprudent să-l facem pe Dumnezeu să rîdă cu hohote. 

Interviu realizat de Ovidiu ŞIMONCA

 

*

 

calea

 

nu știu cum să ies. nu găsesc calea. conturul delirează

mult prea multe umbre pentru un singur om. și acela bolborosind

o limbă de început de lume. sau una de sfîrșit. oricum totuna.

 

nici piciorul fiarei nu mai lasă urme. nici fluturele nu mai știe

din ce parte îi vine aripa transparentă. din ce parte – zborul.

cineva solfegiază deși notele nu au primit încă un nume. balconul

 

abia se mai ține în cîteva cuie de aer. deasupra – miriște albă.

dedesubt – miriște albă. eu nu mă deslușesc de-atîta limpezime

prin care trec într-un car de foc. plin de ecouri – surd la sunete. eu.

 

*

Citește mai mult, aici:

„Bîlciul deșertăciunilor rămîne același“

*

Îi doresc și eu lui Dorin Tudoran, din toată inima, La Mulți Ani!, cu iubire fraternă și recunoștință pentru tot ceea ce mi-a dăruit de-a lungul anilor! Printre multe altele învățate de la Dorin este și acest adevăr: uneori, de aripi ne atîrnă vise mult prea grele… Ceea ce poetul popular, anonim, din Bistrița-Năsăud spune cam așa: „rămîi Raie sănătos/noi om mere pe din gios…” Fără ca aceasta să fie o capitulare… Doar un îndemn la a nu ne sumeți fără măsură…

Împreună cu soția mea Lucia, adăugăm un gînd de adîncă admirație pentru devotata sa soție, Doamna Cora! Și, așa cum o fac uneori, pe acest blog, un buchet viu de trandafiri Gloria Dei, din grădina casei al cărei prag ne-au făcut bucuria de a-l trece într-o zi ploioasă de sfîrșit de vară…

*