De trei ori… Adrian! Dar nu același: un sonetist, un romancier și un memorialist

Posted on octombrie 31, 2020

3



„Încercarea lui Adrian Munteanu de a parcurge și închide, cu șapte opriri, un ciclu liric consacrat formei curate a sonetului (ea va găzdui deopotrivă o problemă metafizică și una lingvistică) este, din cît știu, fără pereche în literatura noastră, printre puținele, probabil, în lume. Opinia mea e împărtășită și de alți comentatori cu expertiză indubitabilă, ca de pildă eminentul Radu Cârneci. Într-un Cuvânt al autorului din deschiderea cărții de față (al șaptelea volum de sonete, intitulat chiar „7”, n. admin.), Adrian Munteanu (din „tăria înălțimilor”) recunoaște a fi parcurs solitar drumul, „străin la curente, grupări, tendințe”. Nu însă, să recunoaștem, fără a se raporta la semeni, poetul fiind de regulă într-un dialog interior, era poemului ca eră de autoritate presupunând adică, necontenit, o confruntare sau o alianță, eul care vorbește (cum s-a spus) neîntârziind să reflecte eul căruia i se vorbește.”

A. I. Brumaru

*

„Cu Ape salmastre, Adrian Țion atinge un vârf al carierei sale de prozator care include povestiri și romane. Carte reprezentativă pentru modul în care artistul înțelege să dea o imagine realistă asupra timpurilor actuale pe care le traversăm, această creație de lung parcurs epic este, totodată, o importantă metaforă existențială și o alternativă la manierele notorii de a impune publicului curent subiecte românești ale prezentului, fiind și o replică, pariind pe anumite coordonate de continuitate transilvană, la romanele tranziției postcomuniste ce lansează în avanscenă protagoniști pe cât de ambițioși, pe atât de puțin verosimili. Creație de maturitate, Ape salmastre lansează la anvergura lui adevărată un prozator al zilelor noastre.”

Ovidiu Pecican

*

„Proiectul, schița mea inițială s-a materializat și a ieșit, iată, o carte care se dorește de acum a fi un omagiu adus editorilor români, în general și celor clujeni, adevărați prieteni, în special. Am considerat că am această datorie după optsprezece ani de serviciu la Editura Dacia. M-am simțit alături de vechii mei camarazi, în totalitatea lor, indiferent dacă gândurile, idealurile, atitudinile ne-au despărțit uneori, m-am simțit alături de ei mereu chiar și după ce am devenit bibliotecar. De acolo, din același oraș, la cîteva străzi distanță, la cîteva minute depărtare, le-am urmărit, în continuare, destinul al cărui final n-a fost unul dorit de noi… Noi, adică editorii…

Sper și doresc ca aceste mărturii să le fie de ajutor altora, mult mai vrednici decât noi, într-un viitor mult mai ospitalier, din toate punctele de vedere, în alcătuirea unui studiu sau al unui capitol dintr-o istorie amplă a cărții românești.”

Adrian Grănescu

*