In Memoriam Ioan Sorin Apan (11 mai 1957, Tg. Lăpuș – 4 august 2012, Brașov)

Posted on decembrie 16, 2020

3



Sorin și Sinistrul – povestea unui „colind” din 1989!

Motto: „Profii de socialism ştiinţific declaraţi atei au luat aghiasmă-n gură, trecând de la codul eticii şi echităţii socialiste la cel creştin” (Magda Ursache)

 

Uneori sunt de ajuns câteva cuvinte, o propoziție sau o frază dintr-o carte, dintr-un articol, ca să scoată la iveală, din seifurile adânci ale memoriei, întâmplări adevărate ce păreau uitate. Asta s-a petrecut și acum, citind rândurile Magdei Ursache despre profii de socialism care au trecut de la un cod la altul…, de la „tovarăș” (până în dec. 89) la „domn” (din ian. 1990). Pentru unii „trecerea” a însemnat lepădarea măștii atee pe care o purtaseră de fațadă, că așa erau vremurile. Pentru alții, probabil mult mai mulți, a însemnat o rapidă adaptare la noua conjunctură (postdecembristă) și adoptarea… măștii creștine. Tot de fațadă, că așa s-au schimbat (oare doar pentru o vreme?!) vremurile.

Întâmplarea de mai jos – dintre cele cu tâlc, însă atât de mărunte încât ochiul istoriei nu le vede și nu le consemnează – a avut loc în pauza mare, din 16 sau 17 dec. 1989, (nu mai rețin exact, înclin să cred că era 16) în cancelaria mare a actualului Colegiu „Nicolae Titulescu”. De câțiva ani, colegul nostru, profesorul Sorin Apan – fizician, teolog și pictor de biserici, pasionat de folclor, tradiții, etnografie…, îndrăgostit de Maramureș și de maramureșeni – adunase în jurul lui și formase spiritual un grup de liceeni colindători. Pictase și pe coridoarele școlii noastre, și în sălile de clasă. Chipuri de scriitori, un „luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării”, peisaje urbane, dar (înainte de 89!) și o icoană cu Iisus Pantocrator sub care scrisese „Nihil sine Deo”. În preajma vacanței de iarnă, venea la colindat cu „minisații” (așa le spunea el copiilor din grup, de la „mini-sat”) înveșmântați în frumoase costume populare, toate autentice. Veneau cu credință, cu suflete deschise, cu fețe senine, cu voci calde, cu „fusul” de bătut în Porțile Cerului ca să se deschidă, cu dobe și taragot. Îmbrăcat el însuși în costum popular necontrafăcut, cânta cu ei, adesea îi acompania la acordeon. În pauza mare, care întotdeauna se prelungea de dragul lor, intrau cântând în cancelarie, împărțeau covrigi, mere și nuci din coșuri împletite, acoperite cu ștergare (cu toate că, după tradiție, s-ar fi cuvenit ca noi, gazdele, să-i omenim pe colindători). De-a lungul anilor, a colindat cu ei în școală, pe la casele prietenilor, în Piața Sfatului din oraș, în Maramureș, prin alte locuri din țară și… prin alte țări. Le-a vegheat creșterea, i-a păstorit cu dragoste, credință și nădejde, i-a scos în lume. A scris despre „Taina Mării Negre” și despre „Taina Cerului”. Taine care nu pot fi abordate în cheie materialist-dialectică.

Au venit minisații cu Sorin și în tensionatul decembrie 1989. I-am ascultat, ca în alte dăți, cu mare bucurie. Și… surpriză! După o colindă sau două laice, au răsunat copleșitor colindele creștine: „O, ce veste minunată”, „Astăzi s-a născut Cristos”… Ne-am înfiorat de parcă însuși Duhul Sfânt s-a lăsat asupra cancelariei, ni s-au umezit și luminat privirile, iar câțiva dintre noi am început să cântăm împreună cu ei. Doar un tovarăș „director cu UTC-ul”, funcție importantă pe-atunci, profesor de… „trei materii în una” (educație… fizică și sport) cum se glumea pe seama lui pe la colțuri, s-a întunecat la față și i-a șoptit ceva la ureche lui „Sini”, proful de socialism științific și filosofie marxist-leninistă, propagandist convins și activ, responsabil și cu învățământul politico-ideologic. La grupa de care se ocupa, îi criticase și îi certase aspru pe câțiva colegi care îndrăzniseră, la un moment dat, să cârtească în privința demolării unor biserici. „Sini” era prescurtarea de la „Sinistrul”, poreclă veche dată de elevi și transmisă de la o serie la alta, ca o ștafetă, pentru că, arogant, dacă nu învățau „buchea” socialismului, îi „premia” invariabil cu vorba „ești un dobitoc sinistru”. Ei, bine, după șopoteala directorului, tovarășul Sinistru a țâșnit ca din pușcă, și, deși avea o meteahnă locomotorie, din doi pași săltați a fost în mijlocul colindătorilor, congestionat, dând din mâini și urlând cu disperare:

– Afară!!! Ieșiți afară!!! Gata!!! Ajunge!!! Afară cu voi!!!

Minisații au amuțit, s-au fâstâcit, câteva fete au început să plângă, iar noi am înmărmurit. Unii am ieșit să-i liniștim pe copii, alții s-au retras la fumoar, în „cancelaria mică” despărțită printr-un soi de glasvand de cea mare. Rămas numai el cu Sorin care îi condusese spre ușă pe copii încercând să-i aline și se întorsese, Sinistrul continua să urle:

– Unde te crezi? Să-ți fie rușine! Nerușinatule! Asta-i școală de stat, nu-i tarlaua lu’ tac’tu! E-nvățământ laic! Ce Cristos?! Unde te trezești?!

Sorin, de obicei calm, cumpătat, a ridicat și el tonul:

– Dumneata cine ești de urli la noi? Ne dai afară?! Stalinist nenorocit! Stalinistule! Habar n-ai ce-i tradiția, ce-i cultura!

Clocotind de indignare „materialist-dialectică și istorică” ca lava unui  Vezuviu activ, Sinistrul a trecut subit la amenințări:

– Dumneata o să ajungi unde trebuie!!!

„Unde trebuie”?! Se subînțelegea: dacă nu la pușcărie sau la groapa comună, ca în anii 50, măcar la marginea societății, dat afară din învățământ. Avea de gând să informeze „organele” de ordine, să reclame la „forurile superioare”, la BOB (în traducere: biroul organizației de bază), la partid, la inspectorat, ca să fie Sorin pus la punct și „epurat”? Probabil că da. Era Sini atât de ferm înșurubat în convingerile lui marxist-leninist-ateiste, atât de închistat în discursul propagandistic, încât să pună umărul ca să susțină până la ultima zvâcnire  șandramaua socialistă care, evident, se clătina de mama focului la acea dată? Probabil că da. Să fi fost el atât de pătruns de ideea invincibilității „iepocii de aur” și a „societății socialiste multilateral dezvoltate” încât să nu simtă, cum simțeam și cum așteptam toți, că se apropie un final? Probabil că da.

A sunat de intrare. Orele de curs, două-trei, câte mai rămăseseră până la sfârșitul zilei, s-au scurs tulburate. Tacit, cei mai mulți dintre noi i-am întors lui Sini spatele, l-am izolat, căutând ostentativ, în pauzele care au mai fost, să stăm de vorbă cu Sorin. Profului de socialism științific niciodată nu i se potrivise porecla mai bine decât atunci.

Dacă țin bine minte, s-a intrat mai repede în vacanță, din cauza evenimentelor sângeroase de la Timișoara. Ce-mi amintesc mai clar este că pe 3 ianuarie 1990 am fost convocați la școală pentru un consiliu profesoral extraordinar… postrevoluționar! Sorin și-a chemat minisații care au colindat din nou, întâi în cancelarie, de față cu Sinistrul și cu ex-directorul ex-UTC-ului, senin, de parcă nici usturoi nu mâncase, nici nu instigase! Aflaserăm că el stârnise izbucnirea vulcanică a lui Sini, îl „asmuțise” asupra colindătorilor, reproșându-i, la ureche, că nu intervine, ca responsabil cu învățământul politico-ideologic, să stăvilească infuzia creștină. Apoi, cum încă era vacanță, grupul minisaților s-a dus în voie prin toată clădirea școlii de-au răsunat sălile și coridoarele de ecoul colindelor binevestitoare.

– Mergeți și colindați să alungați spiritele rele, îi îndemnase Sorin.

Pe urmă tot el a propus ca, înainte de începerea consiliului, să îngenunchem și să rostim cu toții Tatăl nostru. Să ne limpezim cugetele. A-ngenuncheat și ex-directorul. A-ngenuncheat, pios (?), spășit (?), schimbând „codul eticii și echității socialiste” și proful de socialism, zelos nevoie-mare în a face cruci peste cruci, de parcă nu se întâmplase nimic – în același loc! – cu puțin înainte de vacanță sau ca și cum s-ar fi convertit la creștinism peste noapte. Sorin l-a iertat. Creștinește. I-am văzut de mai multe ori stând pașnic de vorbă. Pesemne Sorin încerca să alunge spectrul lui Marx din mintea lui Sini, desțelenire necesară și pentru că, imediat după 89, profii de socialism au ajuns, să predea – tocmai ei! – orele de… democrație, disciplină nou introdusă prin schimbarea grabnică, „revoluționară”, a programei școlare! Și, dintr-o încăpere dezafectată, a făcut Sorin în școală o capelă, un mic lăcaș de reculegere pe ușa căruia scria „Rugați-vă neîncetat!”. Nu l-am zărit niciodată pe Sini intrând acolo să se închine sau să reflecteze, dar… cine știe?! Poate n-a vrut, din orgoliu, să fie văzut, ca să nu recunoască pe față că „lucrarea în duh” a lui Sorin l-a atins cumva și pe el. Oricum, porecla s-a ținut scai de „identitatea” lui, i-a umbrit îndelung numele, l-a urmărit mereu, pre și postdecembrist. Odată, un boboc inocent de clasa a IX-a, convins că nu greșește, a lăsat la cancelarie (spre amuzamentul nostru) un caiet „pentru domnul profesor Sinistru”.

După o vreme, Sorin s-a transferat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, (aici fusese el însuși elev pe vremuri) unde a predat fizică și religie și unde a găsit ceva mai mult sprijin din partea conducerii în ce dorea el să înfăptuiască pentru adolescenți și cu ei. A păstrat în grupul de colindători și liceeni de la „Titulescu”, dar a botezat grupul „Minisatul Sf. Andrei”, după numele patronului spiritual al Colegiului și după numele Mitropolitului care i-a dat ființă. Peste încă niște ani, a pus pe picioare, ca director, Seminarul teologic „Dumitru Stăniloae” din urbea noastră.

Apoi, în 2012, „timpul n-a mai avut răbdare…”.

Ioan Sorin Apan a lăsat în urmă lumea cu minisați și s-a dus, în straie de sărbătoare, să-l colinde singur pe Cel de Sus, la Porțile Raiului.

A rămas în memoria lumii virtuale (vezi pe You Tube: Tata 2012 , Lumea se schimbă… colinda încă răsună! ș.a.), dar mai ales în amintirile vii din sufletele celor care au avut bucuria și privilegiul să-l cunoască.

Mihaela Malea Stroe

*