O „descifrare” a „autobiografiei” poetice a lui Dorin Tudoran semnată de Ştefan Borbély în revista „Contemporanul”

Posted on ianuarie 10, 2021

7



CRONICA LITERARĂ 

  Ştefan Borbély

 

 

Sufleteşte, baroc…

 

 

De o viaţă întreagă – îi mărturiseşte Dorin Tudoran lui Ovidiu Şimonca  într-un  interviu  din Observator Cultural  (21  ian. 2011) – fac efortul să fiu raţional.” Sarcină deloc uşoară, dacă ţinem cont de faptul că destinul autorului Cântecului de trecut Akheronul  (carte  pe care  fiecare  membru  al  generaţiei  mele  a  citit-o în cheie orfică, blanchotiană) a fost configurat, în cele din urmă, de înfruntarea cu ceva eminamente iraţional, şi anume dictatura, de recrudescenţa căreia abia de am reuşit să scăpăm prin intermediul votului  antiprezidenţial  din  6  decembrie  2020. Dorin Tudoran a fost, în anii  ’80,  alături  de  alţi câţiva (oricum, mai puţini decât dă recensământul…), opozantul anticomunist emblematic, şi asta nu fiindcă a făcut  greva  foamei la domiciliu sau fiindcă a fost hărţuit terifiant de slugile Puterii, ci deoarece a rezistat, elegant şi demn, tentaţiei de a-şi teatraliza post festum experienţa. Nu şi-a subiectivizat zgomotos aversiunea, n-a caricaturizat Sistemul căruia i s-a opus, nu le-a aplicat actanţilor săi, unii groteşti, etichete vitriolante şi nu a intrat în competiţia de prestigiu în care numeroşi disidenţi români şi-au angrenat compatrioţii de  acasă,  ţintind  funcţii  şi  forţând  o  notorietate pe  care  nu  le-ar  fi  obţinut-o  nicicând  în  condiţii obişnuite.  A  rămas,  dimpotrivă,  de  o  integritate admirabilă, reţinută.

Îmi spunea o dată Adrian Marino, uzând de un paradox, că autenticitatea unei atitudini suicidare depinde, în ultimă  instanţă, de coeficientul de nonconformism antiburghez pe care ea o conţine. Mult prea adesea, oamenii tind să devină „burghezii” retractili ai situaţiei excepţionale în care i-a  aruncat  viaţa,  chivernisindu-şi  gloria  într-o direcţie prudentă, conservatoare. Dorin Tudoran i s-a opus instinctiv acestei tentaţii, intransigenţa de caracter neaducându-i decât necazuri: conflicte  cu  Vladimir  Tismăneanu,  Mircea  Mihăieş şi Ioan T. Morar, animozităţi ucigaşe cu urmaşii matematicianului Mihai Botez, convinşi că i-ar fi fost  întinată  memoria  prin  publicarea  dosarului de Securitate Eu, fiul lor, apărut în 2010 la Polirom. În Viaţa unui om singur, Marino scria despre D. Tudoran că „este un uimitor amestec de fineţe, sensibilitate, talent şi intransigenţă ideologică anticomunistă. Cel mai «reuşit» rezistent român din străinătate”.  Verdictul  a  rămas  în  picioare  până azi, contestat însă de ceilalţi disidenţi, care şi l-ar fi dorit pe poet niţel mai vulnerabil.

Pentru noi, cei care ne-am format în anii ’70, magnetismul lui Dorin Tudoran nu s-a datorat exclusiv textelor şi cărţilor pe care le publica, ci şi capacităţii de a se arăta mereu tânăr. Aşa a rămas şi azi, fixat într-o siluetă de om căruia i-a plăcut sportul, atât cel fizic, cât şi cel al minţii. Absurdistan şi Kakistocraţia o dovedesc cu  prisosinţă, fiindcă îl aduc pe luptător în arenă cu viziera ridicată.  Beteşugul  endemic  autohton,  căruia  nici intelectualii nu i se pot sustrage mereu, este acela de a-l lovi pe preopinent parşiv, pe la spate. De a se asocia  vicleniei  şi vorbei  cu  substrat veninos, atacând perfid, prin învăluire. Dorin Tudoran nu o face: e în  stare  să  iasă rupt,  mort-copt  dintr-o bătălie purtată pentru o idee, dar nu coboară viziera,  privindu-şi  preopinentul,  până  la  sfârşit, în faţă. De aceea, el e şi cel mai sigur prieten pe care ţi-l poţi imagina, cazul ilustrativ în această privinţă implicându-l pe poetul şi disidentul clujean Szőcs Géza, plecat la cele eterne nu demult. În  elogiul  pe  care  l-a  publicat  cu  prilejul  morţii fostului echinoxist, Dorin Tudoran a relatat şi cea mai halucinantă „conversaţie” pe care a avut-o cu un om. Szőcs l-a vizitat acasă, netemător de consecinţe (era el însuşi supravegheat şi hărţuit), şi i-a cerut un vas mai mare, metalic. Apoi, fără să scoată o vorbă, cei doi au scris cu rândul, pe câte o foaie de hârtie, ceea ce aveau de spus, coala fiind arsă şi depusă în vas după fiecare lectură. Scena ar merita o reconstituire cinematografică: e senzaţională.

Tot trăind asemenea experienţe la marginea periclitată a autoconservării, Dorin Tudoran a ajuns la paradoxul definitoriu al  vieţii  sale  de  până acum,  şi anume acela de a fi un om funciar liber, dotat cu un suflet arestat. Documentul de bază pentru această  aserţiune  îl  reprezintă volumul de poeme De bunăvoie, autobiografia  mea,  republicat de Editura Amphion din Bacău (2020) după o primă ediţie apărută în  1986  la Aarhus,  în  Danemarca, în îngrijirea lui Victor Frunză  şi  Ion  Caraion,  ediţiei de  atunci  poetul  adăugându-i, acum, o prefaţă explicativă, însoţită de eseul biografic Mai mult ca perfectul singurătăţii, un ciclu de  inedite  scrise  în  America  (intitulat  Death  by Invitation Only) şi o postfaţă semnată de Florin Daniel  Dincă, fiul  editorului care scoate  cartea, literat la rându-i.

În treacăt fie spus, o observaţie preliminară se cere a fi făcută: Dorin Tudoran e impecabil şi  atunci când  îşi  exprimă  gratitudinea  faţă  de Ion Caraion pentru ediţia daneză din 1986, însă nu trebuie uitat faptul că rostirea acestui nume s-a înzestrat cu unele nuanţe deloc flatante după 1990, la care nu se aştepta nimeni. Personal, pe mine  m-a  surprins  acum  arbitrara  amprentă  de cenzor  instinctual,  „demiurgic”,  pe  care  Caraion o  lasă  în  corespondenţa  care  precede  publicarea volumului.  Confirmând  primirea  manuscrisului, în septembrie 1985, el îl asigură tam-nisam pe autor că „îţi închipui că n‑am să mă amestec în text” (??!!), pentru a recidiva ulterior în acelaşi spirit, după primirea eseului autobiografic Mai mult ca perfectul singurătăţii:  „Am citit cu dureroasă aten‑ţie şi încântare mărturisirea ta, în care nu am ce interveni, fiindcă nu e cazul.” (??!!). E, orice s-ar zice, îndeajuns de bizar şi de simptomatic, ca să nu spunem mai mult…

Istoria volumului e îndeobşte cunoscută. Poemele din De bunăvoie, autobiografia mea au fost citite la Europa Liberă de Virgil Ierunca, traduse şi comentate de Alain Paruit, gestaţia editorială primă a volumului incluzând şi o proiectată apariţie la Dacia lui Al. Căprariu, cu un titlu schimbat, Viitorul facultativ, care reia, de altfel, una dintre sintagmele referenţiale ale poemelor, devenită ulterior un slogan foarte agreat al folclorului literar subversiv.  Secţiunea  principală  a  volumului  se împarte  între  experienţa  antitotalitară  radicală trăită de poet şi straturile tectonice ale sufletului său profund, de extracţie barocă, evoluţia umană şi literară a Dorin Tudoran indicând, după toate aparenţele, suprimarea unui eu de intensităţi baroce, aparţinând „fiinţei secrete”, intime, de către un eu raţional, revendicat de prezent şi de implicarea politică. Reeditarea volumului se dovedeşte a fi oportună tocmai din cauza readucerii în discuţie a eului  profund,  pe  care  comentatorii prestaţiilor ulterioare ale poetului par să-l fi trecut cu vederea. De altfel, el este cel dintâi care atrage atenţia asupra faptului că între componenţa existenţială şi cea ontică a vieţii sale se cască o mică prăpastie: „Voi vreţi să trăiţi, eu numai să fiu.”

În  consecinţă,  la  nivelul prim,  al  existenţialului,  ne  întâmpină  un  anticalofilism  lucid asumat  („ziua  străbate  în  viaţa  mea  ca  printr‑o  strecurătoare  zdrenţuită”),  înzestrat  cu  o inerentă  stare  de  dezabuzare („treci  strada  aiurea/  fără  să‑ţi pese dacă/ din dreapta/ ori din stânga va veni/ să‑ţi fie lehamite/ să‑ţi fie numai lehamite”). În sufletul poetului pătrund, insidios,  sarcasmele  exasperate  ale  majorităţii  tăcute („fierbe crivăţu‑n calorifere/ taifunul Leana ţopăie‑n balcon”), un poem abstruz, ironic, reproduce un anunţ dat la Mica publicitate („Ofer: cuşcă spaţioasă/  în  tabelul  lui  Mendeleev/  poziţie  ideală/  cu  vedere la toată lumea// contra: fără cuşcă/ aştept provincia/ prefer alte galaxii/ exclus încălzire de la altcineva”), pe când poemul Paradox cu „numai eu liber şi uşor” e o subtilă descriere a unui sistem militarizat  autosuficient,  dependent  de  obligaţia ca torţionarii să genereze victime, pentru a avea cu ce să se hrănească: „Poligonul geme sub armele voastre/ numai eu liber şi uşor// pentru voi/ într‑adevăr omul e totul:/ om pe ţeavă/ om la gura ţevii/ om ochit/ om lovit.// […] numai eu liber şi uşor/ numai eu ţintă nemişcătoare/ mă clatin liber prin ochii voştri/ şi doar coşmarul acesta/ vă mai ţine în viaţă.”

La  nivel  ontic,  însă,  orchestraţia  e  barocă şi este posibil ca, în cazul în care ar fi rămas în ţară, Dorin Tudoran să fi intrat în tabăra extinsă a celor deveniţi liberi prin puterea experimentului,  cum  este  Şerban  Foarţă.  Invocarea  iezuitismului spiritual e doar una dintre laturile acestei apartenenţe, cealaltă aducându-l în prim-plan pe faimosul  chitarist  Francisco  Bartolomé  (Gaspar) Sanz Celma, cel care a tradus şi mai faimosul tratat despre Omul de litere al lui Daniello Bartoli, manifest al noului trubadur european, liber prin talent  cultivat,  nu  înnăscut,  şi  prin  rafinament. Ciclul  american  (Death  by  Invitation  Only)  închide cercul pe o linie ideatică apropiată de tipic pentru un exilat. Se vorbeşte în el, câteodată repetitiv, despre deicid („era foarte obosit/ tocmai îl îngropase  pe  Dumnezeu”),  despre  dezrădăcinare („cum poţi trăi lipsit de rădăcini?”), prinde cheag şi un identitar eschatologic vag expresionist („ajunsesem prea târziu – oamenii nu mai aveau aripi/ cât era ziua de lungă/ îi căram în spinare: îngeri schilodiţi/ seara îi îngropam la marginea mării”), poetul mutându-se înapoi în parabolicul abstract al  hieratismelor  specifice  neomodernismului  românesc din anii ’70, în care se producea mai mult efort  sibilinic  decât  viaţă:  „oamenii  aceştia/  îmi trec pragul casei/ asemenea luminii/ care orbecăie/ în noapte // oamenii aceştia/ îmi trec pragul casei/  asemenea  ploii  rătăcite  în  pustiu//  nu  le pot spune:/ opriţi‑vă/ eu sunt noaptea/ nu le pot spune:/  opriţi‑vă/  eu  sunt  pustiul//  pentru  ei/ pragul e totul.” Ca întotdeauna, un volum de pus pe raftul de suflet.

_____________________________________

Text apărut în revista Contemporanul / ideea europeană, Nr. 1/2021 și reprodus cu amabila permisiune a autorului căruia îi mulțumesc și aici.

*

CERTOCRAȚIA. News alert. După cum știu cititorii online – dar nu numai – ai lui Dorin Tudoran, acesta a decis, în urmă ceva timp, închiderea blogurilor sale CERTOCRAȚIA și ANAMNESIS. O neașteptată, dar bine venită, compensație pentru toți cei care obișnuiau să ia o „gură de aer tare” deschizînd aceste „ferestre” „deschise la toată lumea”, ne oferă acum Dorin Tudoran, anunțîndu-ne că a acceptat o „prelungire” a spațiului virtual configurat de aceste bloguri, în cuprinsul tipărit al revistei România literară. Aici va susține săptămînal o rubrică intitulată – cum altfel? – Certocrația. Primul episod, cu titlul Sfârșitul lumii – a apărut deja în prima ediție din acest an al revistei. Cum pe net revista apare cu o oarecare întîrziere, vă invit să-l citiți pe blogul lui Liviu Antonesei, unde a fost reprodus cu acordul autorului:

Dorin Tudoran – Certocrația: Sfîrșitul lumii

(https://antoneseiliviu.wordpress.com/2021/01/08/dorin-tudoran-certocratia-sfirsitul-lumii/)

*