9. ÎN ZIUA DE PAIȘPE, ADICĂ MARȚI, ADICĂ IERI
viața mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au
plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul
femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat și s-au dus
de-a lungul gîtului în sus. au
șușotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul
și să-și doarmă somnul în mănuși.
să le fie mănușile odăi pe veci
mîinilor mele triste și subțiri și reci. și gura s-a
ofilit și ea, a zis m-ai ținut cufundată
atîta vreme-n obraz ca să slujesc
la rîsul tău nefiresc, acum pa, dragule, eu mă duc
să mă culc puțin sub limbă, singură cuc.
nu cu tine că pe tine nici cămașa nu stă
fericită. că e lezată-n mătase
de șoarecele care-ți roade-n oase.
dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte
doliu după degete. or să te jeluiască.
preot o să fie unghia, lăutari genunchii
umerele nași, mîinile nuntași
iar făclie fosforul din unghii.
____________________________________
(poem din volumul ieudul fără ieșire, Cartea Românească, 1994, pp. 31-32.)
*
Liviu Antonesei
iunie 21, 2024
Domnul să-l odihnească. Frumos poem ai ales, frate Vasile.
Florin Iaru
iunie 21, 2024
Fragil ca o sticlă goală și ciobită.
vasilegogea
iunie 21, 2024
Primesc de la Ruxandra Cesereanu comentariul de mai jos, pentru care îi mulțumesc:
„Un amalgam mitologic străbate Ieudul fără ieșire: călătoria infernală a lui Ulise (blocat prin tot felul de zone monstruoase ori ataraxice), corabia nebunilor lui Sebastian (Brant) – cea încărcată cu multe vicii umane – utopia lui Don Quijote (dar văzută din perspectiva lui Sancho). Peste acest amalgam se suprapune stratul distopic: Bucureștiul ceaușist neostalinist, Ieudul rustic care devine o țară de sârmă ghimpată (concentrată într-un cămin de muncitori), condiția umană destrămată și filtrată prin inserții biblice (veterotestamentare și christice prelucrate inovator de tulburător), Iona cel înghițit de balenă care s-a infiltrat pe șantier. Lumea în destrămare printr-o suită de bărbați melancolici și abătuți e una a corăbierilor adaptați cu de-a sila la noul Styx. Ithaca e clarobscură, greu de aflat, dincolo de corpurile bărbătești rănite și deja atinse de boală ori moarte; dar ea există undeva înăuntru, camuflată de straturi de ataraxie, alcool și fatalitate tragică. O glorie neobișnuită (și nepricepută în umbrirea ei) marchează lumea masculină traumatizată de secol și mileniu din Ieudul fără ieșire, căci e o glorie a pieirii, delimitată de limbajul care limitează chiar percepția morții. Lucrul acesta m-a marcat cel mai acut când am citit și recitit cea dintâi carte a lui Ioan Es. Pop în care am văzut un psalm camuflat. O carte care încă mă atinge poetic, spiritual, sufletește.
Cale luminoasă, dragă Ioane, prin Ieudul din ceruri!!
RC
Pora
iunie 21, 2024
Îmi pare rău după un mare talent poetic.