Magda Ursache: „Mofturi, moftangii, mofteme”

                                                   „nimic nu e mai frumos decît adevărul,

                                                     nici mai adevărat decît frumosul”.

                                                                                           I . L. Caragiale

          Vasile Gogea îl foloseşte pe Nenea Iancu („mai în vîrstă în litere şi arte”) ca pe o enciclopedie, un dicţionar, un manual, un tratat de moftologie. Are multe de ales şi de cules din grămădirea de mofturi, moftangii, mofteme. Onorabilul, zic, Gogea ia din Caragiale (însuşi ILC mărturisea: „sunt un om care iubesc adevărul şi, fiindcă-l iubesc, ştiu unde să-l caut”) ce-i trebuie ca să poată apăsa „clapeta actualităţii”, punînd accent pe comicul de simetrie: ieri /azi.

          E pă cum spui, coane Vasile Gogea! Caragiale catindează  la eternitate, iar temele n-au dispărutără odată cu epoca, aşa cum a crezut Pompiliu Eliade. Metodul Caragiale? Logica sănătoasă, ironia torenţială, umorul irezistibil.

          În succesiunea lui ILC, lui V. Gogea îi e mai greu să rîdă cu poftă ori să glumească voios, dat fiind starea de criză fără capăt, în care ne aflăm. Observator lucid şi atent, preţuind cinstea şi gramatica, claritatea şi concizia, este, însă, ca să uzez de vocabulele maestrului său, eficace, ecitabil, speditiv, iust. Precursorul său, Caragiale, a croit tiparul. Moftangii lui sunt la fel identici, leit cei din mai-mult-ca prezent. Vreţi schiţa intelectualului? Iat-o: „mîna lui, care n-are altă menire decît să treacă uşor peste fruntea-i”; […] înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină: gîndirea”. Cu cine seamănă, ziceţi, că-mi stă numele pe limbă. Şi nu-i mai eficient să-l acoperi de ridicol decît să-i tragi palme la Lăptăria Enache?

        „Astăzi românul este născut poet şi critic, cîteodată şi biciclist”, persifla Caragiale în Literatura şi artele române în a doua jumătate a sec. XIX. „Mulţi artişti, puţină artă” e replica de peste veac a oftal-moft-ologului de la Cluj, stimulat de Nenea Iancu. De ce stau intelectualii în cafeneaua Brofft? A răspuns ILC: pentru că e „singura rimă potrivită la moft”.

        Caragiale ştia pe propria-i piele că talentul de scriitor nu-ţi procură „traiul zilnic” şi că nu-ţi asiguriseşti funcţii decît dacă primeşti să fii  slujbaş supus, plecînd capul „în faţa lucrurilor nedrepte sau revoltătoare”, ceea ce – atenţie, onor confraţi! –  este „tot ce poate fi mai mişel”. În privinţa asta n-a oscilat Caragiale, aşa cum nu-i oscilant nici V. Gogea. Nu din cauza guignonului a pierdut Momente premiul Năsturel în 1902; a fost tratat cu huiduieli: „… eram şi sunt unicul autor dramatic fluierat”, se plîngea într- o scrisoare; şi n-a primit nici o funcţie culturală bine remunerată de la buget.

       Alternativa la „angajarea” condeiului pentru vreo foaie guvernamentală? Mai curînd cîrciumar, eventual în gara Buzău. S-ar putea, adaug eu, să faci şi una şi alta, ca rebelul Mircea Dinescu,  realizator de emisiune întitulată Politică şi delicateţuri (mai… clasic ar fi fost: Politică şi delicatese, ca schiţa, ori Politică şi delicateţe, ca tableta din „Epoca”) şi apropitar  de restaurant  titrat cioranian, Lacrimi şi sfinţi. Dar n-a fost Nenea Iancu însuşi apropitar de berărie şi încă Academică – Bene Bibendi? Cu alt cuvînt, moftangiu făcînd „studii fizio-psichologice” asupra moftangiilor. Şi cîte fiziologii n-a dat la iveală! O galerie întreagă. Moftangiii, notează Vasile Gogea, sunt „vitalişti, zgomotoşi şi superficiali”. Cînd nu dă muştele afară din Cişmigiu, Mitică se ocupă cu marea trăncăneală (Mircea Iorgulescu). „Decît nu face pentru ca să ne aştepte damele”, oftează Mache, neputînd opri logoreea amicului, nevricos cînd e întrerupt. Moftangiul consumă mult, Zall fiind rulat cotidian. E pretutindenar: în tramvai şi-n Orient-Express, în redingotă sau în galoşi, la băcănie sau în voiaj de plăcere, într-un local ordinar de consumaţiune, ca birtul lui Iordache din Covaci, la Capşa, la Jockey Club, la Hotel Regal şi la otel Mazăre, în ocazii de îmbulzeală, la moşi, lîngă grătarul încins, la Cameră… Moftul e şi el pretutindenar, din saloane în mahalaua Negustorilor, din Dealul Spirii pe scena Teatrului Naţional, de la „Iunion” pe strada Pacienţii nr. 13. Are nume moftangiul? Multe. Smotocea şi Cotocea, Marius Chicoş Rostogan şi Rică Venturiano, Costică Parigoridi şi comisarul Mitică Pişculescu, Jupîn Dumitrache şi Ghiţă Ţircădău. Poate fi şi bogat şi scăpătat, amploiat ori bagabont, proprietar ori chiriaş, tejghetar ori negustor, tist de vardişti ori precupeţ, coleg, prieten, cumnat…

          Mai e şi moftangioaica: coana Lucsiţa, moaşa (care ar mînca absolut orice, şi Knorrbitză), madam’ Piscopesco, mam’ mare, Miţa şi Didina, doamnele Tatu şi Tatoiu… Am greşit ceva? Să nu uit pe madame Turcanu, „cu gropiţe asasine în obraji”, ca Acriviţa şi pe Sulfina, mereu fidea, aruncate-n lupte electorale cu ciocul (mare) şi cu unghiile (ojate sîngeriu), că-ţi vine să le strigi ca Ipistatul: Vorrrbă!

          Mă şi întreb cît de repede ar fi plecat Caragiale din Regat dacă s-ar fi uitat la televizor să-i vadă pe luptătorii pentru prinţipuri ca Popoviciu, ginerele lui Dincă-Te-Leagă, pe parlamentarul de Ialomiţa, domnul Tinel-PDL, cu ticul verbal „Daţi-mi voie”, propunînd să tăiem copacii de pe marginea şoselelor ca să nu mai fie accidente, pe reformatorul Funeriu („Nu demisionez, am o reformă de făcut”, pe premierul-unguent, de 78 de zile, fostul şef al şpionilor, cumpărînd apă de urechi de la buget, pe regina gondolelor, cu grija „aşternuturilor” de la Cotro. Poate că ar fi repetat, ca-n Anomalii: „Sunt două vorbe vechi  cari totdeauna se potrivesc în ţara noastră: «Ca la noi la nimeni» şi „La Dumnezeu şi la noi toate sunt cu putinţă»”; dar, cu siguranţă, deschiderea prozei sale spre absurd ar fi fost mai mare dacă ar fi cunoscut haosul postdecembrist.

          Graţie caragialeologului Marin Bucur (citat deseori în tabletele lui Vasile Gogea) am descoperit că, în „Gazeta poporului”, an 1895, ILC comenta o problemă arzătoare (dom’ Tinel îi spune strigentă): „numărătoarea poporaţiei”. Sub titlul Amà recensămînt, ILC  „lorniază” ţifrele  recensămîntului bucureştenilor găsind că statisticienii sunt repetenţi la aritmetică elementară dacă numără 41.235 bărbaţi însuraţi şi 42.211 femei măritate. „Aşadar, constată hîtrul publicist, 1023 de bărbaţi însuraţi mai mulţi decît femeile măritate. Pînă la recensămînt, aceasta n-o ştiam. Cu cine or fi însuraţi? Cu nevestele altora? Se practică poliandria în Bucureşti?”

          Şi cum „clapeta actualizării” trebuie apăsată, n-avem ce-i face, să reproducem şi soluţia ILC: i-am putea trece  la catastif şi pe japonezi, „întru sporirea numărului orăşenilor”, de vreme ce în numărătoare se coprind persoane de aiurea. În epoca lui Caragiale circula expresia „ţara mulţumită şi Austria fericită”. Noi am perfectat-o: „ţara nemulţumită şi UE fericită”.

          Pe moftangii de şcoală nouă, Vasile Gogea nu-i scapă din ochi, avînd înzestrare nu numai oculară, dar şi auriculară. Surprinde pe viu anomaliile,  afirmîndu-se credibil în rolul de raisonneur (rezon, coane Cubleşan!), „vis-à-vis de problema actualităţii noastre concrete”, cu simţul concretului social. Gogea ar putea chiar să scoaţă de unul singur „Caraghiosul liber”, titlu de ziar prescurtat din „Mefistofele” sau „Caraghiosul liber” (număr unic din 13 aprilie 1875). Că materie se găseşte cu prisosinţă, cum a dovedit-o foiletonistul cu creion bine ascuţit, lăsînd sînge cînd e vorba de „românii verzi… dar tricolori”, de moftangiul  rrromân cu 3 r.

          Mihai Ralea, mi-a amintit V. Gogea, era deranjat de „neseriozitatea” lui Caragiale, a cărui zeflemea, cînd vine vorba de români, ar friza crima. Inexact. Cine e mai grav decît „ocupantul fanariot”,  în 1907. Din primăvară pînă-n toamnă, pamfletul scris cu amărăciune într-o noapte, la Berlin, cînd avea 53 de ani? Grecul Caragiale s-a dovedit român  get-beget. Iar pledoaria sa pentru „aproape 5 milioane de creaturi umane în suferinţă”, „o lume care ştie  mai bine ce înseamnă a muri ca vitele decît ce va să zică a trăi ca oamenii” e şi un aviz, dat peste timp, politicienilor infirmi moral. Şi asta pentru că ţăranul e „singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a statului român”.

          Înţelegînd că „e lată rău”, cum îi scria neîncrezătorului Zarifopol, Caragiale n-a fost comediante. S-a implicat în campania partidului conservator-democrat fără a candida pentru vreun titlu de deputat, „plin de atîtea satisfacţiuni şi de atîtea bielşuguri”.  Cum ar comenta oare auzind că stradela „1907” nu mai este în Iaşi, că i-au schimbat numele? Probabil ar spune că, dacă literatura e chestiune „de obraz”, şi istoria ar putea să fie chestiune „de obraz”. Îl urmez pe V. Gogea: „El nu s-a războit cu patria, ci cu patrioţii”, cu clişeele patriotarde ale cetăţenilor-pompiari. N-a rîs de popor, ci de poppor sau bobor. Două exemple: „Românii sunt buni şi sobri, răbdători şi cuminţi, pricep uşor; sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă” (Cronică); „neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pîn-acuma dospit cumsecade” (Morală şi educaţie). Şi-mi îngădui să cred că, sufleteşte, a rămas pînă la moarte la el acasă; că Idriotul (cu strămoşi în insula Idria), nu s-a simţit bine în spaţiul tedesc şi că n-a prea gustat „jimbla exilului”.

          Da, ura prostia adîncă („unul dintre înţelepţi a zis: «Proştii mor, dar prostia e nemuritoare»”), obiceiurile proaste, dîmboviţene, care îl enervează şi pe ardeleanul Gogea (constatînd că miticii au deschis un chioşc cu mici în Universitatea din Cluj), ca şi pe basarabeanul Goma, cu parapon pe dîmboviţei şi dîmboviţele.

          Şi cum să nu fie Caragiale savuros sarcastic, atunci cînd  Telemah eşuează în Mache şi-n Crăcănel, iar Agamnenon în Agamiţă? Doar Zeus e Zeus: Băsescu.

          „Eu nu sunt satiric, domnule, eu sunt scriitor profund sentimental”, protesta Nenea Iancu. Zîmbea însă pe sub mustaţă, „cu o şireată clipire în ochi” (Şerban Cioculescu). Satira, vas’zică, e crudă. Dar există şi umor şi sarcasm, corijează  V. Gogea. Aş zice că, pentru lumea noastră pe dos, umorul e prea blînd, prefer satira… Pot fi trataţi la fel Mitică glumăreţul şi „băieţii deştepţi”? Iar tipologia moftangiului a ajuns atît de molipsitoare că un exeget, Ştefan Cazimir, a intrat pe scena Parlamentului în rol de liber-schimbist, demonstrînd în fapte că Mitică e printre noi, dar şi în noi. Sau, cum punctează Şerban Foarţă, „Moftul român e softul român”.

          Beethoven surdul a auzit cel mai bine, Caragiale miopul-forte a văzut cel mai bine. Rămas fără dantură întreagă (micile ironii ale sorţii), ILC a muşcat: impostura, mitocănia, nerozia de fond ori gramaticală. Dar cu cine nu s-a bătut ILC: cu criza şi cu suprimările, cu bugetofagii, cu „corporaţia penelor de gîşte”, cu „cîrpacii literari”, cu „murdăritorii de hîrtie”. Doar Moftul a fost alăptat de Hîrtia, iar Presa, doica lui, l-a însurat cu Opinia, cum ne luminează Nenea Iancu. Ce i-a lipsit „Moftului român”? Subvenţia! „Un singur moft trebuia să n-aibă subvenţie în ţara asta şi acela s-a nimerit să fie tocmai al nostru”.

         Moftul e definit de Eminescu gazetarul cu antiteza dintre „apariţia esterioară şi fondul intern” Or, contrastul dintre condiţia reală şi identitatea împrumutată, falsă e urmărit îndeaproape de V. Gogea. Cititor complice al maestrului său, îi sună a gol moftul, ca şi lui Caragiale. Aşează sub lupă „reţeaua parazită de veleitari” şi clientelismul, pe subvenţionaţii de la buget şi pe cumularzii de posturi culturale etc., etc. Dioptriile ochelarilor lui Nenea Iancu i se potrivesc: vede enorm (hiperbolic) enormitatea vremurilor noastre.

        Îi propun să nu-i mai dea înapoi şi să continuie inventarul moftemelor care ne năpădesc.

       Amice, încă un ţap!

_____________________________________________

       Text oferit cu generozitate de Doamna Magda Ursache, căreia oftalmoftologul îi ramîne îndatorat, chiar dacă mărturiseşte şi aici gratitudinea sa deplină şi… „fără mofturi”! Totodată, semnalez şi „ascuţitul” eseu critic al Domniei Sale, Caragiale după Caragiale, publicat în revista electronică Asymetria, redactată la Paris de criticul literar Dan Culcer: http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1215 .

Etichetat: Asymetria, Caragiale, Magda Ursache, Vasile Gogea

Posted in: OftalMOFTologia, Pavilionul de oaspeţi