Prof. univ. dr. Gh. Şişeştean: „Maramureşul tradiţional nu mai este decât o construcţie teoretică a etnografilor şi folcloriştilor”

       Completez „dosarul” tematic al acestei săptămîni (nepremeditat, dar constituit prin  generoasă participare, hrănită – înţeleg – de o reală îngrijorare faţă de un fenomen social-cultural cu adînci şi pe termen lung implicaţii, a unor universitari care au decis să se implice în viaţa publică prin mijloacele specifice ale acţiunii academice), publicînd un studiu de sociologie aplicată, avînd ca temei solid, riguroase cercetări de teren. El aparţine profesorului şi sociologului Gheorghe Şişeştean (vezi aici datele bio-biliografice şi profesionale ale domniei sale: http://www.socioumane.ro/index.php/sociologie-asistenta-sociala/361-gheorghe-ietean ). Cu acesta, schiţa noastră de „monografizare”, fie ea şi sumară, a procesului de disoluţie a conştiinţei identitare locale, specifice zonei istorice a Maramureşului îşi împlineşte conturul: de la o abordare poetică, spre o evaluare epistemologică cu valoare de program de acţiune practică de o evidentă urgenţă. Memoria pasivă, contemplativă trebuie însoţită de o conştiinţă critică, militantă. Chiar dacă, aşa cum aparent dezarmat, scrie profesorul Ciprian Mihali într-un comentariu, pe blogul domniei sale: ” …am senzaţia că pasivitatea autorităţilor e reversul unei corupţii generalizate a tuturor structurilor de putere şi de decizie din societate. Prefecţi, primari, consilieri, îi doare fix în cot de patrimoniu, se mulţumesc cu o ceremonie cu muzică populară, un popă şi multă ţuică, în spiritul locului.”, îndrăznesc să sper că demersul nostru nu e în totalitate zadarnic. Altfel, de ce am mai comite acte gratuite?

                               Maramureşul – între tradiţie şi deconstrucţie identitară

               Maramureşul a reprezentat un spaţiu generator de stereotipii culturale, care îşi păstrează şi în prezent actualitatea. În cele ce urmează ne propunem o examinare critică a acestor clişee culturale şi surprinderea fenomenelor de mutaţie socială şi culturală care fac din această zonă una dintre cele mai mobile şi inovatoare din România, chiar dacă inovaţia culturală, scăpată de sub controlul legislativ şi de educaţie estetică cotidiană este generatoare de fenomene de pierdere a oricăror amprente localist-identitare ale peisajul rural.

               A devenit un loc comun în discursurile etnologilor şi folcloriştilor sintagma “Maramureşul-zona de puternice tradiţii ale culturii populare româneşti”[1]⁾. Insistenţa cu care a fost construită această imagine a blocat, în mare măsură, aplecarea asupra cercetarii dinamicii sociale, acreditând un construct teoretic cu o slabă relevanţă empirică în spaţiul actualităţii. În fond, etnografii şi folcloriştii, dar şi etnologii, totuşi promotorii unui discurs mai actualist, au reconstituit din “memoria pasivă” a generaţiilor vârstnice dar şi din “vestigiile” de teren ale vechii arhitecturi ţărăneşti, o imagine puternic deformată a ceea ce reprezintă actualmente Maramureşul ca realitate socială şi culturală[2]⁾. Maramureşul folcloriştilor şi etnografilor nu mai este decât o reconstrucţie teoretică pe baza unor elaborate culturale care şi-au pierdut, în mare parte, actualitatea empirică. Dincolo de a minimaliza eforturile de reconstrucţie teoretică a unei istorii culturale, deloc neglijabilă în  conservarea  unei identităţi localiste, dar şi cu efecte care depăşesc cadrele «istoriilor culturale locale», este totuşi cazul să ne întrebăm ce mai este “tradiţional”[3]⁾ în Maramureşul istoric şi ce schimbări identitare, la nivelul elaboratelor culturale s-au produs în timp sau sunt pe cale să se producă?

               Înainte de a încerca unele răspunsuri parţiale la această întrebare, de mare actualitate, este necesar să trasăm unele posibile dimensiuni a ceea ce am putea înţelege prin sintagma “Maramureşul tradiţional”. Este de precizat faptul că termenul de “tradiţional”, “tradiţie” este ambiguu prin extensia vag conturată: el poate desemna realităţi sociale diferite, atât din perspectiva diacronică, cât şi geografică; valoarea lui metodologică este relevantă numai din perspectiva distincţiei dintre satul ţărănesc şi satul post-ţărănesc, “desţărănizat”, fază a ruralităţii actuale[4]⁾. Potrivit acestei distincţii, înţelegem prin satul maramureşean tradiţional, satul de tip ţărănesc, a cărui istorie, în general tinde să se destructureze la începutul anilor 70 ai secolului al XX-lea. Cu inerentele reducţionisme specifice unui demers unificator, caracteristicile acestui tip de ruralitate care a generat o specificitate zonală, pot fi condensate în următoarele dimensiuni:

1. O intrare târzie în modernitate, determinată de condiţiile de relief şi de izolare faţă de restul ţării. Această izolare a creat, în mentalul colectiv, o puternică construcţie identitară, atât la nivel zonal, cât şi la nivel local, comunitar. Chiar şi în perioada Imperiului Habsburgic şi mai apoi Austro-Ungar, zona se găsea la periferia rutelor modernităţii şi cu toate eforturile de modernizare întreprinse de autorităţile austriece, zona şi-a păstrat preponderenţa specificului economiei de subzistenţă, cu o slabă deschidere spre economia de piaţă. După 1918 Maramureşul s-a găsit relativ izolat faţă de restul ţării. Singura legătură feroviară se făcea de la Sighetu Marmaţiei prin fosta Cehoslovacie, iar apoi prin Halmeu şi Satu Mare. Cordonul montan, greu accesibil, care-l separa de restul României a menţinut o structură ţărănească extrem de puternic legată de o agricultură de subzistenţă, caracteristică satului carpatic de tip agro-pastoral. Această specificitate s-a menţinut o periodă, cu variaţii locale şi în perioada comunistă. Chiar dacă condiţiile de relief nu erau specifice colectivizării, în unele localităţi acest fenomen s-a produs, ducând la spargerea autarhiilor locale şi la fenomenul de destructurare a vechii ţărănimi. Pe de altă parte, dezvoltarea «socialistă» a marilor exploatări minere din estul depresiunii (Borşa) şi în proximitatea ei sudică (bazinul Băii Mari) a produs alte marcante transformări ale structurilor sociale. Este de remarcat faptul că până undeva pe la mijlocul anilor ’60 în zonă a existat o puternică ruptură mentală şi ocupaţională între urban şi rural. Practic, urbanul mineresc al zonei nu a reprezentat un punct de atracţie pentru populaţia ţărănească românească. A lucra în  «băi», adică în mină, reprezenta un semn ocupaţional-identitar desconsiderat în lumea ţărănească a Maramureşului. «Cei care nu văd soarele», erau priviţi cu ironică detaşare, ca nişte oameni de o categorie inferioară celei ţărăneşti. De aceea, chiar dacă şi până în anii 60, centrele miniere au funcţionat în apropierea lumii ţărăneşti, practic ele nu au reprezentat un pol de atracţie pentru această  populaţie, puternic ataşată de pământ şi activităţile agricole. Lume urbană a mineritului, înfiinţată de austrieci încă din a doua parte a secolului al XVIII-lea cuprindea categorii etnice extrem de diverse (austrieci, slovaci, maghiari, cehi), aduse din diferite părţi ale imperiului, pentru a exploata bogatele zăcăminte neferoase ale regiunii. Ea era definită de populaţia rurală românească a zonei prin termenul generic de «unguri», care nu era o marcă etnică ci, mai degrabă una rezidenţial ocupaţională, un semn unificator identitar: apartenenţa la urbanul mineresc. Legăturile dintre cele două lumi au fost extrem de restrânse, chiar dacă distanţele fizice erau mici, cele social-mentale erau foarte mari şi singurele momente de contact efectiv erau cele ocazionale legate de pieţele săptămânale urbane, când mai ales femeile aduceau surplusul de produse ale gospodăriei ţărăneşti, pentru vânzare sau cele prilejuite de cumpărarea unor produse necesare economiei şi gospodăriei rurale, din magazinele urbane. După colectivizarea agriculturii aceste percepţii dihotomice ale raportului urban-rural, se schimbă. Noile condiţii social-economice legate de precaritatea resurselor din gospodăria rurală fac ca generaţiile tinere să intre în câmpul practicilor economice de tip urban, în special prin angajarea în sectorul miner, aflat în plină expansiune la sfârşitul anilor 60, generator al unui mare număr de locuri de muncă dar şi de venituri substanţiale. Odată produsă spărtura economico-socială în lumea ţărănească, ea se va lărgi treptat şi va afecta, variabil, şi puţinele localităţi rurale necolectivizate ale zonei[5]⁾.  A apărut astfel o nouă categorie socială a muncitorilor-agricultori, categorie hibrid, purtătoare a schimbării sociale şi factor de ştergere treptată a particularismelor zonale, de multe ori chiar particularisme comunitare. Aceşti muncitori-agricultori vor fi purtătorii unor noi relaţii sociale, neţărăneşti, fragmentate prin pendularea între două lumi, cea ţărănească, în curs de disoluţie şi cea industrială, mai performantă din perspectiva eficienţei cotidiene a veniturilor. Ei sunt agenţi  ai inovaţiei sociale şi aduc noi sisteme de valorizare generând noi competiţii locale, în care factorul tradiţie este tot mai ignorat. Fragmentarea relaţiilor sociale şi pendularea între două lumi generează o creştere a individualismului social şi o distrucţie a solidarităţii colective, specifice satului tradiţional, mai puţin axat pe dimensiunea competitivităţii. Gospodăria tinde să devină unitatea socială referenţială în detrimentul colectivităţii locale şi ea este principala formă de capitalizare şi raţionalizare a acţiunii sociale în scopul unei eficiente plasări în economia socială de status[6]⁾ . Pe de altă parte, apariţia în perioada comunistă a muncitorilor agricoli şi forestieri sezonieri, care se deplasau în diverse zone din România, unii dintre ei stabilindu-se definitiv acolo (mai ales în Banat şi Dobrogea) a reprezentat un alt factor al estomparii identităţilor locale şi intrării în fluxurile schimbării sociale. Din această perioadă a începutului anilor 70 (când ţărănimea locală intră puternic în structurile economice moderne, extracomunitare) datează începuturile generalizării inovaţiilor culturale, care vor şterge treptat caracteristicile identitare ale satului tradiţional, ţărănesc. După 1989 şi mai ales după deschiderea frontierelor UE, zona va fi confruntată cu o puternică migraţie internaţională, în special spre Italia şi Spania. Din ancheta realizată de noi în vara anului 2008, pe un eşantion reprezentativ la nivelul întregului Maramureş istoric, rezultă că 27% din populaţia investigată a fost la muncă în străinătate, pentru cel puţin trei luni. În cazul bărbaţilor, procentul acestora este de 32,2%, iar 15,3% au lucrat mai mulţi ani în străinătate, dar s-au întors în ţară definitiv sau temporar. Desigur, procentul celor care au lucrat sau lucrează în străinătate este mult mai mare; din lipsă de date nu putem preciza numărul celor care lucrează efectiv şi în prezent în străinătate, însă din observaţiile de teren putem constata că aproape în fiecare gospodărie din Maramureş există cel puţin o persoană plecată. Tot din aceeaşi cercetare rezultă că persoanele care au lucrat sau mai lucrează în străinătate reprezintă principalii agenţi ai schimbări: ei generează o nouă mentalitate cu importante dimensiuni mercantiliste, aduc obiceiuri noi (62,2% dintre persoanele din eşantion consideră că noile obiceiuri rurale sunt aduse de cei care au lucrat sau lucrează în străinătate), produc noi curente de modă comunitară în construcţia de locuinţe, schimbând profund vechea arhitectură, folosind noi materiale de construcţie, culori, amenajarea spaţiului (67,4% dintre respondenţi consideră noua modă rurală a construirii ca fiind adusă de cei plecaţi şi difuzată apoi la scară comunitară). În plus, în aceste comunităţi se crează profunde clivaje sociale între cei care au lucrat sau lucrează în străinătate şi cei care au rămas acasă, apărând puternice incompatibilităţi la nivelul mentalităţilor, atitudini de dispreţ, conferite de puterea banului, faţă de cei rămaşi (33,2% dintre participanţii la cercetare sesizând această ruptură socială ca fiind importantă). De altfel, mutaţii importante s-au produs şi în privinţa criteriilor de construcţie de status social. În societatea ţărănească construcţia de status era puternic mediată de suprafaţa pământului deţinut în proprietate; în prezent alte criterii condiţionează construcţia de status în mai mare măsură decât mărimea suprafeţelor de pământ. Aceste criterii sunt efectul intrării profunde în câmpul practicilor economiei de piaţă, generând comportamente şi mentalităţi de tip consumist. Astfel, în ierarhia criteriilor construcţiei de status, pe primul loc se află mărimea salariilor (veniturilor) (85,8%), care mediază posibilitatea de a avea o casă mare (valorizată nu atât prin prisma utilitaristă intrinsecă, cât mai ales ca factor de prestigiu social) (82,7%), dotările moderne (81,8%) şi abia pe ultimul loc este apreciat pământul ca fiind un asemenea factor (74,5%)
2. Semnele schimbării se vor manifesta în toate dimensiunile vieţii sociale. Vechea cultură ţărănească va fi treptat repudiată de generaţiile tinere şi va deveni, în mare măsură, un vestigiu etnologic, uneori reactualizat în formele festivist-folclorizante, atât în perioada comunistă cît şi în post-comunism, cum e cazul bunăoară cu Tânjaua de la Hoteni sau aşa zisa Horă de la Prislop. Aceste reactualizări, de multe ori extrem de sofisticate, generatoare de neo-folclor nu mai reproduc vechile funcţii ale culturii ţărăneşti, de explicitare a valorilor religioase, ca experienţă trăită, de socializare comunitară, control social. Ele sunt expresia unor realităţi rupte în articularea lor; pe de o parte o masă de spectatori “moderni”, cu o funcţie pasivă, iar pe de altă parte, un grup de “actori” care încearcă, uneori în forme supradimensionate, să joace vechi roluri sociale. În bună măsură, “tradiţia” devine o formă de spectacol fără nicio legătură cu realitatea cotidiană. De altfel, Maramureşul istoric este una dintre zonele României cu ponderile cele mai mari ale suprafeţelor arabile necultivate, iar anchetele de opinie pun în evidenţă schimbarea sistemelor de valorizare socială: pământul nu mai este considerat o sursă de prestigiu social, iar cultivarea este redusă, atât datorită noilor mentalităţi comunitare bazate pe calcularea eficienţei, cât şi lipsei efective de forţă de muncă. În asemenea condiţii, menţinerea unei culturi rurale bazată pe valorizarea agriculturii, a muncii agricole, este practic imposibilă, iar “reconstrucţia” cu funcţie identitară a unor obiceiuri de tip agraro-pastoral, în forme folclorizante supradimensionate nu este decât expresia acestei profunde rupturi între realitatea cotidiană şi prelungirea artificială târzie a unor elaborate folclorice revitalizate pe dimensiunea spectaculară, în noile cadre sociale.
3. Zonă extrem de bogată în păduri, Maramureşul a aparţinut zonei carpatice cu o arhitectură ţărănească bazată pe o ştiinţă profundă a prelucrării lemnului, folosit ca principală materie primă atât la construirea pereţilor, cât şi la acoperirea locuinţelor şi confecţionarea obiectelor de uz gospodăresc. Satul maramureşean era un muzeu viu, în aer liber, al caselor şi acareturilor din lemn, această specificitate prelungindu-se în timp, mai mult decât în alte zone ale României. De altfel, etnografii au cultivat cu insistenţă acest clişeu al « tradiţiei arhitecturii populare a lemnului » în Maramureşul istoric, generând, iarăşi, o imagine ruptă de realitate despre satul maramureşean al caselor şi porţilor de lemn. Acest sat este în mare parte actualmente dispărut, fără ca noii agenţi sociali rurali să gândească  experienţele lor constructive în logica păstrării tradiţiei lemnului şi a continuităţii  folosirii vechilor tehnici şi materiale. Satul maramureşean actual se înfăţişează ca un mozaic arhitectural eclectic, în care alături de case vechi din lemn şi acestea în curs de demolare se regăsesc masiv locuinţele din cărămidă, acoperite cu azbociment, construite în ultimele decenii şi de construcţiile ridicate în ultimii ani de cei plecaţi la muncă în străinătate, strident colorate, folosind din abundenţă plasticul şi inoxul, în totală disonanţă cu tradiţia arhitectonică a zonei. Dincolo de această realitate empirică, este evident că în structurile socialului s-au produs importante schimbări de mentalitate; o populaţie intrată brusc în modernitate, fără educaţia şi ştiinţa respectului faţă de propria identitate, va prelua fără un discernământ structurat pe cadrele identitare, modele străine, care prin contagiune devin mode sociale, fiind repudiate vechile modele. Şindrila  este considerată anacronică, peretele exterior din lemn netencuit, inestetic, iar gardul din lemn un semn al sărăciei. Această schimbare a mentalităţilor constructive nu este un produs al perioadei post-comuniste[7]⁾. În această ultimă perioadă explozia arhitecturii de import a supradimensionat fenomenul apărut tot undeva pe la începutul anilor 70, fără ca autorităţile să întreprindă măsuri de tipul genezei unei neotradiţii bazate pe specificul local al prelucrării lemnului. De altfel, ancheta de teren pune în evidenţă această explozie constructivă petrecută după anul 1970.

               Potrivit anchetei de teren, numai 17% dintre locuinţe sunt construite înainte de 1970, adică aparţin perioadei pe care am definit-o ca fiind cea a satului de tip ţărănesc, tradiţional. Dintre acestea, 3,2% din totalul locuinţelor existente sunt construite în prima jumătate a secolului al XX-lea, până în 1944. Desigur, există variabilităţi locale, sunt sate şi zone de sate în care fondul vechi e mai bogat, în altele inovaţia arhitectonică mai accentuată, dar oricum, la nivelul întregului Maramureş istoric fondul cu adevărat vechi de locuinţe, care ar putea fi obiectul unei acţiuni de conservare, este foarte redus şi infirmă imaginea promovată de etnografi sau de agenţiile turistice privind Maramureşul „păstrător al tradiţiilor lemnului şi artei populare româneşti”. De altfel, locuinţele construite după 2000 reprezintă 9,9% din totalul locuinţelor, deci una din 10 locuinţe este construită în ultimii opt ani, ceea ce indică amploarea fenomenului construirii, explozia arhitectonică din zonă, ruptă de specificul local al tradiţiei lemnului..

                Examinarea folosirii materialelor de construcţie aduce noi informaţii privind fenomenele de mutaţie arhitecturală. Casa maramureşeană avea pereţii din bârne masive, prinse la colţuri între ele prin „chetori”. În forma mai veche, din ce în ce mai rar de găsit pe teren, bîrnele erau rotunde, rezultând acele „chetori” atât de tipice pentru zona carpatică, numite „chetori rotunde”. În gospodăriile mai bogate sau la biserici, bârnele erau fasonate manual, cu barda, din material lemnos masiv, rezultând  bârne cu o formă paralelipipedică, încheiate între ele printr-o mare varietate de „chetori”, dintre care cele mai răspândite sunt cele „în coadă de rândunică”. În formele mai târzii, bârnele sunt prelucrate mecanic, construcţii cu un asemenea perete fiind încă relativ bine reprezentate pe teren. Oricum, ca şi biserica, casa maramureşeană avea pereţii exteriori din lemn masiv, netencuit şi era acoperită cu şindrilă din brad.

               Ancheta de teren relevă profunde mutaţii în construcţia pereţilor. Dintre casele actuale numai 21,6% mai au pereţii din lemn netencuit, restul sunt fie cu lemn tencuit (31,8%) şi zugrăvite, fie mai ales cu pereţii din cărămidă (46,6%) şi zugrăvite. Deci practic în ultimele decenii lemnul a fost treptat înlocuit de cărămidă. Această tendinţă continuă şi actualmente; în opţiunea privind materialele pentru o viitoare casă, cărămida ocupă primul loc cu un procent de 67,6%, în timp ce exteriorul de lemn netecuit scade ca opţiune la 18,8%, deci este de aşteptat ca ponderea lemnului în construcţie să scadă în următorii ani şi ultimele case de lemn, construite după tradiţia locală, să dispară. 

               În privinţa culorilor folosite pentru vopsirea în exterior a locuinţei şi în acest caz se pot sesiza schimbări majore în gusturile cotidiene. De altfel, această tendinţă de folosire a unor culori stridente (albastrul intens, roşul, verdele închis, portocaliul) se manifestă încă din anii 70-80 în zugrăvirea în interior a locuinţelor şi în decoraţiile interioare, în special în cazul ştergărilor de pus la icoane. În prezent fenomenul s-a deplasat la exteriorul locuinţei şi continuă în proporţii de masă. 55% dintre cei intervievaţi ar dori să-şi vopsească exteriorul locuinţei în culori stridente (roşu, albastru, verde, mov, portocaliu, galben, cărămiziu); portocaliul este culoarea cea mai preferată, 12,2% dintre subiecţi dorind această culoare pentru exterior. Lemnul natural netencuit este preferat de numai 18,8%, iar albul de 13,6%. Dincolo de aceste aspecte, pur statistice, este important de văzut ce s-a întâmplat în structurile intime psiho-sociologice  ale agenţilor sociali reali ce şi-au schimbat logica construirii şi decorării într-o perioada relativ scurtă de timp, dar extrem de reprezentativă în ceea ce priveşte procese de o accelerată dinamică socială. În acest sens, observaţiile lui D. Kideckel[8]⁾ sunt extrem de importante şi au relevanţă şi pentru Maramureşul istoric, iar noi nu vom face decât să prelungim aceste observaţii şi logica internă a acţiunii sociale până în faze târzii de evoluţie, nesurprinse de antropologul american. În primul rând, antropologul D. Kideckel remarca o deplasare a interesului motivaţional dinspre pământ  înspre gospodăria limitată, înţeleasă ca spaţiu al habitatului. Această mutaţie fundamentală, indicator semnificativ al post-ţărănităţii este  consecinţa intrării spaţiului ţărănesc în câmpul practicilor statului comunist acumulaţionist, care în fapt va deposeda ţărănimea de propriul pământ. În aceste condiţii spaţiul rural va inventa noi răspunsuri sociale, strategii de adaptare la noile situaţii economico sociale şi una dintre ele va fi puternica centrare pe gospodărie în detrimentul colectivităţii şi astfel multiplicarea şanselor de acces la puţinele resurse socialmente existente prin creşterea volumului demografic al gospodăriei (care nu se mai divide în multiple gospodării bazate pe familia nucleară, prin căsătorie, aşa cum era modelul ţărănesc anterior). Această creştere demografică cu familii tri-generaţionale este însoţită şi de o accentuată  reconstrucţie de status ocupaţional, pe baza unei strategii pe care am numit-o strategie-evantai. În cadrul ei, membrii gospodăriei vor căuta pe de o parte ca unii să-şi menţină statusul agricol (în general bătrânii), iar alţii să participe la noua mobilitate ocupaţională comunistă intrând în câmpul practicilor industriale sau devenind funcţionari, vânzători, ceea ce va permite multiplicarea oportunităţilor de acces la resurse şi lărgirea reţelelor capitalului social, care vor constitui totodată şi reţele de negociere a accesului la resursele sociale. Creşterea puternică a volumului demografic al gospodăriei se poate constata şi pe cazul Maramureşului. Casa şi gospodăria vor deveni elementele centrale ale preocupărilor cotidiene, în detrimentul pământului, producându-se totodată noi mecanisme de valorizare socială, dimensionate pe aceste noi elemente emblematice ale statusului social. Ceea ce este finalmente de reţinut este faptul că această mutaţie va genera o puternică funcţie de marcă socială a individului şi grupului social prin intermediul gospodăriei restrânse şi ca element  central în cadrul acesteia, al casei. Desigur, această funcţie a existat şi în cazul ruralului ţărănesc, însă ea este mult estompată în raport cu importanţa pământului, în noile cadre sociale ea este supradimensionată[9]⁾

                În trecut pământul, iar apoi, în perioada comunistă, gospodăria şi în special, casa, vor deveni semne sociale marcante ale noilor construcţii de status ale socialităţii rurale. Neo-ruralităţile generate de noii agenţi sociali vor fi exteriorizate prin asemenea semne-marcă emblematică a noilor statute sociale. Folosirea unor noi materiale constructive şi tehnologiii constituie reperele unei noi identităţi sociale rupte de trecut. Prin repetiţie socială, generatoare de stereotipie constructivă, ele vor deveni «mode sociale» de status. Trecerea de la casa de lemn la casa zugrăvită nu reprezintă numai o simpla schimbare îndoielnică a gusturilor estetice cotidiene ci şi o pronunţată marcă socială a schimbării sociale, de status. Agenţii acestei schimbări proveneau din diverse structuri sociale neţărăneşti care oricum, din diverse surse, obţineau venituri superioare celor din munca agricolă. Această constatare este valabilă atât pentru satul colectivizat, cât şi pentru cel necolectivizat, din perioada comunistă. În perioada de după 1989, fenomenul este acelaşi, cu diferenţa că orizonturile culturale ale gustului cotidian rural se diversifică printr-o accentuată migraţie internaţională. Această mobilitate internaţională va produce o nouă «inovaţie culturală» a gusturilor estetice constructive, culorile tari (roşu, portocaliu, verde, albastru intens etc.) care explodează în mediile neorurale sunt semne-marcă ale individualizării pregnante a noilor gospodării-case, în raport cu «tradiţia» şi semnalează noii locatari reali sau virtuali, ca exponenţi ai noilor statusuri sociale. E interesant de constatat că aceste neo-gusturi estetice au fost introduse în rural de către cei plecaţi care şi-au construit aceste neo-case în totală disonanţă cu fostele modele constructive locale. Casele în portocaliu sau roz, din «Maramureşul tradiţiei», punctează violent în spaţiu noile şi profundele schimbări sociale. Logica gospodăriei extinse, generată în perioada comunistă, se va menţine şi în post-comunism; explozia constructivismului va capăta accente suplimentare prin aglutinări în care pe suprafeţe din ce în ce mai restrânse sunt construite din ce în ce mai multe case, din banii copiilor plecaţi în diferite zări europene. Neştiind când se vor întoarce sau dacă se vor mai întoarce, părinţii lor le transformă în pensiuni turistice, oricum maniera cea mai profitabilă de valorificare, în care aceleaşi semne ale portocaliului neo-maramureşean le condamnă la condiţia de repere ale inovaţiei culturale într-o lume ţărănească în curs de disoluţie.

               Schimbări majore s-au produs şi la nivelul acoperişului. Şindrila, altădată materialul cvasigeneralizat în întreaga regiune nu mai reprezintă decât 9,9% din totalul acoperişurilor, în timp ce o proporţie de-a dreptul îngrijorătoare, 50,3% o reprezintă casele cu acoperişul din azbociment, material inestetic şi periculos pentru sănătate. Această tendinţă a început în anii 80 şi a devenit o modă şi datorită preţului mai scăzut al acestui material. Maramureşul şindrilei a fost înlocuit cu Maramureşul azbocimentului. Totuşi, se poate constata o tendinţă de renunţare la azbociment la acoperirea noilor locuinţe, locul lui este luat de alte materiale moderne, în special ondulinul şi tabla Lindab (numai 10,8% dintre subiecţi şi-ar acoperi o viitoare locuinţă cu azbociment). Pe de altă parte, şindrila tinde să dispară, numai 5,7% şi-ar acoperi locuinţa cu şindrilă.

               Dincolo de aceste date parţiale, multe alte argumente ne fac să considerăm cazul Maramureşului ca un exemplu tipic de intrare abruptă în modernitate, cu procese accelerate de schimbare a identităţilor locale şi cu apariţia altor logici constructive şi de valorizare socială. Maramureşul tradiţional nu mai este decât o construcţie teoretică a etnografilor şi folcloriştilor; el este prezent numai în Muzeul Satului din Sighetu Marmaţiei şi pe pliantele turistice.[10]⁾.

 Bibliografie

1. V. Mihăilescu, Dificila deconstrucţie a sarmalei. Discurs despre tradiţie, în Cristina Papa, Giovanni Pizza, Filippo Zerilli, Cercetarea antropologică în România. Perspective istorice şi etnografice, Ed. Clusium, Cluj Napoca, 2004, p. 181-206
2. D. Kideckel, Colectivism şi singurătate în satele româneşti, Ed. Polirom, Iaşi, 2006
3. Marinella Lörinczi, Crucile pictate de la Săpânţa, în Cristina Papa, Giovanni Pizza, Filippo Zerilli, Cercetarea antropologică în România. Perspective istorice şi etnografice, Ed. Clusium, Cluj Napoca, 2004, p.121-16o
4. Nicole Mathieu, La notion de rural et les rapports ville campagne en France. Des années cinquante aux années quatre-vingts, nr. 197/1990, Etudes rurales, Paris
5. H. Mendras, La fin des paysans, Ed. Babel, Paris, 1991
6. Gh. Şişeştean,  Criza lumilor ţărăneşti, în Analele Universităţii din Oradea, seria filosofie-sociologie, Oradea, 1996
   

   ---

       NOTE

[1] Stereotipurile cultural-etnografice se menţin constante, chiar dacă zona Maramureşului cunoaşte o amplă transformare, atât la nivelul arhitecturii, costumului sau folclorului, cât şi la cel al mentalităţilor. Asemenea clişee pseudo-etnografice sunt prezente şi pe abundentele site-uri dedicate Maramureşului, care circulă pe Internet. Iată, bunăoară, un exemplu: «În ciuda vitregiilor, locuitorii acestor sate şi-au păstrat vii tradiţiile şi folclorul. Astăzi puteţi vizita aceste locuri şi puteţi admira stilul unic de viaţă al oamenilor de aici. În puţine alte regiuni ale Europei s-a dezvoltat o cultură rurală atât de puternică ». (http ://maramures.romaniaexplorer.com)

[2] Este de reţinut faptul că în Maramureş există o adevărată şcoală de etnografi şi folclorişti de bună calitate. Aş aminti aici numai câţiva dintre cei mai cunoscuţi : Chiş Ster, Dumitru Iuga, Janeta Ciocan, Pamfil Bilţiu, Vasile Latiş. Din păcate, materialul etnografic şi folcloric adunat de-a lungul timpului nu reprezintă decât o «memorie» în mare parte pasivă şi nu o realitate vie. Acest impresionant material etno-folcloric permite o reconstrucţie paseistă a unei identităţi culturale, în prezent puternic destructurată.

 [3] V. Mihăilescu, Dificila deconstrucţie a sarmalei. Discurs despre tradiţie, în Cristina Papa, Giovanni Pizza, Filippo Zerilli, Cercetarea antropologică în România. Perspective istorice şi etnografice, Ed. Clusium, 2004, p. 181-206. Deşi titlul poate sugera o abordare neserioasă a unei teme minore, în fond este vorba despre un studiu extrem de profund privind construcţiile identitare de tip naţional, plecând de la un fapt etnografic în aparenţă banal: revendicarea paternităţii unui elaborat gastronomic-sarmaua- mancare cu o largă circulaţie balcanică. Acest pretext gastronomic oferă autorului prilejul construcţiei unei extrem de interesante teorii privind inventarea ideologico-culturală a «tradiţiei» în procesul genezei identităţii moderne de tip naţional. «Obiceiul», care are o importantă încărcătură localistă, poate deveni prin supradimensionare identitară, «tradiţie», trans-localistă, aşa cum s-a întâmplat cu multe obiceiuri din Maramureş, în perioada comunistă. Dăm numai cîteva exemple: Hora de la Prislop, în fond numai una dintre zecile de nedei montane, întâlniri dintre locuitorii satelor de vale pe plaiul alpin, în zona stânelor, în perioada păstoritului montan, devine prin supradimensionare etno-folclorizantă, «Hora de la Prislop», manifestare neo-folclorică care şi-a pierdut orice legătură cu păstoritul. «Tânjaua de la Hoteni» urmează acelaşi itinerariu ideologico-cultural, devenind în perioada comunistă dintr-un obicei local, răspândit în zonă, în perioada satului ţărănesc, un instrument ideologizant de cultivare abstractă a virtuţiilor «muncii ţărăneşti», într-o zonă cu o puternică mobilitate ocupaţională şi de vădită deconstrucţie simbolică a muncilor agricole. Este de amintit apoi faptul că termenul de «tradiţie» este extrem de volatil ca relevanţă empirică, în fond etnografii şi folcloriştii nerealizând legătura dintre un elaborat cultural şi agenţii sociali reali, generează o mixtură culturalistă în care fiecare, potrivit propriei reţete metodologice, introduce ingredienţi culturali fără nici un determinism specific, de tip istorico-contextualist.

[4] Deşi mulţi sociologi români vorbesc după 1989 despre „reţărănizarea agriculturii”, în condiţiile revenirii la mica proprietate parcelară, credem că un asemenea indicator  nu este suficient pentru a vorbi despre o scurtcircuitare a istoriei în sensul reţărănizării ei, la nivelul ruralului. În perioada târzie, post-comunistă, categoriile rurale care folosesc agricultura ca mijloc complementar de subzistenţă şi chiar de venituri sunt extrem de diverse, dar neţărăneşti, poate cu rare excepţii. Pentru cele mai multe categorii rurale (pensionari, muncitori industriali, funcţionari şi chiar profesori), acolo unde se mai practică, agricultura este o sursă suplimentară de consumuri şi ocazional, de venituri complementare celor obţinute din activităţi neagricole. Această constatare, valabilă şi în primii ani post-comunişti şi-a întărit valabilitatea pe măsura trecerii timpului; în prezent se constată ca şi în Franţa (în deceniul şapte), apariţia unui neo-rural, nu numai «desţărănizat», dar şi din ce în ce mai mult, neagricol, datorită faptului că un număr din ce în ce mai redus de persoane sunt implicate în activităţile de cultivare a pământului. Vezi în acest sens Nicole Mathieu, La notion de rural et les rapports ville campagne en France. Des années cinquante aux années quatre-vingts, nr. 197/1990, Etudes rurales,  H. Mendras, La fin des paysans, Ed. Babel, Paris, 1991, Gh. Şişeştean,  Criza lumilor ţărăneşti, Analele Universităţii din Oradea, seria filosofie-sociologie, Oradea, 1996

 [5] Este de remarcat faptul că antrenarea populaţiei ţărăneşti în activităţile urbane legate de industria mineră a generat două situaţii: pentru cei aflaţi în apropierea bazinelor minere soluţia cea mai uzitată a fost navetismul (care cîteodată a fost preferat şi de muncitori care îşi aveau localităţile de rezidenţă chiar la peste 50 de kilometri sau mai mult de mină, pentru a beneficia de evantaiul de resurse industrial-agrare), iar pentru un număr important de persoane cu vechiul domiciliu la mari distanţe de zona mineră, cea de-a doua alternativă a fost stabilirea în oraşele minereşti, care îşi sporesc semnificativ volumul demografic, dar capătă şi configuraţii spaţiale extrem de interesante. Bunăoară, în vechi oraşe minereşti, cum sunt Cavnicul şi Baia Sprie, spaţiul urban este puternic delimitat în două zone pregnant individualizate: oraşul vechi (aşa zis «unguresc», cu vechea populaţie eterogenă etnic, adusă de austrieci din alte părţi, încă din secolele anterioare şi locuind în vechile căsuţe de mineri, cu acoperişul în două ape, care le individualizează în raport cu locuinţa ţărănească românească, în patru ape) şi zona nouă a oraşului, «cartierul românesc», constituit din tipicele blocuri de locuinţe ale perioadei comuniste. Dincolo de colaborarea în spaţiul activităţilor minere, între cele două zone urbane a fost o permanentă  rivalitate şi stare de animozitate, fenomene legate de accesul în general diferenţiat la funcţii de decizie, mai ales la funcţii superioare, în care cei din zona nouă, «românii», erau avantajaţi în raport cu «ungurii»  din zona veche. Pe de altă parte, aceştia din urmă erau invidiaţi pentru faptul că stăteau «la casă» şi dispuneau de mici bucăţi de pământ în jurul acesteia, folosite atât pentru mici culturi agricole, grădinărit, extrem de importante în perioada comunistă şi spaţiu verde. În perioada actuală, în care activitatea mineră a încetat, zona nouă a devenit spaţiul unei mai intense pauperizări, o parte din populaţie părăsind aceste localităţi, fie întorcându-se în vechile localităţi de origine, fie plecând la muncă în strănătate. Locuitorii din zona veche caută în noile contexte de dezvoltare turistică (în special în Cavnic, prin pârtiile de ski, nou înfiinţate) să construiască pensiuni turistice, prin modernizarea locuinţelor, supradimensionarea lor sau chiar construirea în întregime a uneia noi. Evident, numai cei cu un anumit potenţial economic pot dezvolta asemenea strategii, restul au fost şi ei implicaţi în migraţia internaţională sau în mici activităţi salariale locale, ca cei din «oraşul nou».

 [6] Antropologul american D. Kideckel, în lucrarea  Colectivism şi singurătate în satele româneşti, Ed. Polirom, 2006, remarca pe Ţara Făgăraşului această puternică centrare a agenţilor rurali pe gospodărie, cultivând ceea ce am putea numi «strategia acţiunilor evantai», în sensul că regimul statal acumulaţionist al perioadei comuniste a generat la nivelul răspunsurilor cotidiene strategii de adaptare cât mai eficientă la imperativele etatiste, printr-o reconstrucţie modernă de statusuri, bazată pe diversificarea acestora, generând astfel acces la cât mai multe resurse. Munca industrială putea fi generatoarea unor venituri mai mari, dar şi a intrării într-un nou sistem interrelaţionar, în timp ce ocupaţiile agricole complementare, rezervate de obicei femeilor şi bătrânilor erau generatoare de resurse locale, dar şi de menţinere a capitalului social de factură informal-locală. Această strategie-evantai a produs redimensionarea gospodăriei rurale, care va deveni o gospodărie pe trei generaţii, spre deosebire de gospodăria tipică ţărănească, care era bi-generaţională. Şi în Maramureş remarcăm acelaşi fenomen, de supradimensionare a gospodăriei rurale faţă de modelul ţărănesc. «Bucătăria de vară» nu este numai expresia protejării spaţiului casei propriu-zise, ca element de prestigiu, emblematic, ci şi efectul supradimensionării gospodăriei, în care bătrânii, cu rolul lor preponderent agricol, locuiesc efectiv în această inovaţie a habitatului care este «bucătăria de vară». În perioada post-comunistă, fenomenul de supradimensionare a gospodăriei, în raport cu modelul ţărănesc se menţine, ca urmare a migraţiei internaţionale. În noile cadre sociale pământul nu se mai partajează, se menţine compact, în timp ce pentru copiii plecaţi la muncă în străinătate se construiesc noi case în apropierea celei paternale, prin asemenea aglutinări ale gospodăriei crescând enorm volumul ei, chiar în raport cu perioada comunistă, chiar dacă noile case rămân nelocuite. Noua logică comunistă a supradimensionării simbolico-economice a gospodăriei se menţine şi în perioada post-comunistă, chiar dacă efectele ei târzii sunt ineficiente, din perspectiva construcţiei socialităţii, printr-o familie extinsă, care nu se mai reconstituie funcţional, aproape niciodată.

[7] Din punct de vedere statistic, intrarea în logica transformismelor constructive, prin renunţarea la folosirea aproape exclusivă a lemnului se produce, potrivit datelor de teren, în jurul anilor 70. Aceasta însă nu înseamnă că inovaţii ale tehnologiei construirii nu s-au produs în permanenţă şi până la această dată, însă ele sunt inovaţii minore, de structură, detalii coloristice, tehnici ale lemnului. Noua «revoluţie» constructivă înseamnă renunţarea brutală şi devalorizantă la lemn şi predominanţa modelelor ex-localiste în detrimentul celor localiste. O atare situaţie este surprinsă şi de Marinella Lörinczi, în studiul intitulat Crucile pictate de la Săpânţa, apărut în lucrarea deja citată, Cercetarea antropologică din România (p. 121-160), îngrijită de antropologii italieni. «Inovaţiile privitoare la structura cimitirelor …arată la locuitorii satelor o tendinţă evidentă de a inova considerabil, începând cu perioada post-belică, atât stilul de îmbrăcăminte, cât şi stilul locuinţelor» (p. 123). Este de remarcat faptul că satul receptează în permanenţă inovaţii, care nu pot fi ancorate temporal numai în perioada post-belică, multe au o istorie mai veche. Prin stereotipie culturală, reprodusă pe lungi secvenţe istorice, inovaţiile ajung tradiţie şi devin astfel un loc comun al specificităţii locale, fără a mai fi pusă în discuţie sursa lor genetică. Numai inovaţiile recente, păstrate în memoria comunitară sunt mai uşor de identificat pe teren. Marinella Lörinczi va proceda la o interesantă naraţiune de istorie a mentalităţilor, privind inovaţiile culturale care au avut ca finalitate acest controversat produs cultural care este «cimitirul vesel» de la Săpânţa. Ea va aduce în discuţie două inovaţii culturale, care, sincretic, vor genera, în contexte locale, acest ciudat cimitir. Este vorba de o nouă modă socială ce se va impune în lumea satelor încă undeva începând din zorii secolului al XX-lea: folosirea socialmente reprezentativă a culorii albastre a unui colorant industrial, pentru zugravirea locuinţelor aproape în întreaga Transilvanie («mieruiul») şi dislocarea culturală, prin biserica greco-catolică a bocetelor pentru mort, de evidentă factură arhaică, care au fost înlocuite de «verşurile la mort, ale mortului», create de versificatori locali şi având o vădită tentă creştin-moralizatoare. Din întâlnirea celor două noi mode rurale, prin meşterul Stan Pătraş, care la început propune timid inovaţia sa,  va rezulta  crucea pictată în albastru de ulei industrial pe care sunt scrise scurte versuri despre viaţa celui decedat. Succesul inovaţiei va determina amplificarea ei şi transformarea «cimitirului vesel» într-o instanţă turistică (ce va genera strategii comunitare adecvate de exploatare a succesului), aproape de neevitat în itinerariile turistice rurale româneşti.

 [8] D. Kideckel, Colectivism şi singurătate în satele româneşti, Ed. Polirom, 2006,  p. 122-147

[9] Este interesant de văzut diferenţa dintre satul necolectivizat şi cel colectivizat din regiune. Evident, în timpul statului comunist acumulaţionist precaritatea resurselor va afecta ambele tipuri de rural, dar nu în aceeaşi măsură. Şi în cazul satului necolectivizat generaţiile tinere vor adopta strategii economice neagricole însă ele vor fi cuplate mult mai puternic şi cu cele agricole, în cazul aceleaşi persoane de muncitor navetist-agricultor pe mica lui proprietate. Această specificitate nu va genera nici o supradimensionare accentuată a gospodăriei şi nici transformarea casei în cel mai important factor de valorizare socială. Pământul va rămâne multă vreme principala instanţă de valorizare socială, treptat însă şi aici importanţa lui se va diminua pe măsură ce veniturile substanţiale din activităţile neagricole vor afecta ierarhiile sociale rurale. De asemenea, educaţia copiilor în satele necolectivizate nu va fi considerată un factor al reuşitei sociale, al schimbării de status şi nu va fi socialmente puternic încurajată, aşa cum s-a întâmplat în cazul satului colectivizat. Clivajul dintre cele două tipuri de rural era observabil încă din perioada comunistă la nivelul diferenţei de modernitate a gospodăriilor şi s-a menţinut  ca un efect al acestei perioade şi după 1989, în localităţile cu potenţial de supravieţuire demografică şi economică.

[10] Toată reconstrucţia rurală printr-o revitalizare a tradiţiilor locale ale lemnului poate rămânea un simplu proiect, atâta vreme cât preţul lemnului este mai mare decât al altor materiale de construcţie şi este aproape prohibitiv pentru cei care ar dori  să reînceapă o asemenea experienţa constructivă.

Etichetat: casa maramureseana, deconstructie identitara, Gheorghe Sisestean, Maramures, marca sociala, post-comunism, Sighetu Marmatiei, spiritul locului, traditie

Posted in: Cuvinte împotrivite, Pavilionul de oaspeţi