Evadări din text. Patru povestiri de Alexandru Jurcan

După petrecerea Duminicii Floriilor, La Domenica delle Palme, sau La Dimanche des Palmes, cred că cel mai potrivit pentru Pavilionul de oaspeţi ar fi un scriitor  decorat cu „Les Palmes Academiques”, una din cele mai prestigioase decoraţii de stat ale Republicii Franceze. Distincţia i-a fost înmînată de ambasadorul Franţei la Bucureşti, într-o ceremonie desfăşurată în cadrul „Întîlnirilor Europene” de la Cluj (în 2009).  „Les Palmes Academiques” este cea mai veche decoraţie acordată exclusiv civililor, continuînd o tradiţie inaugurată în 1808 de Napoleon I. Decoraţia a fost instituită în 1955 de preşedintele francez Rene Coty şi recompensează serviciile aduse în domeniul educaţiei, în Franţa, sau promovarea culturii şi civilizaţiei franceze, pentru cetăţenii străini.

       Alexandru Jurcan – căci despre el este vorba şi despre „colecţia lui de primăvară”, din care am ales cîteva „mostre” – s-a născut în 1948 la Dârja. Filofrancofon militant, este doctor în filologie, profesor la Liceul „Octavian Goga” din Huedin şi coordonator al trupei de teatru în limba franceză „Assentiment„.  Un histrion  „academic”, mereu în deplasare, în „mişcare” (nu ştii niciodată dacă e în drum spre Huedin sau spre… Paris!), ubicuu în peisajul revuistic, prolific –  a publicat nouă volume de poezie şi proză, între care „Printre iubirile altora„, „Un câine legat de poarta Raiului” sau „Cocoşul şi cocoaşa” şi a tradus din literatura franceză. Este colaborator permanent al Centrului Cultural Francez din Cluj şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Acum, şi mă bucur pentru aceasta, este invitat al Pavilionului de oaspeţi. Este, cu o formulă inspirată a unui cronicar, un om scăpat din cărţi.

(Vezi mai mult despre autor aici: http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_582_JURCAN-Alexandru.html)

  COLIBRI TOPAZE

     Doctorul veterinar îşi bea cafeaua amară, trăgând agale din ţigara adormită. Se deschide uşa cabinetului şi intră furtunos Mirela cu o cutie de carton.

–        Bună ziua şi scuzaţi intrarea cam precipitată, însă e musai să ajung şi la slujbă.

–        Nu vă scuzaţi… Care e problema?

–        Pasărea mea are o pată persistentă sub cioc.

–        Să vedem…

  Mirela scoate pasărea, iar doctorul deschide o sticluţă cu lichid albăstrui.

–        Arată bine această Phaetornis Guy.

–        Domnule doctor, dar nu cunoaşteţi păsările exotice. Ia mai încercaţi!

–        Păi… cred că e Cometa Sapho… Poate e Cometa Phaon?

–        Nicio cometă!

–        Gata, ştiu! E Petasophore bleu, cum de nu mi-am dat seama?!

–        Pe dracu! Atâta incompetenţă! Cum să o vindecaţi, dacă habar nu aveţi ce hram poartă? E colibri topaze, omule! Adică…boule!

–        Cum vă permiteţi? Vă rog să ieşiţi urgent din cabinet!

–        Măi cretinule, nu-mi spui tu ce să fac, auzi? Las pasărea să-ţi zboare urechile, muri-ţi-ar ce n-ai vrea să-ţi moară!

  Doctorul îşi pierde firea şi aruncă lichid albăstrui peste Mirela. Pasărea zboară spre geam. Soseşte ambulanţa spitalului de psihiatrie, de unde evadase Mirela, care purta o brăţară ce localiza fugile ei cam dese în ultimul timp.

 CÂINELE CĂZUT DIN CARTE

  La capătul oraşului locuieşte un scriitor singuratic, acolo în imobilul din faţa parcului. Cu o săptămână în urmă a apărut pe alee un câine imens, cât un viţel. Locatarii au început să se sperie. Unii i-au dat de mâncare namilei, remarcându-i, totuşi, frumuseţea, ba chiar blândeţea.

     Ilarie Corbu, scriitorul, avea o vagă bănuială că… Să fie posibil?- se întreba năuc. Adică… să fi evadat câinele imaginat de el în romanul pe care tocmai îl scria? Câinele de jos era exact copia celui descris de el în carte. Nu încăpea nicio îndoială, poate că animalul se săturase de captivitatea livrescă, de lectură, de capitolele în care era obligat să umble flămând prin noroaie. Ceva nu i-a convenit, desigur. Să spună oamenilor adevărul? Să recupereze cumva câinele rebel?

    Mai mulţi cetăţeni au depus plângere la primărie. Se temeau pentru copiii lor, nu mai aveau curaj să-i lase singuri în parc. Câinele se simţea bine, lătra, sălta, se bucura.

    Într-o noapte târzie, Ilarie a coborât tiptil scările. A dat câinelui o cratiţă mare cu carne:

    – Măcar să mori sătul… Îmi pare rău că ai căzut din carte. Trebuie să dispari, crede-mă, oamenilor le e frică de dimensiuni gigantice. Eu te voiam, de fapt, o metaforă… N-ai cum înţelege…

  Apoi Ilie Corbu, cu lacrimi în ochi, a rupt manuscrisul romanului tocmai acolo, la gura parcului. Câinele a scos un suspin amarnic, făcându-se tot mai mic, mai subţire, dispărând complet în trupul istovit al nopţii.

CU UN CÂINE CALD ÎN BRAŢE

  Zăpezi ce cad cu nemiluita, ca niciodată, ca o apocalipsă repezită. Bătrâna Veronica locuieşte la capăt de sat, într-o vale părăsită. Băiatul a plecat în America, bărbatul i-a murit. Se descurcă destul de bine. Nu ţine animale, îl are doar pe câinele Gruişor, cu care doarme în braţe în fiecare seară.

     Iată că ferestrele sunt albe, ca o uitare cruntă. Zăpezile urcă şi îneacă totul în trupul lor năvalnic. Noroc că Gruişor e acolo, lângă ea. Latră neliniştit, cu premoniţiile lui ciudate. Veronica îşi numără alimentele. Da, mai are pesmeţi, orez, mere, făină. Numai că nu sunt lemne în casă. De câte ori o sfătuise bărbatul să aibă lemne la îndemână!! Doar că Veronica ţinea la ordine şi curăţenie. Acum pricepe, în sfârşit. Cu ce preţ!

     O tăcere nefirească sună în urechi. Geamurile sunt pete albe, spre niciunde. Gruişor mârâie mereu, enervant. Măcar sparge liniştea bolnavă. Se aude un năruit trudit, necontrolat. Precis a cedat acoperisul sub greutatea zăpezii. Acum podul o fi plin de valuri albe, mistuitoare. Veronica pune pe foc lingurile de lemn. Apoi cutiile de carton, ziarele, cărţile băiatului, hainele mai vechi, bucăţi de scaune… Orice arde. Zile şi nopţi multe, nici nu le mai poate număra. Poate că lumea a dispărut definitiv, a cedat sub îmbrăţişarea albă.

    Când au spart uşa nişte tineri curajoşi şi umanitari, Veronica era aproape moartă, cu un câine cald în braţe. La spital, femeia şi-a revenit. Toată vara a cărat lemne în casă, însoţită de Gruişor.

  ÎN ULEIUL ALTORA

  Valya ţine postul Paştelui cu multă credinţă în suflet. Trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu că a scăpat de Paul, de o iubire nefericită, în care ea şi-a investit întreg sufletul, încât era gata să-l piardă. Paul nu merita sacrificiile ei- aşa crede Valya, rugându-se în faţa icoanei aurii din sufragerie.  Mereu retrăieşte dependenţele sterpe, zilele de aşteptări sulfuroase. Chiar i-a spus prietenei sale la o cafea:

         – Când iubeşti, îţi anulezi viaţa. Te prăjeşti în uleiul altora. Iubirea îţi mutilează eul. Îţi distruge simţul umorului. Cândva îi compătimeam pe cei care nu iubeau, însă ei trecuseră de fluviul dependenţelor şi trăiau adevărata fericire.

           Apoi a urmat uimirea cea negândită. Într-o seară,Valya a aprins o lumânare lângă icoană şi, deodată, s-a înroşit aerul din jur pe porţiuni jucăuşe, imprecise, rubinii. A ţipat uşor, însă era singură acasă, iar flăcările au urcat spre tavan, dispărând fără urmă.

           Semnele erau clare, gândea Valya. Aşadar scăpase definitiv de Paul, de mofturile lui, de întârzieri şi neglijenţe. Cu toate că- trebuia să recunoască- numai Paul ştia să-i ofere mângâieri totale, sărutări pătimaşe, atingeri magnetice. Stop!! Fără amintiri!- se trezi ea la realitatea cea nouă. Cam stearpă… îşi zicea Valya, dar curată, cinstită.

           Într-un miez de noapte a simţit un trup alături. Dumnezeule! Era Paul. Desigur…uitase…el avea cheia apartamentului…de ce nu i-o ceruse?? Valya s-a zbătut o vreme sub apăsarea lui pătimaşă, apoi a izbucnit într-un plâns tăcut, slab, alinător. Mai apoi o invadă o fericire surdă, de parcă ar fi plouat cu miere peste ferestrele timpului.

Etichetat: Alexandru Jurcan, Cluj, Franta, proza

Posted in: Pavilionul de oaspeţi