Remember: de trei ori Gheorghe

Gheorghe Crăciun (1950-2007)

„Am devenit prozator între 1974 – 1978, vara, în vacanţe dezabuzate, plictisitoare, în <<chilia>> mea de la Tohanul Vechi, refugiat strategic între cărţi şi prăfoase colecţii de reviste, ros de ambiţia unui limbaj adamic, isterizat cromatic de cerga portocalie a patului pe care zăceam ore în şir, calmat intermitent de zborul vrăbiilor şi de aerul rece, verzui ca o apă de acvariu, al curţii.

          Am devenit prozator oferindu-mă prizonier unei camere veşnic cu uşa deschisă, albă şi friguroasă, vulnerabilă tuturor zgomotelor, eu ascunzîndu-mă în ea şi fumînd, gîndindu-mă cu încetineală la mine ca la un păianjen solitar secretîndu-şi paralizanta-i sintaxă, ca la un fel de aparat de percepţie asediat de vuietul străzii pe care treceau betoniere şi maşini cu buşteni, care-mi sugea în vîrtejul ei monoton efulguraţii şi gînduri, amintiri şi plăceri. Am mai păstrat în memoria acelor recluziuni programate şi foşnetul umezelii evaporîndu-se tulbure din stivele de scînduri, culoarea albastră, violet de albastră, a munţilor ce mă înconjurau. Toate acestea nu erau lucruri noi pentru mine, dar ele nu se puteau povesti şi nu mai aveau nici o şansă să devină poezie. Aşa că am fost obligat să învăţ să vorbesc.

           Dar am devenit prozator şi în nacela cosmică a bucătăriei noastre din Braşov, într-o locuinţă sufocantă, liliputană, provocînd în orice clipă toate atingerile cu putinţă, în care mă întorceam de fiecare dată cu senzaţia că mereu am uitat ceva esenţial şi că nici măcar Wittgenstein nu are dreptate, în care eşuam de pe autobuzele şi trenurile mele navetiste ca din tot atîtea aventuri imposibil de verbalizat. Am devenit prozator aproape fără să-mi dau seama, înconjurat de minimale piese de mobilier, de perdele şi vase, de jucăriile copiilor şi caiete de teze, acoperit ca de o apă continuă de bolboroseala radioului şi fîşîitul nevrotic al gazului metan. Vibrau în mine, incomode şi lipsite de sens, propria mea tinereţe insurgentă, scene din satul Nereju, frunzişuri de pădure, puzderii de obligaţii mărunte. Mă transformasem în cutia de rezonanţă a unei curţi interioare în trepte, cu o suprafaţă meschină, rece ca un coridor de puşcărie, de o fantastică impudoare, în care orice sunet se repercuta înmiit. Aşa că am devenit prozator, am vrut să înţeleg mai mult, să înţeleg o dată pentru totdeauna (acum îmi vine să rîd), am crezut că voi muri repede şi că limbajul e totul, am încercat să(-mi) trăiesc monotonia ca şi cum aş fi trăit pur şi simplu. A fost o încercare neurastenică. A fost o încercare din care am ieşit răvăşit, mai grabit în mişcări, mai negru la faţă, mai ocupat şi mai plin de dorinţe, pierzîndu-mi dintr-o zi într-alta zîmbetul, dinţii, umorul, umoarea lirică.”

(Text extras din volumul Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993 – 2000), Editura Paralela 45, 2006.)

*

Gheorghe Ene (1950-2011)

  UN DRUM

Stare de eu metonimic.

Aproximare a mesajelor lumii

prin interlocutare.

Eu

comunicîndu-mi de urgență

că pot răspunde

cui mă întreabă

urgent și pe loc.

Deplasare în sens prospectiv.

La capăt

acolo

în veci

adevărul, istoria, moartea.

Dicteu juxtapozant.

Poză pentru evenimente

și lucruri în mine.

În eu conștiință.

De sine o îndepărtare

tendențios ignorată.

Și totuși palpabil

drumul pe care

alergător și singur

și sigur optez.

Numai și numai percutat de cuvinte.

Ales obiect de aleasă poluare.

Sonorismat și convins

că tăcerea ajunge și scop.

Și mijloc pentru scop.

Și ajunge.

(Din volumul Gheorghe Ene, Starea de dizgrație, Editura Și, Buzău, 1995.)

*

 Gheorghe Iova (1950-2019)

                  „Să spun ce este. Dimineaţă este şi scriu. Spun că scriu. Un text în locul unei reclamaţii. Reclam să fiu lăsat să scriu: nu vreau să gândesc capcane pentru ceilalţi de orice caracter ar fi ei posesori. Domniile lor ei tovarăşii noştri. Ating cu pielea trupului meu scoarţa sau coaja copacului. Narez pe o nară. Erau numeroase bubuituri de violenţe diferite în uşă. Diverse violenţe. Bubuia cineva. El bubuia. Vecinul care nu mă suportă în preajma lui. Nu mă ucide. El bubuie. Înjură şi fuge sau şi se ascunde. Trage o uşă după el. Uşa se închide. Îşi savurează isprava în spatele uşii. Pentru că spatele uşii se află de partea lui. Înspre el. Eu nu rămân în faţa uşii. O deschid şi dau de el rânjeşte. El rânjeşte plin dinspre sine. „Formidabil, iar au învins ai noştri!” Destul despre el: ajunge. Să nu mai vorbim despre neajunsuri. Ne ajunge de ajuns. Am ajuns un neajuns. Am ajuns să spun despre mine ei gândesc că sunt un neajuns al lor. Nu exist unde trebuie când trebuie. Nu sunt inspirat. Sunt numai ins.”

(În foto: un autoportret „pixat” și atașat dedicației oferite pe volumul TEXTEIOVA, din 1992. Fragmentul: din volumul Gheorghe Iova, Excursia în plină desfăşurare – text cu text -, Editura Charmides, 2010.)

*

Etichetat: Gheorghe Craciun, Gheorghe Ene, Gheorghe Iova

Posted in: In Memoriam