De ce mă înjuri, frate Cărtărescu?

Posted on august 6, 2010

7



      „Am văzut miercuri seară la televizor un preşedinte Băsescu obosit, dezamăgit, nervos.” Astfel îşi începe, descumpănit şi „orbitor”, Mircea Cărtărescu articolul de azi din EvZ. „Cumpăna apelor”, se numeşte şi pare să spună din titlu „totul” sau „nimic”! Dar nu spune, de fapt, nimic. Ascunde. Folosind o „cumpănă” ruptă scoate dintr-o fîntînă otrăvită doar nămolul unor sofisme debile. Coşmarul unei ţări întregi este prezentat ca „visul” trădat al „obositului”! Cavalerul Apocalipsei nu are la dispoziţie decît o „ţară de mîna a doua”, dar această ţară l-a votat de trei ori, crezînd în promisiunile lui!. „În realitate, lucrurile stau puţin altfel.” Într-adevăr, stau cu totul altfel, dar nu Mircea Cărtărescu ne va spune cum stau ele în mod real. Aici, însă, nici poetic nu ne spune. Ne minte. Ne minte atunci cînd, printr-un fals exerciţiu de memorie, încearcă să răspundă la întrebarea, legitimă altfel:”Unde a fost greşeala?”. Şi ne jigneşte. Ne înjură, practic, pentru că n-am fost la înălţimea „visului” preşedintelui. „Acest om care, de ani de zile, a câştigat toate bătăliile politice, care-a mers de multe ori singur împotriva tuturor în direc ţia pe care el a crezut-o corectă, care a ştiut să se facă iubit şi susţinut de oameni, ca să-şi atragă în cele din urmă ura fanatică a acestora, se confruntă acum cu spectrul unei Românii falimentare.” Încă un preşedinte învins! Dar nu de „servicii”, ci de popor! „Nici măcar într-o ţară bolnavă nu poţi avea dreptate împotriva tuturor.” Se lamentează poetul, dar uită că într-o ţară bolnavă nu trebuie să ai dreptate, ci „medicamente”!

       Rînd cu rînd, textul acesta al lui Mircea Cărtărescu este greşit. Mai mult, este insultător. Cel puţin pentru mine. Am adunat un „transatlantic” de dezamăgiri şi deziluzii în cei mai buni patruzeci de ani ai vieţii mele, împărţiţi egal în două „epoci”. Niciodată nu m-am „supărat” pe ţară. În ultimă instanţă, ajungeam să fiu supărat mai degrabă pe mine însumi. Frate Mircea, ţi-am cumpărat şi ţi-am citit cărţile cu bucurie şi cu mîndrie. De ce mă înjuri acum? Ori, poate vrei să-ţi dau cărţile înapoi, pentru că nu le merit. Cum nu-l merit nici pe preşedinte. Numai că, între voi doi, deşi unul a tot cîştigat alegeri, celălalt e, totuşi, alesul!  Acesta, doar acesta mă poate răni! Celălalt, poate, la limită, să mă revolte! Dar, cine se revoltă împotriva unui „preşedinte obosit, dezamăgit, nervos”?

Posted in: Spune acum!