Monica Lovinescu despre „cuvintele pe care nu le-a vrut nimeni”

Posted on februarie 12, 2011

11



       Intenţionam de mai mult timp să postez aici cîteva rînduri/gînduri pornind de la romanul surprinzător al Monicăi Lovinescu, Cuvântul din cuvinte, scris la începutul anilor ’50 ai secolului trecut direct în limba franceză şi apărut, în traducere românească, la editura Humanitas, abia în 2007. În prefaţa intitulată Poveşti pentru adulţi, Ioana Pârvulescu scrie, cred cu îndreptăţire despre această carte: „Este parabola unei lumi totalitare, în care, azi, se poate recunoaşte România dintre 1949 şi 1989. Ar fi putut contura o utopie neagră, dacă n-ar fi, în fond, un roman realist, ascuns în limbaj esopic. Este, probabil, primul roman politic esopic în literatura română modernă. Cititorul trebuie să descopere realitatea printre rînduri, să caute subtextul.” Personal, mă ademenea o lectură a romanului chiar dintr-un punct al istoriei situat după 1989. Am ezitat (şi amînat) s-o fac şi din teama de a nu „forţa”, lărgind fără susţinere, sfera referenţialului vizat de autoare. Dar, iata, constat acum (încă o dată) că nu numai textele îşi „caută” subtextele în realitate, dar şi realitatea, chiar cea mai aproape de noi, pare a „solicita” ajutor în „texte” pentru developarea unor semnificaţii. În această relaţie îmi pare acum textul Monicăi Lovinescu, din care voi cita un fragment, şi o fotografie a prietenului meu din Maramureş, Dan Moldovan expusă pe blogul său ( http://maramuresh.wordpress.com/2011/02/11/contemplativa/ ):

      Iată comentariul lui Dan:  „despre această bisericuţă, pe care am fotografiat-o în urmă cu vreo 4 ani în raza localităţii Budeşti, se spune că a fost mutată de colo colo de o echipă de filmări. Se pare că în final a fost abandonată la ieşirea din Budeşti şi stă aşa înclinată parcă meditează la condiţia ei pe aceste meleaguri.”  Mă abţin să comentez. Imaginea aceasta, a unei biserici vechi, de lemn, din Maramureş abandonată ca un pet gol de Coca Cola în şanţul de la marginea drumului „cere” mai mult decît un „comentariu”! Astfel am ajuns să fac apel la textul Monicăi Lovinescu:

     „Sat, trib, oraş, ţară? – Nu le-a vrut nimeni, aceste cuvinte? Doar ele ne-au rămas. E încă… Ba nu, ăsta nu mai există. Cine l-a putut îndrăgi atâta, încât, dintre toate cuvintele, să-l vrea cu el în marea călătorie? Nu ne-a rămas decât atâta rău. În loc de e încă…, vom spune atâta rău… O aberaţie, una în plus.

      Când guvernul s-a hotărât să ia măsuri, era, ca de obicei, prea… A, poftim, a dispărut şi ăsta. Din ce în ce mai tare! Încă unul, deloc special, dar atât de util. Ar fi trebuit să fie pe listă. Suntem conduşi de incapabili. Au întocmit indexul mult prea… în fine, când limba era prea sărăcită ca să mai poţi purta o discuţie normală. În plus, lista cuvintelor interzise la îngropare nu conţine decât verbe şi conjuncţii (şi acelea puţine), o sedilă, câteva adverbe, locuţiunile administrative, două interjecţii; ar fi trebuit adăugate substantivele, multe liniuţe de unire, posesivele şi mai ales comparativul interlativ. Fără a uita adjectivele.

       Ca să se hotărască totuşi, a fost nevoie de acea călătorie în… – fireşte, nu mai există -, în sfârşit, în ţara vecină, mult mai avansată decât noi în ce priveşte… Ciudat, verbul a dispărea a rămas, în timp ce substantivul a fost înghiţit. Nu voi reuşi niciodată să-mi explic mecanismul care-i face pe oameni să prefere cutare sau cutare cuvânt. Cele care exprimau sentimente de afecţiune intensă – vedeţi ce perifraze suntem nevoiţi să folosim – au dispărut primele, dar asta eara, la urma urmei, firesc. Pe lângă faptul că limbajul curent – nu mai vorbesc de cel poetic – s-a complicat enorm, este evident că sentimentul în chestiune, fiind trecut sub tăcere, a scăzut în intensitate. Îndrăgostiţii (adjectivul n-a dispărut încă) nu mai au mare lucru să-şi spună de când nu-şi mai pot vorbi despre*… Nu-i greu de înţeles nici dorinţa unui ins care, aproape de obştescul sfârşit, a vrut să fie îngropat cu acest cuvânt care probabil îi amintea atâtea*… Mi se par infinit mai puţin egoişti cei care iau cu ei în mormânt prenumele femeii… preferate (nu, verbul nu mai există, nici el). Însă nici asta nu e mai plăcut: s-au evaporat atâtea prenume, că trebuie să ne mulţumim cu iniţiale.”

        Privind bisericuţa abandonată în drum, mă tem că suntem în stare să ne mulţumim chiar şi cu mai puţin decît nişte „iniţiale”!