Prozatorul Sergiu Vâlcu (despre care s-a mai scris pe acest blog, el însuşi fiind „găzduit” în „Pavilionul de oaspeţi”) cu doar cîteva zile înainte de a-şi lansa două romane absolut fascinante la Tîrgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti (reeditarea într-o ediţie „curăţată” a romanului Evanghelia după maghizi şi, în premieră absolută Romanul unui smintit, apărute la Editura Eikon) îmi trimite un mic exerciţiu de interpretare, „în registrul ideilor gingaşe”, cum ar spune hermeneutul Valeriu Gherghel. Cum în „spatele” acestui exerciţiu simt o fină notă polemică, am hotărît să public acest text. Nefiind eu competent în temă, eventuala discuţie se va purta doar cu autorul. Eu îi doresc doar succesul meritat la tîrgul de carte. Care, cred eu, e şi un tîrg de idei. Ori, cărţile lui Sergiu Vâlcu au idei cît într-o bibliotecă! (V.G.)
(Vezi şi https://vasilegogea.wordpress.com/2012/04/04/sergiu-valcu-un-fragment-din-cartea-maghizilor/ .)
_________________________________________________________________________________________________
O contribuţie personală
La descifrarea parabolei evanghelice ‘’ Iconomul nedrept’’
Despre această parabolă, Andrei Pleşu afirmă următoarele în remarcabila exegeză Parabolele lui Iisus-Adevărul ca poveste (Editura Humanitas-2012, pag.272): Parabola iconomului nedrept trece drept cea mai grea dintre toate parabolele evanghelice. S-a scris despre ea enorm, s-au făcut eforturi de tot soiul(cu argument juridice, financiare, istorice) pentru a face plauzibilă ‘’ morala’’ , neconvenţională, a poveştii.
Să redăm însă textul parabolei.
Iconomul nedrept
Luca 16, 1-13: Şi le spunea şi ucenicilor Săi: ‘’ Era un om bogat care avea un iconom; şi acesta i-a fost pârât că-I risipeşte avuţiile. Şi chemându-l, i-a zis: ce-I asta ce-aud eu despre tine? Dă-mi socoteala iconomatului tău, fiindcă nu mai poţi fi iconom. Iar iconomul şi-a zis în sine: Ce-am să mă fac, că stăpânul meu îmi ia iconomatul?: să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine… Ştiu ce am să fac pentru ca, atunci când voi fi scos din iconomat, ei să mă primească în casele lor. Şi chemând, câte unul, pe fiecare dintre datornicii stăpânului său, i-a zis celui dintâi: Câi îi eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis:o sută de mâsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul, aşază-te şi scrie repede cincizeci. După aceea i-a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus:O sută de măsuri de grâu. El i-a zis:Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi stăpânul l-a lăudat pe iconomul cel nedrept, fiindcă a lucrat înţelepţeşte, căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. Şi eu vă spun: Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice. Cel ce este credincios în foarte puţin, şi în mult e credincios, şi cel ce este nedrept în foarte puţin, şi în mult e nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia cea nedreaptă, cine vă va încredinţa-o pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce vă este străin n-aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru? Nici o slugă nu poate sluji la doi domni; că ori pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, ori de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.
Esoterismul extrem al textului ne semnalează faptul că intenţia evanghelistului nu este una banal-moralizatoare a unei relaţii de afaceri. Încifrarea sa sub o serie de coduri supraetajate ne trimite într-o altă direcţie.
A .Purcedem mai întâi la decodificarea personajelor, apoi a mobilului disputei iar în cele din urmă a felului în care aceasta se tranşează.
- Omul ‘’ bogat ‘’ este, fireşte, însuşi naratorul, Iisus în persoană. ‘’ Bogăţia ‘’ sa este mesajul divin cu care Creatorul însuşi l-a trimis pe Pământ.
- Gestionarul instituţionalizat al relaţiei dintre Dumnezeu şi iudeul de rând, ‘’ iconomul’’ , este Templul, reprezentat în epocă de Marele Preot Caiafa.
- Fiii luminii. Cine este lumina o explicitează chiar Iisus. ‘’ Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric,, ci va avea lumina Vieţii’’ ( Ioan, 8, 12) . Fireşte, fiii luminii sunt cei care-l urmaseră până atunci. Apostolii- oameni simpli, neclintiţi în credinţa faţă de El, dar care nu excelau în înţelepciune ( Mulţi erau pescari…)
- Fiii înţelepciunii. Sacerdoţii, fariseii, saducheii. Elita educată.
Ce constată omul ‘’bogat’’ ? Că ‘’ iconomul’’ îi risipeşte averea. Să ascultăm Matei, 10-11, dând glas lui Iisus. ‘’ Oare nu este scris: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile? Voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari…’’ Iată deci motivul supărării omului ‘’bogat’’. ‘’ Averea’’ sa, destinată tuturor neamurilor, a fost deturnată de sacerdoţi în folos propriu de către ‘iconom’’… Templul a fost transformat într-un mall al zarafilor…zornăitul banilor împiedică auzirea glasului lui Dumnezeu.
Ceea ce urmează este cu adevărat surprinzător, relevând o ipostază neaşteptată a persoanei lui Iisus. Aceea de fin diplomat. Antecedente deja există. Marcu, 12: ‘’Daţi-i Cezarului pe cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu’’ , Iisus evitând astfel cu dibăcie întrebarea-capcană pusă de un fariseu, dacă să plătească sau nu cezarului impozitele cuvenite, întrebare menită să-l aşeze în coliziune direct cu administraţia romană a provinciei.
Aparenta înşelăciune a ‘’ iconomului’’ de reducere abuzivă a ‘’datoriei’’ debitorilor (obligaţia elitei iudaice de a ţine poporul aproape de Dumnezeu) în dauna creditorului (Dumnezeu) este de fapt o subtilă sugestie făcută de Iisus sacerdoţilor Templului, de reducere a ‘’datoriei’’ faţă de Creator , aceea de a-l sluji neabătut (neachitată), în schimbul recunoaşterii acesteia! ( Iertarea –parţială în acest caz- de păcate este o constantă a mesajului hristic). Un adevărat armistiţiu de pace adresat acestora, însă condiţionat de recunoaşterea obligaţiei de a-l devoala drept Mântuitor, Trimis al lui Dumnezeu!
Anticipativ, Iisus laudă înţelepciunea ‘’ iconomului’’ în eventualitatea acceptării acestui armistiţiu, întinzând încă o mână purtând o ramură de măslin.
Din păcate, fariseii şi sacerdoţii nu s-au ridicat la înălţimea darului oferit, istoria neurmând sugestia de pace dintre Iisus şi Templu, ea decurgând aşa cum ştim…. Puşi să aleagă între Dumnezeu şi Mamona, au ales să opteze pentru acesta din urmă. Atracţia banului, a avantajului exploatării mercantile a Templului, a surclasat imperativul îmbrăţişării mesajului divin şi a Mesagerului său.
B. Să luăm acum textul final şi să procedăm la o numerotare a frazelor.
Şi eu vă spun: 1.Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice. 2.Cel ce este credincios în foarte puţin, şi în mult e credincios, şi cel ce este nedrept în foarte puţin, şi în mult e nedrept.3 Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia cea nedreaptă, cine vă va încredinţa-o pe cea adevărată? 4Şi dacă în ceea ce vă este străin n-aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?
Iar acum să purcedem la o reaşezare a textului.
.1. Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice. 3 Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia cea nedreaptă, cine vă va încredinţa-o pe cea adevărată?
1. Drumul pe care ar trebui să meargă ‘’ iconomul’’ (Iisus nu uită niciodată să indice Calea!) este împărţirea către cei mulţi a bogăţiei nedrepte dobândită prin exploatarea necuvenită a Templului. Numai astfel elita iudaică va ajunge să fie primită în Rai, ‘’ corturile cele veşnice’’. Altminteri, (3) nu vor avea niciodată acces la ‘’bogăţia adevărată’’, mesajul divin.
Procedăm la fel cu restul textului.
. 2.Cel ce este credincios în foarte puţin, şi în mult e credincios, şi cel ce este nedrept în foarte puţin, şi în mult e nedrept. 4.Şi dacă în ceea ce vă este străin n-aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?
2. În ‘’ planul său de pace ‘’Iisus îl încurajează pe ‘’ iconom- un strop de credinţă dacă ai, e suficient să poţi crede în Mântuitor. Adresează în acelaşi timp şi un avertisment. Cel mai mic rău dacă îl faci înseamnă că poţi face oricât de mult rău.
4. O parafrază după Corinteni(13.1-13) pare cea mai potrivită în decriptarea textului. Acolo unde credinţă nu e, nimic nu e.
Sergiu Vâlcu
Gogea's Blog 
icon-omul
noiembrie 21, 2012
In imbletitura dintre drept, nedrept, bogatie, saracie, nu poti interveni cu logica. Toate sunt un soi de koan-uri prin care El incearca sa sparga tocmai lacatul logic, sa ne « inlesneasca » prin obstacole decan tatoare calea spiritului, calea intuitiva, spontana : iubirea nu poate fi cuantificata…insa cat umor la Isus in toata aceasta « prelegere », indraznesc eu a spune…acest umor fin (ca in spunerea : sa il iubesti pe Domnul Dumnezeul tau mai presus de orice…) Isus stiind prea bine ca iubirea nu se poate porunci. Este o gratie, un dar al lui Dumnezeu…cand ne predam deplin…puncte de vedere cam ignorate…
sergiu valcu
noiembrie 22, 2012
Că a existat un ”plan divin” nu am îndoială. (Altfel, tot ce ni se întâmplă ar fi sub semnul singular al haosului..) Acela de a întoarce omul, ” oaia rătăcită”, cu faţa la Dumnezeu. Îndrăzneala de a iscodi resorturile intime ale acestui ”plan” în nici un caz nu te poate coborî, ba chiar mai poţi urca o treaptă. Per a contrario, pariind pe ” crede şi nu cerceta” , rămânem captivi întunecatului ev mediu.
Mara
noiembrie 22, 2012
un cintec despre pace si iubire http://www.youtube.com/watch?v=XRWJeaGs7I4
sergiu valcu
noiembrie 22, 2012
Superba…O uitasem pe Majida El-Roumi … Mulţam, Mara!
InimaRea
noiembrie 23, 2012
„Litera de Evanghelie” e dogmatică – de neschimbat, de crezut şi necercetat – dar vulnerabilă, logic, de îndată ce purcedem la desluşirea adîncului său tîlc.
Cardinalul Ratzinger – actualul Papă – dă o pildă poate dureroasă, poate neliniştitoare sufletului creştin, în opera sa de căpătîi, semnalată sub titluri apocaliptice de media. Deşi Papa nu spune decît „N-a fost chiar aşa”, începînd cu chiar anul naşterii Domnului, greşit calculat de „călugărul scit, din Dobrogea”.
Discuţia a-nceput demult însă mă opresc la doar două exemple: căderea în ispită şi Iosif Tîmplarul.
Pare-se că nu măr era fructul oprit. În latină, era malus – o poamă, cum am spune despre fructul pomilor roditori. Putea fi portocal, smochin, curmal ori chiar măr Pomul Cunoaşterii.
La o emisiune radio cu temă creştină, am auzit că Iosif – soţul Mariei, mama lui Iisus – nu era tîmplar ci zidar. Era o problemă de traducere, „Litera de Evanghelie” trecînd prin trei limbi diferite pentru a ajunge la noi aşa cum o ştim şi pios o acceptăm azi. De unde rezultă un text translucid dacă nu de-a dreptul opac – pe alocuri. Numai bun de interpretat la infinit.
Parabolele evanghelice sînt adevărate provocări în acest sens. Lucrăm pe un text corupt – filologic vorbind – şi ne dăm de ceasul morţii să-i înţelegem sensul, „adevăratul său sens”. Ca-n exemplul dat de Vasile Gogea, aici.
Sergiu Vâlcu e, desigur, exeget al „Literei de Evanghelie” de vreme ce scrie o variantă românească a Versetelor satanice. Şi o ia cum se cuvine, pe bătuta – şi sfînta, poate, oricum pioasa – cale „a interpetării”. Efort intelectual – proabil că şi artistic, fiindcă-i scriitor dăruit – care-mi aminteşte de Keppler, călugărul ceh – matematician şi astronom – care s-a străduit, o viaţă-ntreagă, să demonstreze matematic dogma Bisericii medievale: Pămîntul e în centrul Universului, şi soarele se-nvîrteşte în jurul său, nu invers. Îl încurca enorm observaţia directă, astfel că a recurs la strategii matematice de o ingeniozitate frizînd genialul – cu elipse din cele mai capricioase – pentru a dovedi Adevărul Sfînt. Matematic a-l dovedi. Dreptu-i că matematica se şi pretează la artificii din cele mai spectaculoase. Totuşi, Keppler rămîne părintele tabelului de algoritmi – ceea ce-ar putea-nsemna că şi pe-o cale greşită ştiinţific se poate ajunge la un adevăr ştiinţfic – dacă nu cel dorit, măcar unul util urmaşilor.
Parabola iconomului nedrept e bun exemplu de risipă de ingeniozitate, aşa cum e interpretată de SV. De fapt, iconomul e slujitorul Domnului, şi e necinstit cu stăpînul său. Astfel că şi-ncercarea lui de-ndreptare a lucrurilor e tot înşelătorie. Aşadar, nu mai merită a se chema slujitorul Domnului, altul trebuie să-i ia locul, spre a da dreaptă socoteală Domnului despre datoria supuşilor Săi. E de la sine înţeles cine e altul – Propovăduitorul, Messia.
Este procedeu retoric al Mîntuitorului de a-şi propovădui Crezul.
Această simplă – simplistă, pentru cine aşa crede şi poate că şi are dreptate – interpretare trece peste formulele problematice („Cel ce este credincios în foarte puţin, şi în mult e credincios, şi cel ce este nedrept în foarte puţin, şi în mult e nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia cea nedreaptă, cine vă va încredinţa-o pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce vă este străin n-aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?”). Cu cît mai obscur, cu-atît mai mişcător – s-ar putea spune. Dar dacă-i numai o problemă de traducere, aşa cum calculul lui Dionisie este e eroare numai el ştiind cum făcută, de-i lipsesc vreo 4 ani din calendar?
Atunci, poate că şi aici („Şi stăpânul l-a lăudat pe iconomul cel nedrept, fiindcă a lucrat înţelepţeşte, căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.”) e tot o-ncurcătură filologică? Căci e greu de crezut că Domnul laudă sluga netrebnică. O poate ierta dar asta-i cu totul altceva.
sergiu valcu
noiembrie 23, 2012
Parabolele sunt poveşti , ele reprezentau o metodă pedagogică foarte eficientă în epocă. Aceasta este de fapt una din explicaţiile principale pt care Evanghelia a ‘’prins’’ atât de eficient la public, pregătit să preia mesaje oricât de încifrate dacă sunt livrate într-o astfel de formă. ( Noica pleda pentru ca filosofia să îmbrace haina epicului.)
Cât de legitim este ‘’ dreptul’’ de a interpreta parabolele lui Iisus? Biserica spune că este ilegitim, transformând astfel gândirea vie a Mântuitorului, neconvenţională, aparent contradictorie aşa cum este însăşi viaţa într-un summum de convingeri ‘’ de lemn’’. Astfel, ideologia a bătut la porţile bisericii. Ca orice ideologie, indiferent de natura ei, îşi postulează adevăruri încremenite într-o lume aflată mereu în schimbare. Motiv pentru care, pe termen lung, toate ideologiile pierd în confruntarea cu viaţa.
Mesajul hristic este unul universal. El se adresează tuturor neamurilor, din toate timpurile. Inevitabil, codurile culturale specifice fiecărui spaţiu şi timp riscau să ’’ închidă’’ gândirea lui Iisus dacă ea ar fi fost prezentată sub forma unor simple enunţuri. Dimpotrivă, expunând-o sub forma unor poveşti (parabolele, în speţă) ea s-a lăsat ‘’ deschisă’’ tuturor indivizilor, de oriunde şi de oricând. Căci modalitatea de a transmite mesaje printr-o poveste este una universală. Iar aptitudinea poveştii de a se lăsa re-povestită este una din caracteristicile sale de bază. ( Cei patru evanghelişti nu fac oare acelaşi lucru? Repovestesc, cu nuanţe şi întâmplări mai mult sau mai puţin diferite aceeaşi viaţă a lui IIsus.. Re-povestirea ne este dată ca legitimă de chiar existenţa a patru Evanghelii! Nu una! )
InimaRea
noiembrie 26, 2012
Sergiu Vâlcu: Inhib pornirea de a-mi cere scuze pentru întîrzierea cu care vă răspund fiindcă nimic nu mă obliga la asta, cum nici pe dv, la o pledoarie pro domo.
Sînt destule puncte de dis-contact între noi, pentru a putea spune că nu prea avem cum ne înţelege în privinţa necesităţii interpretării textului evanghelic. Mai întîi, acesta: Mesajul hristic este unul universal. El se adresează tuturor neamurilor, din toate timpurile.
O fi univesal şi s-o fi adresînd tuturor dar multe neamuri nu-l acceptă, astfel că nu-i tocmai universal. Ori ar fi dar într-o formă restrictivă: Creştinismul e singura religie adevărată.
Cred că nu-i de prisos a preciza că nu sînt ateu – „fără Dumnezeu”, cum nu sînt apatrid. Din motive obiective, sînt creştin ortodox şi cetăţean român. Nu că n-aş fi putut schimba astea dar n-am avut nici măcar pornirea, necum vreun motiv serios pentru aşa ceva.
Dar sînt un creştin sceptic – „un laic” mi se pare potrivit spus.
Apoi, propovăduirea Noii Credinţe nu prea văd cum ar fi act pedagogic. Abia educaţia religioasă poate fi însă după ce religia – creştinismul, în cazul nostru – şi-a format corpusul dogmatic şi s-a impus neamurilor, unul după altul – pe diferite căi, nu doar prin convingere, după cum bine ştim (doar sînt date istorice despre creştinarea slavilor – bulgari, ruşi etc. Or, convingere în massă şi la dată fixă nu există, n-a fost posibilă nici măcar în comunism.)
Rămîne asta: Noul Testament – operă deschisă (sintetizez). Bineînţeles că acelaşi lucru se poate spune despre toată Biblia, căci şi povestea lui Iov, şi a lui Adam şi Eva – chiar – sînt povestite şi răspovestite, apoi tălmăcite la predici, de preoţi mai mult ori mai puţin dotaţi pentru „interpretare”.
De acord cu opera aperta, cît priveşte Noul Testament format din cele 4 evanghelii acceptate de Părinţii Bisericii şi „documentate” de Doctorii ei. Dar ştim bine, mai ales de cînd au fost descifrate Manuscrisele de la Marea Moartă, că celelate evanghelii au fost respinse din corpusul Noului Testament deşi tot Cuvîntul Domnului îl propovăduiau. Astfel că sîntem în situaţia de a judeca valoarea de adevăr cristic, a evangheliilor acceptate, ca şi cum am adevărul Războiului Troian doar după Iliada – cît a rămas din ea.
În fine, concentrîndu-ne asupra a ceea ce s-a păstrat şi a devenit dogmă a Bisericii (căreia-mi face impresia că dv îi spuneţi „ideologie”) reafirm că efortul interpretării – re şi răs – este perfect legitim ca exerciţiu intelectual dar că nu şi devine „literă de evanghelie” din doar atît. Reticenţa mea faţă de fervoarea interpretării vine din vremea cînd mă luptam cu Dialogurile lui Platon, mai ales cu aparatul critic însoţind fiecare versiune ce mi-a căzut în mînă. Sigur că patrimoniul cultural universal ar fi sărăcit drastic fără Platon, însă nu puteam afirma nici azi că avem o versiune defintivă a Dialogurilor, cum nu vom avea nici pentru Noul Testament.
Sigur, dv v-aţi luat precauţia necesară, intitulînd textul de mai sus „O contribuţie la descifrarea parabolei evanghelice “Iconomul nedrept”. Dar nu şi suficientă, zic eu fiindcă nu aţi spus „interpretarea parabolei” ci „descifrarea”. Cam agnostic, părerea mea…
sergiu valcu
noiembrie 26, 2012
I.R.
1.Pentru a fi universalistă, o religie nu presupune unanimitatea de adeziune pe care o visa partidul comunist cu privire la propria viziune. Creştinismul, islamismul, budismul- sunt religii universale prin DESCHIDEREA pe care o au asupra altor neamuri, prin capacitatea lor de a surclasa diferenţe culturale enorme.( Per a contrario, vezi ÎNCHIDEREA mozaică)
2. Creştinismul nu e singura religie adevărată. Toate sunt ”adevărate.” Doar că Iisus este Tatăl nostru iar noi suntem fii Lui, cei care L-am îmbrăţişat..
3 Funcţia pedagogică a parabolei fusese demult exersată, încă din perioada vetero-testamentară. Iisus însă i-a conferit valoare sistemică, de metodă eficientă în transmiterea unor învăţături vii şi astăzi, necum dogmatice.
4. O versiune definitivă a Evangheliilor avem încă de la canonizarea lor. O INTERPRETARE definitivă nu avem şi nu vom avea niciodată. Ar fi ca şi cum ai încerca să capturezi eterul într-un clondir de sticlă.
InimaRea
noiembrie 26, 2012
Vă mulţumesc pentru atenţia acordată, d-le Vâlcu! Socotesc potrivit să opresc aici polemica şi vă asigur de stima mea.
sergiu valcu
noiembrie 27, 2012
Şi eu vă mulţumesc, aceeaşi stimă o am pentru dv.